Oct 4, 2014

Posted by in Panoramic editorial

I. HOLBAN – Populaţia flãmîndã, ziaristul şi actriţa

Despre Magdalena Brătescu, o însemnare de dicţionar consemnează „sec” astfel:  „A absolvit Facultatea de Filo­logie, secţia Limbi Romanice şi Clasice a Universităţii din Bucureşti, oraşul său natal. A debutat în anul 2003 cu romanul Lume. În 2007 a publicat culegerea de povestiri Oglinda. În paralel a colaborat cu schiţe, povestiri şi cronici în diferite reviste literare”. După aces­te prime două volume, Magdalena Brătescu a tipărit o serie de romane – Casa Diamant (2010), Vanessa Beri (2012), Chipul (2013) – care au adu­nat un dosar de presă cu totul remarcabil. Iată. Rodica Grindea: „Oglinda este una din acele cărţi pe care simţi nevoia să o reciteşti o dată, de două, de mai multe ori, ori de cîte ori simţi nevoia de o consolare, de o desluşire a propriilor situaţii, de o refacere a for­ţelor sufleteşti în vederea confruntărilor cu prezentul, dar şi cu propriul trecut”; Alexandru Mihalcea: „O scriitoare stăpînă pe mijloa­cele de expresie ale prozei moderne, atentă la fenomenul social şi la spectacolul vieţii”; Zoltan Terner: „Povestirile Magdalenei Brătescu vorbesc simplu, firesc, plăcut, omeneşte cu un simţ sigur al dozării surprizelor. Au sare şi piper. Cartea ei te captează, nu-ţi mai vine s-o laşi din mînă (…) Aminteşte de Efraim Kishon sau de povestirile lui Saroyan cu rîsul plînsul lor înduioşător”; Carol Isac: „Magdalena Brătescu a impresionat lumea cititorilor de literatură bună cu un stil bine conturat, cu inventivitatea şi relevanţa intruziunii în nuanţele psihologiei de o înaltă acurateţe literară” etc.

Cum se vede, proza Magdalenei Bră­tescu din Casa Diamant, Vanessa Beri şi Chipul, mai ales, a fost bine primită de critica de întîmpinare; numele „grele” amintite mai sus, cărora li se adaugă Răzvan Voncu, în „Luceafărul de dimineaţă”, de exemplu, fixează cîteva dintre coordonatele epicii Magdalenei Brătes­cu, între care – „perla coroanei”, s-ar zice – rămîne povestea, ceea ce naratologia numeşte „intrigă”. Magdalena Brătescu, asemeni povestitorului oriental, al cărui prototip rămîne Şeherezada, rostogoleşte poveştile, adună şi împarte personajele, face o saga şi, apoi, scrie despre un furt de bijuterii în casa unei femei prinse în „gheara geloziei” – şi cine va citi Casa Diamant va afla cine şi de ce, dar, mai ales, pentru ce s-a furat doar o bijuterie „de familie”, cu o valoare sentimentală, s-ar spune. De aici, povestea curge, spre semnificaţia dragostei, ca o nevoie de ocrotire, ca o teamă de singurătate; hotare­le sînt subţiri, se trece uşor dintr-o parte în alta, iar sentimentele pot primi, oricînd, nume noi: ca şi în Chipul,  „formula” din Casa Diamant se află în ultima frază:  „Amintirile frumoase ale trecutului te fac pe deplin fericit doar dacă le poţi retrăi”. În Casa Diamant (care nu e, desigur, „Casa Mincu” din Bucureşti, de pe coperta cărţii, sem­nată de, altfel, talentatul Mihai Zgondoiu!), Magdalena Brătescu face dovada înzestrării sale epice, dar, în aceeaşi măsură, a fineţei analizei psihologice; fie că e vorba de „vîrsta critică” a femeii la patruzeci de ani, de eterna problemă a cuplului ca o „pereche conflictuală”, dar şi de coliziunea mentalităţilor,  în raportul niciodată decis între to­leranţă şi lipsa acesteia, romanul Magdalenei Brătescu se organizează pe multiple planuri narative, în locuri şi epoci de o diversitate deconcertantă (Tel Aviv, Bucureşti, Canada, Africa de Sud etc). În Casa Diamant, prin ochiul şi pana ziaristului Alex Diamant, prozatorul face o incursiune în Bucureştii anilor ’60 ai secolului trecut: poveşti de dragoste pasionale (Maxim şi Diana, de exemplu), saga unei familii, lîngă şedinţe de partid care „scot din sărite”, apoi, inserturi din me­dia bucureştene şi israeliene, discursul epistolar şi portrete ale unor personaje istorice (Moshe Dayan), scrisori din epocă, de la Arad sau Bucureşti, lîngă portrete ale vremii, unele în derizoriu („Un băr­bat ameţit de băutură se lipise de scaunul ei şi-i arunca priviri li­bidinoase. Se ridică şi se mută pe bancheta din spate, lîngă o femeie grasă, cu coşniţa în poală. Auzi înjurătura beţivului, dar n-o înre­gistră”), altele, ca o ghilotină: „Femeia avea părul cărunt, tuns băr­băteşte, ochelari cu rama neagră de baga, un nas mare, borcănat şi buzele nerujate. Picioarele groase ca nişte butuci îi erau încălţate cu papuci de casă lăbărţaţi”.

De altfel, arta portretului şi farme­cul povestirii fac din Casa Diamant, Vanessa Beri şi Chipul, romane, în fond, impecabile.  Mai mult, în romanul din 2010, Magdalena Brătes­cu dezvoltă un discurs critic prin intermediul unor personaje-raisonneuri; Alex Diamant e unul dintre aceştia, ziarist la „Scînteia” în Bucureştii anilor ’60-’70: „Într-adevăr, ziaristul se întrecuse cu gluma. Scrisese un reportaj despre Canalul Dunăre-Marea Neagră şi in­tervievase cîţiva foşti deţinuţi, care căzuseră victime în anii teroarei lui Gheorghiu-Dej. Studenţi la filosofie şi litere, băieţi ti­neri, de familie bună, care se treziseră azvîrliţi în temniţă, alături de scriitori, preoţi şi învăţători, deopotrivă consideraţi duşmani ai regimului comunist”; fireşte, ziaristul se expune, poliţia politică îl fixează şi îl execută. Epoca e, în fond, una a „populaţiei flămînde”, a execuţiilor sumare, în deriziunea creaţiei unui scriitor şi a unei actriţe (Eva Diamant), în multiple decoruri asumate de personaje şi de narator ca nişte stări de suflet:  în cheia memoriilor sau în aceea a notaţiilor Anitei, într-un Bucureşti, azi, surpat:  „În dimineţile bucureştene senine, văzduhul e de un albastru spălăcit. Nori rari, alburii şi cîlţoşi, stau suspendaţi în înaltul bolţii cereşti, aproa­pe în nemişcare. Casele cu aspect prăfuit, patriarhal, ale periferii­lor emană parcă o căldură omenească. Unele dintre ele au un aer mis­terios, năpădite fiind pînă la acoperiş de iederă verde, căţărătoare. Umbrite de oţetari sau salcîmi bătrîni, cu trunchiuri groase, strîmbate de vreme şi cu coroane stufoase, încremenire, străzile tăcute sunt adesea denivelate de rădăcinile vieţii lor vegetale, înverşuna­te, învîrtoşate, urmîndu-şi cu încăpăţînare calea spre pînzele de apă freatică. Peste tot, garduri de lemn pe care se întind invadatoare, frunzele zorelelor liliachii şi florile albe, feciorelnice de rochiţa rîndunicii”: prin astfel de segmente, proza Magdalenei Brătes­cu documentează epoca, realizînd o remarcabilă sinteză epică a aces­teia.

În romanul din 2012, Vanessa Beri, prozatoarea schimbă formula epică, abordînd aceeaşi tematică şi dînd aceeaşi importanţă „intrigii”, cu mijloacele monologului interior şi ale fluxului de conştiinţă; e încă un semn al maturităţii depline la care a ajuns un prozator izraelian de limbă română, cu totul remarcabil, insuficient cunoscut, încă, publicului din ţară.

Revista indexata EBSCO