Oct 4, 2014

Posted by in Consemnari

Nicolae DABIJA – Mihai Vicol, un înfiat al Basarabiei

      Mihai Vicol a fost înfiat de Basarabia, din ziua când a trecut Prutul, acum 24 de ani. „Patria mea e de la Nistru până la Tisa”, eminescianizia. El.

– Când ai fost ultima dată în România? Era întrebat la Chişinău corespondentul ziarului „România Liberă”.

– Eu încă nu am ieşit din ea, răspundea el.

S-a dus la Tiraspol şi a cerut: „Vreau să fiu împuşcat în locul lui Ilaşciu”. Apoi, la Chişinău, a bătut la uşile unor redacţii: „Vreau să fiu batjocorit în locul lui Vieru.

Pe urmă s-a amestecat printre nişte confraţi de condei, băutori de cursă lungă: „Vă rog, calomniaţi-mă pe mine în locul lui Cimpoi”. Pentru că ne iubea, în 1994, a fost expulzat de pe teritoriul Republicii Moldova, cu interdicţia de a nu se mai întoarce vreodată. Dar, a doua zi, a fost văzut la Chişinău. „Am trecut Prutul înot, mi-a spus. Eu nu pot trăi fără voi.” Iar după o pauză a întrebat: „Dar voi fără mine?”. Ne obişnuisem cu el, cu prezenţa lui la toate conferinţele de presă, ale demnitarilor, pentru care avea întrebări grele, cu poeziile lui citite în genunchi, pe scene, unde stăteau femei frumoase, cu bloc-notes-ul lui plin cu notiţe, din care se năşteau poeme.

„Pe mine nu mă poate scoate nimeni de pe câmpul de luptă decât cu targa”, zicea. Iar câmpul de luptă era pentru el Basarabia. Rănile sale nu se vedeau, fiindcă ele îi sângerau pe dinăuntru. Erau răni de dragoste de ţară mică, ruptă de la Ţara Mare. Răni de dor. Răni de cuvinte nespuse.

Cuvintele lui ardeau ca focul. Articolele lui supărau. Părerile lui enervau. Pentru asta era urât de cei care iubeau minciuna. Cât a fost cu noi, a fost un oştean neclintit în oastea Limbii Române.

Se deplasase de la Chişinău în Cecenia, ca să-i strângă mâna lui Dudaev. Apoi s-a dus în Georgia să-i ducă lui Gamsahurdia, fostul preşedinte, care se ascundea prin Munţii Caucazului, o carte de-a lui, în limba română cu autograf. Pe urmă a plecat la Moscova, dar, Elţîn nu l-a putut primi, pentru că se afla în nesfârşitul lui „Zapoi”(beţie) din care nu-şi mai revenise decât pe lumea de apoi, care a ţinut cât două mandate de preşedinte.

Acesta e Mihai Vicol, un romantic, cu suflet curat de copil, poet care îşi recită poeziile de dragoste şoptit, ca zgomotul albinelor în stup sau pe cele de luptă, răstit ca hurducatul caravanelor pe arătură.

Acum scrie despre noi de la Suceava, ajunge la Chişinău la toate manifestările naţionale, îşi ia notiţe şi-mi spune: „După ce îmi adun în cărţi tot ce am scris despre Basarabia, mă las de scris, visez să plec la Nord şi să mă fac păstor de foci sau crescător de reni. Acolo sper să obţin cetăţenia ţării eschimoşilor….” Îi înţeleg durerea: a solicitat acum douăzeci şi patru de ani în urmă cetăţenia Republicii Moldova. A scris vreo douăzeci de cereri, unele în versuri, şi toate i s-au pierdut. Ca să nu se piardă, i-am propus s-o cioplească într-un bloc de piatră, pe care să-l aşeze în faţa Preşedenţiei. Asta ca să n-o ia vânturile, care bat prin geamurile deschise vraişte ale Preşedenţiei, ca să mai ducă cu ele câte o cerere, câte o supărare, câte un dor.

Mihai Vicol e de-al nostru. Cu mult mai de-al nostru decât unii născuţi pe pământurile Basarabiei care urăsc ţara în care s-au născut.

E un om care uneşte. „Când va avea loc Unirea, Mihai?”, „Ea s-a întâmplat demult, cu mult mai înainte de naşterea noastră. Neunirea nu există decât în închipuirea unora. Şi unii chiar cred în ea şi lucrează pentru ea. Vai de capul lor!”

Mihai Vicol îşi face datoria sa de fiu al Basarabiei. „După ce cade definitiv graniţa de pe Prut, mă duc să fiu păstor de foci…Până atunci, însă….” Până atunci Mihai Vicol scrie ca să oprească gerurile şi să facă lumea să fie mai dreaptă şi mai bună.

Te aşteptăm la Chişinău, dragă Mihai, ca să descoperi de fiecare dată că Ţara Basarabă e tot mai aproape de Europa şi de Ţară-şi asta şi datorită eforturilor tale, de fiu al Basarabiei, şi de frate al nostru.

Revista indexata EBSCO