Oct 4, 2014

Posted by in Panoramic editorial

Emilian MARCU – Vitrina cãrţilor

Adrian Frăţilă,La arat văzduhul, editura Măiastra, Tîrgu-Jiu, 2013, 80 p, coperta semnată de Vasi Pleşa (O rînducică rătăcită sub tavanul uneiîncăperi), Scrisoare generaţiei următoare, editura Măiasta, Tîrgu-Jiu, 2013, 86 p. Ilustraţii de Viorel Surdoiu.

Apărute în condiţii grafice deosebite, demonstrînd astfel că poezia bună se poate prezenta cititorului în cărţi frumoase, cele două cărţi ale lui Adriasn Frăţilă fac o notă aparte în avalanşa de apariţii editoriale. Făcînd parte dintr-o generaţie de poeţi care cu adevărat au învăţat lecţia marii poezii de la indiscutabilii maeşti ai literaturii române, preţuind cuvîntul şi metafora, Adrian Frăţilă scrie: „Trosneşte zodia fecundă/ A clopotului cu carbid/ Bătut amarnic într-o dungă/ De limba timpului perfid// Deasupra faptelor furnicii/ Dintre mormintele de fier/Unde primim în dar rugina/Unde nu-s orb şi unde sper// Mai mult decît îngheaţă ora -/ Acest produs artizanal/ Intors sub ultramicroscoape/ De t+zeul uns la carnaval// Care-i dă umbrei mari conturul/ Şi joacă rolul adecvat/ Cu un olimp de recuzită/ Şi un trident adevărat”. Adrian Frăţilă a învăţat lecţia de poezie şi mai ales de singurătate şi ştie că gloria nu se face nici la uşi de cafenele şi nici în haită precum fac iştii de astăzi, cei care consideră că litaratură mare începe cu ei. Acestei generaţii i se adresează Adrian Frăţilă prin noua sa carte de poeme, spre a înţelege şi a preţui poezia adevărată. Fără a fi, neapărat, o carte polemică sau un manifest cartea de poeme „Scrisoare generaţiei viitoare” este o lecţie şi o probă de poezie. Născut cu satul în glas el scrie: „La înălţimea gîndului ridic/ A satului icoană-ncărunţită/ În care pîinea se mai surpă-n spic/ Iar mierea lîngă buze-i drămuită” sau „Mamă, de voi lipsi prea multă vreme/ Să ştii că nu din spate m-au prins arme/ Şi-ai să-nţelegi că sîngele nu doarme/ Precum un crin uitat între poeme”, Nu doarme nici metafora nobilă, acea pecete de aur pe inima poemului şi poezia te încîntă, te bucură şi te împlineşte. Un aer primăvărarec străbate poezia din aceste două cărţi ca un imn adus strămoşilor, patriei, înaintaşilor, eroi sau anonimi. Un poem frumos dedică Adrian Frăţilă, şi nu mă surprinde asta, lui Eminescu, un poem pe care îl voi cita aici: „S-a născut ca în poveste-/Prinţ romantic şi frumos/ tăinuind pumnalul sorţii/ Ascuţit, pînă la os// luminează fără seamăn/Simplu şi-ntemeietor/ Frunte lui încoronată/ Tot de gînduri şi de dor// Are-n ochi nemărginirea/ Şi-ale lacrimilor ploi/ Cu iubire înfiorată/ Ţărmul umerilor goi//Vine-nfăşutat în manta-i/ De îngheţuri şi de foc/ Însoţit numai de umbra/ Ploilor fără noroc”. Pe alocuri polemică, scrisă într-o limbă înţelepţească, limbă poetică, poezia lui Adrian Frăţilă face cinste acestei generaţii care aşa cum spuneam mai sus a învăţat lecţia marii poezii de la clasici. Pentru el poezia este „ Povară de lumină şi orbire/Pe drumul vieţii strîmt şi sinuos/ O, lumea este plină de iubire –/ A cuielor de palma lui Hristos”. Despre această patimă şi despre această iubire scrie cu mult har atunci cînd ne îndeamnă: „ Hai, intră fără teamă-n colivie/ Trage zăvorul greu de pe artere/ Poţi să ciopleşti fără anestezie/ La monumentul ăsta de durere”. La acest monument de durere îşi ciopleşte poemele Ardian Frăţilă, în linişte şi cu preţuire specială faţă de cuvînt şi de cititor.

 

4 p.

 

Ion Maftei (Flavus), Umbra aşteptării (din nou, false poeme), Editura Junimea, Iaşi, 2014, 210 p. Cu aparat critic.

 

Construită temeinic, această nouă carte de poeme, Umbra aşteptării, a lui Ion Maftei (Flavus), aduce cititorului un nou set amplu de poeme, odată cu „ Bucuria prea bună şi curată,/Care şi nouă/ Cu binecuvîntare/ De la-nceputuri ne-a fost dată/ Din mila prea Bunului Tată,/ Ne rugăm/ În veci să ne fie/ Lumină neînserată…” aşa cum remarcă în poemul Lumină neînserată, poem ce încheie această carte. Bogăţia specifică aceluia născut în satul Bogata, nici că se putea numi un sat mai frumos şi mai adevărat ca acesta, este transmisă cu asupra de măsură cititorului, cel pentru care Ion Maftei (Flavus) cu modestie trudeşte să aibă sufletul bogat. Fie de la microfonul studioului de radio Iaşi, unde a lucrat o viaţă şi a dat multiple şanse tinerilor scriitori de a se afirma, fie ca profesor la un liceu din Iaşi unde a şi înfiinţat cenaclul „Prima verba”, Ion Maftei (Flavus) a ştiut să împărtăşească şi să dăruiască din prisosul său de bunătate, asumîndu-şi sarcina de mecenat literar. Cele şase cărţi de poeme şi proză dovedesc faptul că a ştiu să şi construiască pentru sine, deşi a făcut-o cu un fel de modestie specific ţăranului roman, cu o anume sfială, care nu totdeauna a fost astfel receptată. „Toată poezia lui Ion Maftei (Flavus) pendulează între mîine şi azi, parcă pentru a fixa definitiv un ieri al vîrstei de aur; acestea sunt imaginile-pivot unde se topesc amăgirile trecutului şi vanităţile de nu-se-ştie-cînd şi unde se (pe)trece secunda vremii omului. Mîine e gata cămaşa de iarbă/ În care vom aştepta fericiţi/ Întîlnirea cu veşnicia. ” scrie, cu multă aplicare şi competenţă, critical şi istoricul literar Ioan Holban, unul dintre cei mai rafinaţi cunoscători ai fenomenului literar contemporan românesc. Ştiind că „Nu-i uşoară calea de la pămînt la stele, aşa cum remarcă Gruia Novac în articolul său cu acelaşi titlu, cînd comentează una dintre cărţile lui Ioan Maftei (Flavus), în care constată reflexivitatea-i neobosită, şi că şi-a stabilit un punct în univers, în jurul căruia a adunat tot ce curge în spaţiul nedeterminat, şi, subordonîndu-i cosmosul, a ajuns a face din Bogata, satul şi punctual său, un loco positus (pus la locul său) care să se contopească cu întregul, devenind egal şi, prin consecinţă, important”. Despre sat, despre această eternitate a matricei, scrie în poemele sale, fără să se grăbească, Ion Maftei (Flavus), cu temeinicie şi, mai ales, cu multă răbdare, ştiind că un temple durabil se face cu aşezarea perfectă e fiecărei cărămizi.

„Timpul meu doarme/ În toamna lui tîrzie/ Şi visează urît,” ne avertizeadă poetul din unul dintre poemele din această carte ştiind că „Vîntul aduce toate negurile-ncoace,/ Orizontul se-neacă,/…/ Timpul şi gîndul de tot s-au oprit/ Şi nici dimineaţă, nici noapte/ Nu se mai face”, anunţînd o anume solidificare, pînă la împietrire a timpului dar şi faptul că timpul este foarte răbdător cu omul, ca şi gîndul. Ce se remarcă, în mod special, dincolo de frumuseţea versurilor din poeme sale, în această carte ca şi în celelalte? O perfectă cunoaştere a limbii române, o stăpînire a sensurilor cuvintelor, ceea ce nu prea se mai întîmplă în lirica acestor vremuri, cînd poeţii tineri, mai ales, în sfidarea limbii române, aruncă la „plesneală”, cum se spune, cuvintele, doar, doar, vor reuşi să şocheze cumva, dacă nu prin idei, prin poezie, cel puţin prin alăturarea de cuvinte, ale căror sensuri nici ei nu le cunosc îndeajuns. Deasemenea se remarcă frumuseţea limbii şi acurateţea ideilor. „ Vă aştept pe toţi” ne avertizează poetul „ De cîte ori a cîntat ciocîrlia/ Acolo am fost, să mă bucur,/ Cerului să mă închin”.

 

Adrian Lungu, Eroarea, Editura Ateneul scriitorilor, Bacău, 2014, 215 pag.

Adrian Lungu se înscrie, încă din start, în categoria prozatorilor care încearcă să „devoreze”, să administreze într-un anume fel „haosul inconştient” citadin, un haos destul de bine administrat, destul de eficient organizat. Dacă în ultimul timp mulţi prozatori tineri, sau mai puţin tineri, s-au aruncat, cu arme şi bagaje, asupra satului românesc, a ţăranului, şi mai ales asupra experienţelor, nu totdeauna fericite, pe care le trăieşte sau le rememorează personajele, Adrian Lungu este un „citadin”. Romanul Eroarea se deschide printr-o descriere cu maximă precizie a detaliilor, a cadrului în care urmează să se deruleze „filmul”: „Străzile semiasfaltate erau mutilate de gropile ce deveniseră calvarul conducătorilor auto”, „ locuinţele proletare, ca nişte cutii de chibrituri la duzină”. În fond, romanul lui Adrian Lungu pune în scenă eternul dialog dintre un el şi o ea, sub deviza: „Totul se mişcă., totul se transformă sub ochii noştri, întuneric şi lumină, alb şi negru, bine şi rău, viaţă şi moarte într-o armonie a fraternităţii universale”, „sub presiunea zgomotului şi a agitaţiei care ascund dureri, nevoi, scopuri, trăiri, aspiraţii”, care, „te făceau să te simţi în elemental tău”. Acestea toate sunt cadrele filmului din romanul scris cu multă aciditate şi cu fină putere de observaţie şi de sugestie de Adrian Lungu. Se remarcă, încă din primele pagini, acurateţea detaliilor pe care autorul le surprinde şi le încadrează în „ această ramă” ca într-un tablou votiv anume pentru a încărca, bacovian, atmosfera în care se desfăşoară fiecare scenă, fiecare pagină. Limbajul frust, decupat din vorbirea curentă, cu replici directe, cum ar fi: „Ce naiba faci bătrîne”? „Te sun de jumătate de oră!”, „Uite că…meditez”, „Dacă zici tu…”, „Ce-i cu tine Nelule?” par mai degrabă un set de decupaje din viaţă, decupaje care încearcă să construiască un puzzle decît secvenţe construite cu multă migală să poată stratifica acţiunea, să dea personalitate personajelor. Cu toate aceste uşoare disconforturi de construcţie, romanul Eroarea, scris de Adrian Lungu aduce în prim plan o societate contemporană, suficient de erodată, o societate dizlocată din matcă, o societate care îşi urmăreşte traiectoria prin: „Viaţa privită prin hubloul amintirilor…” care „te învăluie apoi se absoarbe ca apa pompată după tehnica şurubul lui Arhimede. „Undeva, cîndva, prin acest univers oi fi contribuind la strălucirea lui” pare a concluziona întreaga acţiune a romanului său.

Mai ales pentru băcăoani, dar nu numai, rămanul Eroarea scris de Adrian Lungu şi publicat la editura Ateneul Scriitorilor din Bacău în 2014, este de un real interes şi pentru că descrie în amănunt, în multe pagini, atmosfera localistă şi mai ales pentru că multe dintre personaje se pot identifica sau chiar se pot descoperi. Fie şi numai pentru acest lucru prozatorul Adrian Lungu merită citit.

 

Ana-Maria Cornilă-Norocea, Identităţi critice, Editura „ Salonul literar”, 2013, 184 p. Repere critice semnate de: Adrian Botez, Laurian Stănchescu, Dumitru Augustin Doman şi Mircea Dinutz.

Identităţile critice pe care Ana-Maria Cornilă-Norocea le destăinuie cititorului, tot mai avid de a cunoaşte şi de a înţelege cărţile şi autorii lor, se constituie din trei capitole importante: Identităţi argheziene, Identităţi mixte şi Identităţi vrîncene. Fiecare dintre aceste capitole îşi propune să urmărească, mai întîi, relaţia scriitor text, nedespărţint textul de scriitor după dictonul stilul e omul. „Astfel, opera şi creatorul ei se află sub semnul transistoric şi transindividual al unei ientităţi de tip palimpsest ce invită la o continuă rescriere şi recitire” justifică, pe drept cuvînt, cu suficiente argumente, demersul său critic, autoarea. După o analiză temeinică asupra poeziei lui Tudor Arghezi, apelînd la suficiente trimiteri spre cărţi şi autori foarte importanţi, Ana-Maria Cornilă-Norocea face trecerea spre literatura  scrisă de scriitorii vrînceni, prin acele identităţi ale sale în care include cîteva nume de referinţă din această zonă, cum ar fi: Gheorghe Andrei Neagu, Culiţă Ion Uşurelu, Mircea Dinutz etc. Comentînd volumul „Lacrima iubirii” a lui Gheorghe Andrei Neagu, autoarea spune în „Exerciţii de hermeneutică a Erosului ca ficţiune lirică: Repere ale discursului îndrăgostit…” spune: „Pentru îndrăgostitul rafinat, experienţa erotică înglobează gestul reflexiv, meditaţia asupra realităţii iubirii, realităţii polimorfe, ce sunt uneori profund subiectivizate – asimilîndu-se unor adevăruri recognoscibile, acceptate, confirmate cu o atitudine empatică…”. Despre proza lui Culiţă Ion Uşurelu comentariul critic este astfel: „Culiţă Ion Uşurelu se afirmă prin demersurile sale scripturale (este vorba de spre romanul „Jurnalul unui singuratic”), ca un atent observator al fiziologiei sufletului omenesc, societăţi şi fenomenului literar, caligraful dovdindu-se deopotrivă racordat la real şi ideal”. Capitolul amplu „Coordonatele ntelectualului authentic: philia şi erudiţia” se ocupă de activitatea de critic şi istoric literar ale lui Mircea Dinutz, cel care i-a vorbit autoarei despre geografie literară şi, mai ales, despre complexul provincial, impus de la centru/centrele culturale mari, recunoscute. Despre Metadiscursul criticului Mircea Dinutz, despre fenomenul receptării pe care îl impune acest critic literar cînd este vorba de scriitorii pe care îi are în atenţie, şi în cazul de faţă despre Ion Dumitru Denciu, despre monografism sau discurs biographic vorbeşte cu mult patos autoarea, încercînd să evidenţieze atît demersul critic cît şi importanţa autorului la care se face referire. Un alt autor din perimetrul acestei geografii literare la care face referire este şi George Cornilă, autorul romanului: Miezul nopţii în Cartierul Felinarelor Stinse” căruia îi consacră articolul „Odiseea contemporană a omului transfrontalier sau hedonismul amar al existenţei”. Credem că folosirea, totuşi, în exces a unor termeni destul de greoi, aproape căutaţi, de către autoarea acestui studiu critic, este în detrimental unei bune receptări a mesajului propus şi această situaţie nu face altceva decît să îndepărteze cititorul de la lectură. Sunt convins că într-o viitoare carte de critică litarară pe care o va publica se va simţi o anume limpezire a termenilor, o anume predispunere a îmbierii citirorului şi spre lectura articolelor critice dar şi spre trimiterea, cu interes, la operele comentate.

 

 

3 p.

Sorin-Constantin Cotlarciuc, Meandrele destinului, editura PIM, Iaşi, 2014, 178 p. Prefaţă semnată de poetul şi prozatorul Valeriu Stancu

 (Scrierea unei fiinţări).

Poet şi umorist de forţă, activist neobosit pe tărîm cultural, social şi chiar politic, Sorin-Constantin Cotlarciuc îşi exprimă talentul, de astă dată, în romanul memorialistic Meandrele destinului, un roman în care personaj principal este chiar autorul dar în care se poate regăsi întregul său arbore genealogic, cît şi conturul, pînă la detaliu al unui sat bucovinean, cu întregul său avatar. Constituite şi reconstruite ca nişte adevărate amintiri din copilărie, Meandrele destinului, este „Un interesant amestec între ficţiune, memorialistică, monografie, eseu, o carte cu amintiri din copilărie (şi nu numai), concepută şi materializată, nu doar de scriitorul, ci şi de publicistul Sorin-Constantin Cotlarciuc, al cărui exerciţiu jurnalistic este valorificat şi în paginile pe care le-a adunat prin vreme sub numele său”, radiografiază, sintetizînd cu o extremă precizie, Valeriu Stancu, atunci cînd scrie despe acest roman în prefaţă. Pentru a spori doza de mister şi de provocare a citorului, prozatorul şi-a ordonat cartea pe nişte capitole, extrem de sugestive, cum ar fi: Crucea de tortură a copilăriei, Preamblul unui renegat, Expozeul genitorilor, Albumul de familie, Originile, Ursita copilăriei furate, Liceul, paradis al tinereţii mele, Europa liberă, Milităria, datorie de onoare, Cine sunt eu! sau Răul şi binele, sunt capitole care fiecare în parte pot constitui nuvele aparte sau chiar subiecte de viitoare romane. Viaţa trepidantă, mereu presărată cu fracturi, emoţii, nesiguranţă şi alte multe atrocităţi, îl prinde în mrejele sale pe autorul-erou de poveste, schimbîndu-i şi deturnîndu-i de mai multe ori destinul. El spune: „ O latură bine conturată a identităţii şi personalităţii mele în formare, încă din primul an de liceu, a fost înclinaţia spre muzică. Lecţiile de pian învăţate cu doamna Frenkel, de acordeon cu Liviu Mihalache, de percuţie cu tata, de tehnica solfegiului predată de mama şi includerea în corul şcolii, au pregătit terenul pentru viitorul meloman al postului de radio „Europa Liberă”, de unde putem concluziona, fără teama de a greşi, că Sorin-Constantin Cotlarciuc, prin intermediul muzicii, a început să simtă şi să-şi dorească gustul libertăţii, al cunoaşterii unei lumi cu adevărat libere, o lume visată şi sperată în adolescenţă. Din aceste frămîntări, dar şi din foarte multele experienţe, Sorin-Constantin Cotlarciuc, construieşte romanul memorial, Meandrele destinului, o subtilă trecere în revistă a unei adevărate provocări pe care a avut „şansa” de a o primi prin meandrele destinului. Printre paginile, adesea suculente, cu trimiteri picante la lumea satului, ale acestui roman, descoperim multe dintre „jocurile” adolescenţei noastre, multe dintre expresiile care dominau toate matrapazlîcurile pe care şi noi le făceam dar de scris le-a scris, aici, doar autorul. Ar trebui să redau, pentru acurateţea şi frumuseţea lor, aceste expresii, aceste dicţionare ale adolescenţei, pe care memoria autorului le-a conservat, şi pentru noi, cititorii acestei cărţi dar şi pentru generaţiile care s-au perindar, sau se vor perinda după noi. Satul bucovinean Vama, se desfăşăşoară în toată slendoarea dar şi grandoarea sa din paginile cărţii aducînd acel aer mistic dar şi mitic cu care sunt înzestrate toate satele din Bucovina, să fie cunoscute şi re-cunoscute prin aceste Meandre ale destinului unui trăitor de aici.

Revista indexata EBSCO