Oct 4, 2014

Posted by in Panoramic editorial

C. DRAM – Un cogito cu reverberaţii celeste

Vreau infinitul să-l pătrund,/ Dar eu pe mine cît mă ştiu?/

 Cînd sufletul mi-e un pustiu/ În ce străfund să mă ascund?

 

Ioan Ciurea face parte din familia poeţilor preponderent reflexivi, avînd o mare disponibilitate pentru cugetarea poetico-filosofică extinsă, aşa cum o şi probează volumele sale publicate pînă acum. Nu e vorba doar de o extensie a unei preocupări vocaţionale ci, mai degrabă, de o echivalare lirică a unui traiect existenţial asumat pînă la plenitudine de cel care a înţeles aşa cum se cuvine resorturile meditative ale fiinţării. Unul dintre volumele sale care probează foarte bine această apetenţă a poetului transilvan este cel intitulat Veşnicia trecerii (Editura Eurocarpatica).

E un volum rotund din perspectiva intenţiilor, fiind axat pe această problematică a cugetării filosofice ce încearcă re răspundă unor întrebări străvechi privind soarta omului, locul omului într-un cosmos infinit, relaţia dintre infinitatea spectaculoasă şi efemera trecere a fiinţei umane, „strop de univers”, prin această necontenită mişcare stelară. E interesant, din perspectiva unei strategii de ordonare textuală, felul în care colaborează, în vederea realizării unei macro-semnificări, acele catrene ce preced, din loc în loc, mini-ciclurile prin care poetul îşi transmite forme mereu re-încărcate ale unui cogito temperamental, ideatic de bună calitate, surprinzător prin diversitate şi prin stranietatea sentimentului, într-o alcătuire ce justifică uşorul paradox al titlului volumului. De altfel, chiar de la primul poem ce deschide volumul, asistăm la o splendidă paradă a galaxiilor alăturată semnelor firave încercate de om din preistorie către zilele noastre, omul descoperind de mult timp că doar mitul (alcătuire fantasmatică) mai poate să îi ofere speranţa prelungirii vieţii.

Totul e sub semnul unei mişcări eterne, a curgerii filosofice, de la Heraclit încoace; în alternanţa teoriilor insipide, a abstractizărilor ce minimalizează frumuseţea dăinuirii, poetul găseşte echivalări lirice atenuante, de bună calitate: „În frunza-ngălbenită mă revăd/ Îmbătrînit şi-nstrăinat în lume,/ În adierea dorului plutesc/ Cu disperări mă logodesc pe bune.” Cu ochiul supra-dilatat al cunoaşterii avide, eul poetic surprinde infinitatea genezei („aici, acolo, undeva”) şi balansul cunoaşterii între condiţia de om, aspirînd să poată purta în el întregul univers, şi ceea ce se poate bănui, imagina sub semnul sfînt al dumnezeirii.

E un eu poetic sensibil şi cercetător în acelaşi timp, clamînd, observînd, cîrcotind în stil arghezian, în poeme mereu incitante. Ca metodă, trebuie remarcate interesantele disocieri între vreme/ timpuri/ spiralele vremii, ca să se poată apoi ajunge la glosări subtile despre neştiutul asumat filosofic şi despre „eterna prefacere” ce caracterizează universul, purtînd mereu forme, culori, umbre într-un joc al eternităţii, condus de acel Ceva etern care nu a fost foarte generos atunci cînd e vorba de soarta rezervată oamenilor. Prima şi ultima strofă dintr-un poem intitulat Carpediem devine explicită pentru o anume poziţionare a eului reflexiv, preocupat de drumul urmat de semenii săi: „O stea se aprinde, o alta se stinge,/ În roiuri cuprinse apar şi se trec./ Eterne-s doar spaţiul şi timpul galactic,/ Ce-n dată mişcare abisul petrec.” Respectiv: „Trăieşte-ţi dar clipa aşa cum ţi-e dată/ Şi bucură-ţi trupul şi mintea cît poţi,/ Nu-ţi face proiecte în veacuri durate,/ Împarte lumina din tine la toţi!”

Într-o bună descendenţă a poeţilor ce sînt dublaţi de un serios suport filosofic, Ioan Ciurea configurează, într-o însumare ad-hoc a elementelor figurate în toate poemele din acest volum un deosebit portret al omului frămîntat de propria-i existenţă, a omului care trăieşte sub semnul unor nenumărate „de ce-uri”, întrebări ce se asociază, mai cu seamă, cu o anume dinamică a existenţei moderne, mult mai favorizantă de-mitizărilor şi reordonărilor imagistice. Poate de aceea, într-o posibilă ieşire, eul poetic creionează jocul dintre dorinţă şi vis, posibilitate a omului nu doar de a evada ci, mai mult, de a construi, fie şi iluzoriu, o alcătuire compensatorie. Literatura vine, mai cu seamă de la vechii greci, din această dorinţă a omului de a pune ceva în loc, atunci cînd existenţa e ternă sau cînd moartea intervine definitoriu. Fixarea amintirii/ imaginea frumoasă devine o modalitate de salvare, de „nemurire” chiar, dînd astfel sensul corect artei, aşa cum o arată teoria „procreaţiei întru frumos”. Dar, în spiritul naturii mereu cîrcotaşe a omului filosofînd, apare, după enumerarea unor aspiraţii (neatinse) ce ar putea suplini creativitatea, tonul elegiac ce a însoţit, în istorie, mare parte dintre visurile umane. Sînt versuri frumoase, cu o componentă lirică suplimentară, deosebindu-se de multe dintre strofele marcate de ideatică şi de sentenţiosul implacabil: „iarna bate în gînd,/ Prevestindu-mi plîngînd, Că în neaua ce-o fi/ Nimeni nu mă va şti…// Dar un nou gînd, renăscînd/ mai tîrziu, mai curînd,/ Va trăi, retrăi,/ Ce am fost, ce n-oi fi.” Se poate trage un fel de linie simbolică pînă aici, rezultanta privind imaginea tragică a omului modern, captiv sau nu, trăind în timpul său sau în altul, punîndu-şi mai multe sau mai puţine întrebări asupra implacabilei treceri, oscilînd între veselia de-o zi sau intrînd într-un halou elegiac sau cugetînd pur şi simplu, departe de tumultul vieţuirii curente.

Pe măsură ce trecem de jumătatea volumului, remarcăm o interesantă deplasare tematică şi stilistică. Eul poetic se opreşte, e drept, într-o volută sensibilă şi bine lucrată artistic, la o soluţie pe care lumea nu a uitat-o nicicînd, renegînd-o însă ori de cîte ori a uitat de lacrimi şi de jurăminte, iubirea. Cogito-ul, chiar dacă ajunge la eros, rămîne însă în linia consacrată: iubirea poate fi o soluţie atunci cînd este eternă şi poate să aducă astfel contopirea în paradisul cel înzestrat cu veşnicie: „Dar poate, cine ştie,/ norocul ne-o surîde/ şi împreună pasul din urmă vom păşi,/ învăluiţi în nimbul/ iubirii pămîntene, în paradisul veşnic/ din nou ne-om contopi.” Sînt şi alte ipostaze ale erosului, cum ar fi iubirile „ratate”, prilej de glosare şi de amărăciune filosofică, prinse într-un joc al asocierilor simbolice cu o natură înfrîntă şi tristă: „Din nou îngălbenite frunze se preling/ Lăsînd un codru despuiat, sfîrşit./ Ca-n toamna cînd prin tine am murit/ Cu greu emoţiile mi le-nving.”

Altminteri, imaginarul poetic se amplifică: apar conotaţii ce pornesc dintr-o lume a imaginilor americane, cum ar fi cele legate de Colorado şi Arizona, mai cu asocierea curgerii infinite şi spectaculoase cu GrandCanyon, spaţiu privilegiat care îl determină pe poet să intuiască prefaceri şi începuturi de lume, într-un peisaj unic. Această secvenţă din „Lumea Nouă” pare să trezească o vînă de vitalitate, de exuberanţă cumva blagiană: e un prea plin de vigoare ce comunică dinspre vegetal către uman, e „un carusel de viaţă dătător”, toate grăind metaforic şi trimiţînd către sensuri noi, ce se cer dezvăluite. Se reface taina naturii apropiate, eul poetic pare a se distanţa de galaxii şi de spirale ale timpului, lăsînd sentimentul să fie mai umanizat, mai vesel, mai plin de vitalitate: „Vino să vezi prinosul de culoare/ Care mijeşte în grădina mea,/ Să vii să vezi un anotimp cum moare/ Prin flori gingaşe cu sclipiri de nea.”

Ioan Ciurea, poet al „veşniciei trecerii”, al antinomiilor şi al întrebărilor existenţiale, poet al reflexivităţii şi al dubitaţiei nu rămîne însă nicicum fixat pe struna anterioară: cu superbia ideaticului ce poate suplini sentimentul, următoarele poeme denunţă „deriva lumii”, o „cetate de nisip”, versurile căpătînd acum accente specifice diatribei. Omul ascunde în el o bestie, ceea ce nu îl împiedecă să aibă un comportament de „vierme”; omenirea în sine e bîntuită de războaie, de corupţie, de mizerie, de trei ori se articulează poeme cu numele eminescian Memento mori, alienarea, somnul, disperarea, căutarea drumului spre nefiinţă pot fi soluţii. Versurile transmit o tensiune sufletească plină de excepţie la care se caută, încă, răspunsuri, nici întrebarea, tipic de nuanţă argheziană, către Dumnezeu nu poate lămuri starea de incertitudine tragică, tot aşa cum  căutarea, care prilejuieşte un splendid poem ce arată resursele de poeticitate mereu noi exploatate de Ioan Ciurea, nu poate oferi un răspuns: „Zgomot de aripi inundă-mprejurul/ Iar timpul devine pe loc întuneric./ În jerbe de roze mă ferec, mă ferec,/ Caut linişte-n fund de mormînturi.// e linişte oare cînd buzele-ţi tac/ Auzu-mi să doarmă-ndemnînd sau iluzie?/ Tăcerea-i aceea ce naşte confuzie/ Sau vorbe-n pietriş aruncate?”

În bună tradiţie a împăcării din acest agon al tăgadei, al provocării, al durerii, al resemnării tragice şi al oazelor de bucurii pastelate, derulat pe parcursul întregului volum, ultimul poem regăseşte linia împăcării, cea care a conciliat întru eternitate zbuciumul sufletului. Minunea pascală e cea care aduce mereu un nou început şi o altă formă de linişte: „Să luăm dar lumină în trup şi în suflet/ Doar Ea păstoreşte norocul,/ Iar cînd se-mplineşte sorocul, sorocul,/ Lumina învăluie totul!”

Şi acest volum, ca şi altele semnate de poetul transilvan, arată cu prisosinţă însemnele celeste ale unui poet ce a ştiut să alăture cugetarea de resursă filosofică discursului mai vechi decît lumea, adică poeziei, în realizări demne de reţinut şi de comentat, într-o piaţă a genului liric tot mai aglomerată, mai zgomotoasă şi mai greu de înţeles.

Revista indexata EBSCO