Oct 4, 2014

Posted by in Panoramic editorial

V. TALPALARU – O retoricã a existenţei

Valeriu Cîmpeanu este unul dintre cei mai productivi autori din ultimii ani. Inventîndu-şi un univers patronat de meditaţie şi tensiune existenţială, scriitorul de la Ghimbav format la şcoala Craiovei şi-a fixat aproape cu ostentaţie cîteva repere stilistice şi tematice. Cu dezinvoltura gazetarului de modă veche – adică solidă – are uşurinţa expresiei şi a tonului alert. Asta nu înseamnă că îi lipsesc gravitatea tonului şi aventura cu întrebările esenţiale rostite sau nu. Vina ancestrală pluteşte peste volumul său de debut, nevoia unui purgatoriu în propria fiinţă, un receptacul pentru vina tuturor. Este una dintre temele sale predilecte,care configurează o linie mediană a volumelor sale. Fie că este vorba despre poemele aforistice – asupra cărora vom reveni – fie despre versurile în care îşi permite să fie mai relaxat, mai tandru, mai „civil”.

Singur prin cuvinte este un volum de versuri care comprimă multe din temele şi motivele decriptate în poezia lui Valeriu Cîmpeanu de nume cu rezonanţă în critica noastră literară, vezi cronicile şi prefeţele semnate de Ovidiu Ghidirmic.

Cred că două sunt obstinaţiile lui Valeriu Cîmpeanu: una socială, în siajul cîtorva poeţi reprezentativi ai genului, de la Adrian Păunescu la Liviu Ioan Stoiciu şi alta care ţine de misticism, de relaţia cu divinitatea, de aşa zisa sa revoltă, care ascunde, în fapt o sensibilitate şi deschidere către smerenie mascată printr-o retorică agresivă. Valeriu Cîmpeanu nu se „ceartă” cu nimeni. Pentru că el se consideră primul vinovat, concurînd, la scară micro vina primordială. Orgoliu? Sfidare? Răspunsul nu ţine neapărat de zona livrescă dar poate fi descifrat cu o cheie existenţială sartriană ori cioraniană. Asta de dragul filiaţiei genul genului, pentru că Valeriu Cîmpeanu este orgolios de personal şi original.

Singur prin cuvinte şi nu singur printre cuvinte ar putea deschide o discuţie care merită să aibă loc şi probabil se va produce. De aici ideea unei retorici a existenţei, guvernată prin cuvînt, cel cu care ne naştem şi plecăm. Paradoxul de pe urmă, un excelent poem şi din care îmi permit să citez, este exemplificator nu numai ca tematică dar şi ca tentă ludică, ducînd mai curînd către un postmodernism – care nu-i este străin lui Valeriu Cîmpeanu – dar şi către un spaţiu clasic, cel evocat de Ion Caraion: „Am să mă- ntorc, sunt sigur, într-o zi/ Ne-om revedea din nou, Virgil, Horaţiu/ La fel de trişti ori detaşaţi de spaţiu/ Vom scrie cărţi cu vin pe bani şi ne-om iubi.” (Clasicism). Iată şi varianta modernă a poetului:

„Bună seara, Răbdare/ vroiam să ştiu ce mai faci/ cu viaţa cum o duci, cum te-mpaci/ cum o rabzi, cum te rabdă/ cum şi cine te mai bagă-n seamă(…)”.

Evident că Valeriu Cîmpeanu nu are nici o reţinere să coboare în agora: „Pe aici copiii se vând/ la bucată ca la piaţă/ ca orice marfă perimată, stricată/ mama ei de viaţă (…)” (Dumnezeu e în exil).

Păcatul poemelor de amplitudine, cel al eventualei diluări, este compensat de catrenele cu densitate şi forţă lirică explozivă: „Am colindat lumea/ şi lumea s-a mutat în mine/ Mai luaţi-mi din ea/ să nu mă sugrume…” (Sinapsă).

Se spune că o carte de versuri, care este imposibil să fie egală valoric, se salvează dacă sunt măcar zece, douăsprezece poeme de excepţie. Ei bine, în cartea lui Valeriu Cîmpeanu ele sunt cu mult mai numeroase, iar varietatea tematică le conferă un plus de convingere.

Am putea să exclamăm şi noi ca autorul: „O, nu, nu, nu se poate/ e prea scurtă viaţa/ şi prea strâmte cuvintele/ să le cuprind pe toate…”

Oximoronic, imprevizibil şi previzibil în acelaşi timp, Valeriu Cîmpeanu rămâne, ca să preiau un citat din prefaţa lui Ovidiu Ghidirmic: „…un spirit iconoclast, revoltat şi justiţiar”.

Revista indexata EBSCO