Oct 4, 2014

Posted by in Ex libris

Marian Victor Buciu – Aura Christi în poezie. Feţele fiinţei

Fiinţa este o obsesie vădită în toată poezia. Recurenţa expresiei ei mă determină să trec peste precizia citării, oricît de scrupulos şi convingător aş vrea să procedez. Mă îndrept, de aceea, spre constatări generale, dar semnificative. Să încep de la observaţia pregnantă a prezenţei unei fiinţe plurale, necesare fiinţării individuale. De prin 1996, datează precizarea aceasta de reţinut: „În mine milioane de făpturi viermuiesc!”. Un psalm (din 2010) o va arată pe poetă că se dăruie întru fiinţă: „Duhul meu – hrană pentru fiinţele necunoscute”. Anterior, au fost aduse înainte „fiinţe fără sex”. (Pre)viziunea poetei se şi ne asigură: „fiinţa-mi va fi plutire”. Retrospectiv, în 2011, este revăzută calea, altfel metodic urmărită, spre fiinţă: „Destul de tîrziu/ am început să înţeleg/ cum se ajunge la fiinţă”. Şi totodată apare autoportretul unui Midas feminin, al producerii fiinţei, echivalent aici şi acum al aurului: „Tot ce-am atins –/ spre marele frig/ şi spre fiinţă a deviat”. Un alt psalm (2010) o prefigurase: „Cu nesfîrşită blîndeţe ne întorci/ – ca spre drumul cel mare –/ cu faţa către fiinţă”. Iar un sonet zis crepuscular (1999) o precizase: „Ne vom privi/ fix, pînă la fiinţă – o veşnicie”. Certitudinea fusese afirmată şi prin 1996 (în vol. Valea Regilor): „Ai venit aici pentru fiinţă”. Acolo, fiinţa este substituţie identitară: „Eşti cea mai frumoasă dintre femei. Fiinţo, repede…”, ori fundament: „osia fiinţei”, ori figurare simbolică şi concretă care va reveni în 2011: „Adesea mă sprijin/ de osia fiinţei regăsite”.

Figurile localizării, din cele mai recente volume de poeme, dau expresie repetată fiinţei. Eul, recunoscut, vine dintr-un timp necunoscut şi protector: „M-ascund în fiinţa-mi străveche”. O nouă configurare spaţială a închiderii de sine este mai limitată: „Stau în peştera fiinţei mele”, ori, dimpotrivă, extinsă interstiţial, într-un fel istmic (alt topos literar recurent în opera autoarei): „Tăcerile lui [Omphalos – n. n.] ne dezvăluie pe noi înşine,/ împingîndu-ne în fiinţă, între iad şi eden”.

Fiinţa dă singură expresie ilimitării: „Lăsaţi-mă s-ajung la mine iar,/ încă o iarnă să mai strălucesc,/ în nesfîrşita rază a fiinţei –/dulce otravă, eretică străinătate –/ un ţărm de litere, înspăimîntată/ patrie…”. Trăirea pe limită, cerută şi altădată, este mai mult decît consolatoare, apare suficientă: „Dar e oare puţin să fii ţărm al fiinţei noastre?”, cum citim într-o elegie „nordică”, a opta, în timp ce o alta, a patra, configurează un nou spaţiu identitar: „Cînd fiinţa ne este oază, accedem spre noi înşine”. Un sonet „crepuscular” întrevede „suburbia fiinţei”. Poezia aceasta existenţială contemplă, în prima elegie „nordică”, fiinţa mutilată: „Resturi de fiinţă, izbite-n noapte/ De nimeni”. O „sonată” (1999), obscur localizată, se poziţionează departe de sărbătorescul fiinţei, de care, totuşi, se ataşează, cu o mare voinţă de putere: „Imundă tristeţe a verbului a fi”. Poeta ştie (Departe de viaţă, 1999) că nu are „altceva decît să te urmez/ în fiinţă şi nefiinţă, Domine…”. Poezia aceasta transpersonală moralizează pura şi simpla identitate, stigmatizînd „sufocanta ruşine de a fi tu însuţi”. Aura Christi se aşează prematur, într-un poem din 1993, dincolo de fiinţa mărginit identitară, deşi se rosteşte faţă de ea cu un fel de recunoştinţă: „Nu este o minune, oare, că am fost?”. Tot la trecut se va rememora personal în două finale „poeme pariziene” (1996): „Am fost o fată”, „parcă am fost şi… parcă o să fiu”.

Un sonet „crepuscular”, Metempsihoză, presimte şi absenţa fiinţei: „Ninge ca şi cum nicicînd nu vom mai fi”. De pe la Valea Regilor (1996), nefiinţa adversă este provocată: „Singură devor o absenţă pură”. Calea comună între fiinţă şi nefiinţă, o cale divină, nu este nici aici evitată. Într-un poem din 1993, Zile sterpe, era deja vizibil „sicriul fiinţei”. Conştiinţa de sine, a răului, este primită contemplativ, teoretic. Iată o conştiinţă a răului recunoscut şi suportat, ca adevărul: „Eu vin din străinătatea exilului meu,/ din sălbăticia scrîşnită a conştiinţei de sine”. Sau una a răului, nu exorcizat, dar asumat: „Storc nectarul conştiinţei de sine”. În sfîrşit, o conştiinţă a răului în chip de loc potrivnic şi totodată ademenitor: „Mă duc în zona ostilă, scorţoasă, a conştiinţei de sine”.

Propriul trup este altcineva şi altceva, un dublu străin: „Stau în trupul meu ca-n mama. (…)/ Trupul meu nu seamănă cu mine/ nici cu părinţii mei, nici cu/ părinţii părinţilor mei. (…)/ Trupul meu n-a fost creat/ după chipul şi asemănarea mea./ Trupul meu seamănă cu altcineva:/ mai tînăr, mai frumos, mai aprins”. Poeta stă, de data aceasta glorios, „în trupul muzei Caliope”, zeiţa cu voce frumoasă, muză princiară, inspiratoare de artă, filosofie, retorică. Undeva, trupul, de obîrşie adamică, aşadar de pămînt, ţine şi loc de patrie, fiind osîndit, bătut cu pietre şi cu biciul. Nu doar pămînt (lut), dar şi foc, desigur sacru: „Trupul care foc este”, cu toate că vremelnic este şi „prea muritorul trup”. Trupul ajunge desubstanţiat, spiritualizat, transparent: cel personalizat în Tragicul visător, din poemul cu acest titlu (1995), îşi poartă „etericul trup”. Marcat de sacralitate deplină: „Iubeşte-ţi trupul cum Iisus a iubit biserica”. Loc al necunoscutei fiinţe: „Niciodată nu vom afla sediul cărei făpturi/ ne este propriul trup”. E simţit ca un strai care apără de glacialitatea prea ameninţătoare: „Îmi trag pe mine trupul/ ca să nu mi se facă frig”. Obsedantă este o dorinţă, nu de întrupare, dar de destrupare: „Fugim din propriul trup/ în sufletul care visăm/ că ne aparţine”. Trupul ajunge o prezenţă livrescă enigmatică: „Citesc în cartea/ trupului semnele unui mister neostenit”. Locutor, pentru cineva care se lasă vorbit de el: „Să dau glas trupului”. Partener dialogic şi poetic: „Vorbind cu trupul, aştept versul care să-i taie respiraţia”.

Din trup, obsedant, esenţial, este organul, mai mult decît funcţia văzului. Ochiul ajunge o formă identitară, fiinţă în sine, pentru poeta care se observă cum „devin marele ochi”. În proximitatea unui alt artist, pictorul Ion Ţuculescu, ea poartă – după cum notează undeva – ochi în suflet (fix, imobil, în linie platonică şi creştină), în creier, între coaste, în frunte (acesta ar fi cel divin, spiritual, în accepţie esoterică), şi posedă ochiul „de dincolo de veghe”, luciditate, cunoaştere. Ochiul este centrul, îndeosebi, al poemelor: Ochii se înmulţesc fulgerător sub piele, Elegia ochiului, Ce mare-i ochiul, în acesta din urmă el fiind exemplară sorginte a fiinţei: „Cu toţii ne tragem din ochi/ şi ne vom întoarce în ochiul/ din care am fost sloboziţi”.

Erotic, la început, cunoscut îi este „orgasmul puterii”. Ceea ce impune este iubirea pur spirituală: „Iubiţi-mă şi nu mă atingeţi”. Vine apoi iubirea maternă, fără a fi în condiţia de mamă, şi-i cere iubitului: „Ghemuieşte-te în mine”. Trece prin iubirea trăită, dar refuzată: „Eu te iubesc pe tine, tu – pe altcineva”. Nu-i lipseşte, în eros, ardenţa, chiar păcătoasă: „Asemenea fecioarei ce visează incestul”. Trăieşte un fel de dezamăgire preromantică: „Aşteptarea amorului care/ nu va veni niciodată”. Înstrăinatei i s-a interzis îndelung iubirea. O recunoaşte într-un sonet „crepuscular” (1999): „Am învăţat să iubesc tîrziu, în ciuda mea,/ în ciuda tuturor legilor…”.

Frumuseţea apare ca sursă, cale, scop pentru suferinţă, vezi îndeosebi poemul Să fii rănit de frumuseţea ta, în vol. Valea Regilor, 1996.

Voinţa, un timpuriu şi apoi constant principiu moral: „Laşitatea de a fi nepăsătoare/ şi de a nu vrea nimic”, ambiguă, paradoxală: „Ca zeii blazaţi – de voinţa puterii,/ de forţa fragilităţii lor”, se ascunde ori se metamorfozează pe parcursul emisiei lirice.

Eticul este depăşit, într-o perspectivă oximoronică, barocă, de lume „unde se retopesc răul şi binele”, cum citim într-un poem mai recent, Ce întîmplare, din vol. Sfera frigului, 2011. Trecînd acum peste poemul intitulat tocmai Vina, trebuie să constat că tema vinovăţiei este mai prezentă chiar decît cuvîntul care o denumeşte. Ea acoperă timpul. Zilele trec „ca o vină grea”, citim într-un poem din 1993. Este consumată, necesară, ca aerul: „Şi respiraţia lui caută vina”, deşi trăită anxios, la modul halucinant, imaginar, în realitatea ei ireală, în prezenţa ei absentă, în plenitudinea goliciunii ei: „Aceeaşi spaimă, căreia îi invent/ alte nume, alte vini fără vină…”. O opţiune tragic-imaginară, visătoare, rămîne posibilă: „Şi eu iarăşi alegeam vina de a iubi”. Vina emană dintr-o sursă străină: „El ne gîndeşte vinile”. Este calea apăsată şi apăsătoare a vieţii: „Şi vii – ca dintr-o mare vină”. Un sinonim al vinei este greşeala, prezentă în acelaşi regim al iminenţei copleşitoare: „Vine – ca un monstru/ de istorie rănit – vine marea greşeală!”. Îmblînzirea monstrului se produce prin metamorfozarea reversibilă, cu semn şi sens contrar. Fie mitic: Tragicului visător, actantul poematic emblematic, „i-au transformat literă cu literă/ invincibila greşeală în mit”. Fie moral: „În greşeală era bine”.

Eclipsa memoriei ajunge deplină, cu o dublă sursă: alteritatea şi sinele. Abandonul este primit din afară: „Cineva m-a uitat aici”, citim într-un vers şi titlu de poem, în deschiderea antologiei pe care o comentez acum. Locutoarea este deopotrivă o locuitoare abandonată de memorie: „Locuiesc în mine sau în afara mea? Nu mai ţin minte!”. Unicul loc exprimat, imaginat, la modul posibil (als ob, ca şi cînd), se află în proximitatea începutului limbii: „Parcă m-am uitat într-un cuvînt rostit pe jumătate”. Nici o împotrivire a locutoarei faţă de uitare: „Să fiu uitată în veninul păcii diabolice, fericite…”, dimpotrivă, o pronunţată împotrivire faţă de memorie: „Pe noi înşine să ne dăm uitării”. Însă uitarea nu este uşor de realizat, memoria, acaparată poetic de „păsări ucise”, în descendenţa Ilenei Mălăncioiu, nu dispare şi bîntuie primejdios: „Ţin minte totul cu înfricoşătoare claritate!”.

Aura Christi scrie, în toate etapele, o poezie cotropită de anxietate: „Potop de spaime”, „se dezlănţuie spaima”, „un monument viu al spaimei”, „spaima vie”, „sfere de spaimă”. Şi încă: „Frica de puterea/ pe care o îndrept necontenit împotriva mea”, „zodia fricii de plumb”. Frigul, dintr-un întreg volum (Sfera frigului, 2011), cuprinde totul: „Frig absolut”, în viaţă, ca şi în moarte: „Frigul luminii ultime a morţii”. Visul, inconturnabil, tragic, irupe în poemul Ctitor de vise aspre (în vol. din 1995).

Viul, o temă „abisală”, este devreme luat în posesie, într-un fel iluzoriu, paradoxal: „Amăgiri în viul gol crescînd”. (1993) Învierea este generată de iubire (Tot timpul, 1999). Prin suferinţă, marea temă a autoarei, „ne obişnuiam iar şi iar să fim vii”, cum stă scris într-a opta elegie nordică. (2001) Viul, niciodată părăsit, este totuşi pe cale de a fi pierdut: „Starea de viu încearcă iar privirea”. (Elegia a noua) Şi poeta, nu doar eseista, spune, ca Nietzsche, da, vieţii: „Iubesc fiecare literă a blestemului care mă posedă”. (Loc intangibil, 1993) În Împotriva mea (1995), se invocă o supra-viaţă, o viaţă de dincolo de viaţă, într-o adversitate antitetică, de tip romantic: „O, viaţa neînţeleasă, distrusă, pentru o viaţă ascunsă,/ duşmănoasă, de-apoi, de unde somnul tău va veni”, ori se evocă o viaţă atemporală, eternă: „Viaţa ei ieşise din timp asemenea sîmburelui…”. În Ceremonia Orbirii (1996), discontinuitatea apăsătoare a vieţii: „Să-ncep altfel, aceeaşi, netrăită, viaţă”, sentimentul nedeplin al eternităţii: „Şi viaţa ţi-e întoarsă mai mult spre veşnicie”. „Sonate”-le (din 1999) aduc detaşarea în modalitatea existenţă-livresc: „Măsurînd distanţele dintre viaţă şi carte”, feţele plurale şi suprapuse ale unei vieţi onirice: „Spre alte vieţi din vieţi de vis”. Tot cam pe-atunci se impune tînjirea după o supra-viaţă: „Ducîndu-mă în viaţa vieţilor” (Peisaj cu aer încins, 1999).

¦ Tragicul visător, poeme, antologie (1993-2013), Editura Ideea Europeană, Bucureşti, 2013

Revista indexata EBSCO