Oct 4, 2014

Posted by in Panoramic editorial

Peregrinus – Edituri moldave/ autori moldavi

Adrian Poruciuc, Sub semnul pămîntului mamă, prefaţă la ediţia americană, 2010:  Miriam Roberts, postfaţă (Duhul marii Mame în mitologiile est-europene): Nicu Gavriluţă, Editura Universităţii Alexandru Ioan Cuza, Iaşi, 2013, 242 p.

Acum ceva timp scriam despre alte două cărţi semnate de Adrian Poruciuc, anume Istorie scrisă în engleza veche şi, o a doua, Limbă şi istorie engleză – Între William Cuceritorul şi William Caxton, amintind despre spectrul larg de preocupări ale autorului, de la literatură comparată, anglistică, balcanistică, românistică, tracologie, arheolingvistică ş.a.

Aceasta este un alt tip de carte decît cele două amintite, anume Sub semnul pămîntului mamă, cu subtitlul Rădăcini preistorice ale unor tradiţii româneşti şi sud-est europene.

Sensul cuvîntului folclor are adesea conotaţii peiorative, suscitînd varii discuţii. Prima dată a fost folosit în 1846 (compus din folk/ popor şi lore/ ştiinţă). De atunci s-au făcut paşi semnificativi, aria de cercetare nuanţîndu-se, ajungîndu-se la ramificări/ domenii conexe, studii interdisciplinare, elaborarea unui vocabular specific, unei metodologii complexe. Marija Gimbutas (ale cărei cărţi şi pentru mine, dar dintr-o altă perspectivă decît cea în care abordează problema autorul acestei cărţi, cu studii şi pregătire în domeniu, au fost o întîlnire captivantă) a fondat un „domeniu” denumit „arheomitologie”. De la criteriile acestuia, scrie Adrian Poruciuc, a alcătuit, pornind de la o serie de studii şi articole, capitolele acestei cărţi (întîi în engleză, apoi în română), apărută cu oarecare întîrziere, dar care s-a bucurat de atenţie/ recenzii interesante.

În prefaţa ediţiei americane, 2010, M. R. Dexter notează că autorul „aduce importante dovezi privitoare la supravieţuirea unor rădăcini preistorice autohtone în materialul folcloric sud-est european, cu precădere cel românesc”, oferind, „prin contribuţia sa esenţială şi unică în cîmpul arheomitologiei”, „o piesă esenţială pentru completarea unui puzzle arheomitologic: materialul românesc”.

Pentru a înţelege maniera de abordare, iată structura cărţii (după cuvîntul autorului la ediţia românească, 2013, prefaţa la ediţia americană, 2010, Listă de abrevieri, Introducere), capitolele: I. Românescul delf, „monstru marin” – în legătură cu o familie de cuvinte greceşti şi cu anumite elemente de religie eurasiatică timpurie, II. Marea şi motivul potopului marin în folclorul românesc, III. Întrupări ale sacralităţii – de la sanctuare preistorice la biserici neo-bizantine, IV. Demeter ca „Pămînt-Mamă” şi Dionysos ca „Mirele Pămîntului”, V. Leul colindelor româneşti şi predecesorii săi, VI. Orpheus – nume şi funcţie, VII – Orfism popular şi adaosuri creştine, şi, în final, În loc de epilog, Bibliografie, postfaţă, Index (Nume, terminologie, problematică).

Sînt texte din folclorul românesc (multe colinde) pe care autorul le traduce, considerîndu-le material primar (dovezi primare), discutîndu-le apoi din punct de vedere lingvistic, cultural/ arheologic, comparativ cu alte spaţii nu doar din aria civilizaţiilor (pre)indoeuropene.

Semnalăm, aşadar, această carte pe care, ca nespecialist, am lecturat-o cu atenţie, comparînd cele citite cu fişele mele din diverse alte dosare. E bine de citit nu doar această carte, ci şi altele din acest tărîm atît de interesant şi frumos al folclorului, reamintind cele scrise de Robert Moss, în The Goddess Her Bridgeroom, and a Romanian Word-magician, în „The Journal of Archaeomytholoy, 7, 2011, p. 236): „Domeniul folclorului românesc, în ciuda frumuseţii sale, e practic necunoscut cercetătorilor care nu stăpînesc limba română” Şi de aceea, cartea lui Adrian Poruciuc, dar şi altele care prezintă în mod aplicat, în limbi de circulaţie internaţională, folclorul, civilizaţia noastră sînt binevenite.

 

Steluţa Istrătescu, Rochia de mireasă, proză scurtă, ediţie îngrijită şi prefaţată de Marilena Lică-Maşala, ilustraţii interioare: Diana Adriana, Editura Timpul, Iaşi, 2014, 146 p.

După un debut întîrziat (Paşii Amanţilor, 1996), din motive independente de voinţa sa, a urmat altă carte de proză, Floarea Reginei, în 2003. După ce a ales să publice Iaşi, prozele care aşteptau să fie „aşezate”/ pregătite pentru tipar au început să apară în volume. (între timp, au mai fost cărţi de traduceri, dicţionare, pentru copii ş.a..)

În rubrica noastră am semnalat în anii trecuţi Matrioşca, 2011, Dunărea Albastră, 2012, Cartea de vizită. Orient-Expres, 2013 şi, acum, autoarea propune un alt volum de proze scurte, Rochia de mireasă.

Şi cu alte ocazii am remarcat atmosfera pe care reuşeşte să o creeze Steluţa Istrătescu, curgerea fluentă a naraţiunii, dar şi modul în care conturează personajele. Şi în acest volum lucrurile se petrec aidoma. Personajele au viaţă cu suişuri şi coborîşuri, cu dramele lor (uneori pe fundalul a ce s-a petrecut în România comunistă a anilor de după război, şi către „epoca de aur”). Cele mai multe sînt educate, culte, care, după ani de viaţă şi experienţe de tot felul (sînt multe pagini de confesiune/ naraţiune reuşite în volum, adesea în cadru natural, satul, românesc au de pe alte ţărmuri, fiind „creionat”, cu obiceiurile şi viaţa lui), caută, cu demnitate, nu resemnare, să treacă peste „cele rele”. Astfel, oamenii fac sau refac relaţii/ prietenii, caută să (îşi) comunice frînturi din viaţa lor sau să găsească răspunsuri ori pur şi simplu să se oprească pentru a înţelege clipa: „Am trecut prin vieţile atîtor oameni. M-am oprit, le-am ascultat păsurile, le-am vindecat rănile, am intrat în vieţile lor, i-am lăsat să intre în viaţa mea, i-am văzut plecînd, apoi am plecat mai departe, pe alte cărări, pe alte drumuri, neumblate, spre alte lumi. […] Oare viaţa mea nu a fost decît o neîntreruptă trecere? – Rochia de mireasă.

Soarta celor din aristocraţia al cărei fel de a fi, a cărei viaţă a fost cu totul distrusă de regimul adus de bolşevici este un alt subiect al cărţii (cum e, de pildă, „cazul” doamnei Calotescu, din Fiul Colonelului; sau al lui Laurenţiu, care reuşeşte să fugă peste graniţă, are „succes” în viaţă, dar…). (notăm că nu este proză politică, nici cu accente moralizatoare, ci doar o „poveste” despre demnitate, despre viaţa unei lumi, a unei elite distruse de un regim care „construia” „omul nou”…) Un altul e viaţa oamenilor simpli ajunşi la bătrîneţe, înfrînţi şi de un sistem (de data asta de după revoluţie, cînd grija pentru cei ajunşi la vîrsta senectuţii practic nu mai există, spitalele/ aşezămintele de profil geriatric fiind distruse), dar şi de indiferenţa rudelor – cum este bătrîna de o bunătate aparte, în pofida lipsurilor, din La McDonald’s. Şi, desigur, mai este şi Piteştiul, „decorul” în care se petrec mai toate. Mai sînt şi dragostea, şi renunţarea, şi prietenia înşelată şi…

Sînt, de altfel, subiecte/ teme care, într-o formă sau alta, se regăsesc în toate cărţile acestei autoare care scrie convingător, şi ale cărei proze cheamă la lectură.

 

Cătălin-Mihai Ştefan, 16 culise, poem romanesc, imagine copertă: Gheorghe Mosorescu, Editura Tracus Arte, Bucureşti, 2013, 106 p

Cătălin-Mihai Ştefan, tecucean de baştină, a debutat în volum în 2005, cu Muza avatarului (leacuri pentru obsesii), versuri. Au urmat o a doua ediţie a acestei cărţi, alt volum de versuri, şi apoi acest „poem romanesc” în „16 culise”, primul pe care l-am citit din creaţia sa.

Un volum original din mai multe puncte de vedere. Să începem cu maniera în care sînt alcătuite cele trei forme de cuprins: în primul poemele sînt înşiruite aşa cum apar în volum, în al doilea sînt „grupate”, după o altă ordine, dată de modul în care autorul le vede „încadrate” în secţiunile („acte”?), anume – I. Primele scene din culise, II. Amintiri cu frizerul-bărbier/ Flip şi Filip, III. Meteorele Borealului şi viaţa lui premeteorică, IV. Despre cum îşi poartă zilele Breţcu, V. Pagini din viaţa lui A. Litrar. Într-un al treilea cuprins sînt două secţiuni, anume Fabuloasele fabule şi Cele mai strîmte etimologii.

Privite în ăst fel, par a fi trei poeme alcătuite într-unul singur, în care piesele-puzzle-poemele capătă altă cuprindere, pot fi privite/ citite în oglinzi diferite, după cum sînt orînduite. Pe de altă parte, sînt poeziile sine. Să le luăm la pas.

În unele, notele de subsol adîncesc sau dau o „trimitere” mai altfel unui cuvînt, unei expresii (şi te duc cu gîndul la ideea că se vor a face aluzie la nişte „indicaţii”, ca dintr-un scenariu) – două tipuri de exemple: în poemul Pierderea vremii sau omorîrea timpului, ultimul vers: „şi-şi puse în gînd să rămînă om şi să-şi poată lua cu sine zborul” (pentru „gînd”, nota de subsol – „un gînd cu care-şi împrejmui întreaga viaţă”); alteori, nota de subsol e mai mult de atît, o „explicaţie” largă, ca un alt poem în subsolul celui „de bază”. Aşa este în Supranumitul destupat subnumit – unde, în josul paginii, avem un poem despre A.Litrar, care ne explică de ce acesta avea „calota craniană lipsă”, pentru că „A.Litrar oricum nu purta nimic pe cap de teamă să nu se aşeze/ pe nesimţite vreo muscă mare şi verde”… etc., etc. Mai sînt şi titlurile, şi numele „folosite” în poeme, în afară de cîteva „normale” şi de „Borealul”, care are mantia unui personaj de prim plan  – A.Litrar, E.Lasvu, Breţcu, Flip, Mărcineanu-Muntenegru ş.a. Apoi e de discutat şi despre maniera de a scrie a autorului, de parcă ar fi… un „poem romanesc” într-o cheie proprie, şi poate şi o simbolistică mai aparte, cu multe meandre, bine „învăluită” în alte cuvinte şi metafore. Pare o „poveste” „trăită/ visată” în cheie personală, în tot atîtea tablouri cîte poeme sînt, care, adunate în moduri diferite, cum indică regizorul-autor, dau o imagine a unui volum care poate incita la o lectură, însă nu din cale afară de „comodă”. Pare mai curînd aşternerea pe hîrtie a unor gînduri/ idei/ frînturi de viaţă (reală sau nu)/ trăiri amalgamate în timp, care au izbucnit, „obligîndu-l”, parcă, pe autor să le aştearnă pe hîrtie în această formulă care poate plăcea sau nu lectorului.

Vom încheia, şi cu titlu exemplificator al manierei de scriitură, cu un poem al său, nu înainte de a spune că m-a interesat nu doar prin originalitate, ci şi prin modul de a alcătui, uneori, fraza poetică. Răvăşirea – „Flip se trezi într-o dimineaţă cu părul răvăşit într-un mod/ care-l făcu să se privească în oglindă unde avea să i se arate/ aceeaşi răvăşire,/ apoi să-şi caute trupul/ şi carnea să şi-o găsească frămîntată ca de nişte mîini puternice./ Luă o altă oglindă, o puse pe piept şi găsi motivul/ neputinţei de-a-şi aduna gîndurile/ împrăştiate ca nişte cărţi de joc pe o masă/ pe care linia orizontului o trăgea după sine.”

 

Elena Budescu-Ciubotaru, Întîlniri (Ani de primăvară), prefaţă (Ioana şi luminile ei…) de Valeriu Stancu, Editura StudIS, Iaşi, 2014, 362 p.

În timp, am semnalat (în „Convorbiri”, „Cronica”) şi alte cărţi ale Elenei Budescu-Ciubotaru, din „ciclul” Poenarilor (Chemarea munţilor. Acasă, 2008 şi Lumini. Amintirile călătoriilor/ Amintirile lui Pavel Poenaru, 2009).

Autoarea revine cu altă „parte” din viaţa Poenarilor, Întîlniri (Ani de primăvară). Întîi a fost apariţia, în anul 2002, a primului volum, care începea cu una din cele mai zbuciumate perioade din istoria ţării: 1932 – 1960, de la (şi ne apropiem de „lumea” personajelor autoarei) căsătoria Catincăi, fata Lionorei lui Munteanu din Floreni, văduva lui Ştefan, căzut la Mărăşeşti, cu Pavel, fiul cel mic al lui Ion Poenaru (preocupat de mistere, tainele cerului şi ale vieţii).

Reamintim, în primele volume evenimentele din viaţa familiei sînt narate în strînsă legătură cu ce se petrecea în societatea românească, crunt lovită de război, ocupaţia sovietică, comunism, colectivizare, arestări, deportări, trădări, vînzări de frate, foamete, stabilizare ş.a. pentru ca, treptat, începînd cu evenimentele din anii 1960-1962, personajul central al naraţiunii să devină Ioana, cu „luminile ei”, studiile, apoi serviciul/ viaţa ei ş.a.

Ne vom referi mai curînd la „poveste” şi personaje, dincolo analiza stilistică, naraţiune etc. Pe parcurs, reîntîlnim personaje, se face referire la „întîmplări” din volumele anterioare, pe care şi le reaminteşte/ ori se leagă cu altele, „la zi”, din viaţa Ioanei. Ca şi în volumele anterioare cînd, treptat, Ioana a fost în „prim plan” – şi în acesta e personajul central, în jurul căruia se „ţese” naraţiunea. Se reiterează legătura spirituală aparte între ea şi bunicul Ion Poenaru (îl aminteşte deseori pe el, caietele pe care i le citeşte şi acum, pădurea etc.), care o veghea şi din ceruri, îi apărea în vise, pe urmele căruia călătorise, ale cărui însemnări le continua, în felul ei. Moştenise de la bunicul ei dorinţa de a călători, de a vedea noi locuri, de a înţelege universul, dar şi de a scrie. „Apar” din nou băiatul, Brad, înfiat împreună cu prietenul din facultate şi tovarăşul de viaţă Gheorghieş, fetiţa, tot adoptată, Ulma-Miruna, Pavel şi Catinca Poenaru, Lionora lui Munteanu… ş.a..

Multe se leagă şi de viaţa familiei, dar şi de cenaclul literar de la Grigoreşti (sat în care preda Ioana), unde „asculta din creaţiile altora, citea din creaţiile personale” (scria „articole despre activitatea colegilor de la şcoală şi a şcolii, în general, pe care le trimitea revistelor şi ziarelor de specialitate”, proză ori versuri, cu „gîndul la o carte a trecutului, cum o numise cîndva Nenea Victor”).

Pe alt palier, părţile ciclului sînt în consonanţă/ continuitate cu celelalte, în fiece volum ori mediul, ritmul, ori întîmplările/ „fundalul” se nuanţeză. Deşi evenimentele din viaţa familiei, schimbări/ viaţa la sat nu lipsesc, s-a „trecut” de aspectele de frescă socială (micro şi macro, după cum au fost narate întîmplările din viaţa personajelor), abordate în primele părţi (reiterăm – am putea defini, pe scurt, planurile vizate, în subsidiar, anterior: macro-social – al ţării, modului cum percepeau oamenii evenimentele, al satului – în speţă Floreni, dar şi al celor din jur; destinul/ povestea familiei Poenarilor, în special a familiei Catincăi şi Pavel Poenaru şi a copiilor lor şi, în ultimele cărţi, a Ioanei).

Aşadar, deşi apar personaje cunoscute, altele noi (cum e fetiţa, Ulma), în jurul Ioanei gravitează naraţiunea, celelalte „elemente” fiind mai curînd în fundal, iar ritmul vieţii/ întîmplărilor e mai aşezat. În plus, apare pregnant activitatea în domeniul scrisului (şi „ce stare sufletească deosebită trăia Ioana cînd îi apărea o poezie, un articol, o proză într-o revistă sau ziar!”) despre care, se pare, vom citi şi în volumele care vor urma. Sigur, rămîne de văzut ce „rol” vor avea personajele vechi, ce altele vor apărea, dacă autoarea va continua această „poveste/ cronică”.

 

Gheorghe Vicol, Invitaţie, Editura Singur, Tîrgovişte, 2012, 66 p., Grădina cu părăluţe, poezii pentru copii, cuvînt înainte: Constantin Toni Dîrţu, coperta, ilustraţiile: Vasile-Anghel Siminiuc, Suceava, 2013, Fulgii de argint, poezii despre iarnă pentru copii, Biblioteca Bucovinei „I.G. Sbiera”, cuvînt înainte: Horaţiu Catalano, coperta, ilustraţiile: Konstantyn Ungureanu-Box, Suceava, 2012, 96 p., Lăutarii din zarzăr, poezii pentru copii, cuvînt înainte: Alexandru Ovidiu Vintilă, coperta, ilustraţiile: Konstantyn Ungureanu-Box, Suceava 2014, 130 p.

De cîte ori am avut ocazia am amintit că literatura pentru copii a fost unul dintre cele mai „lovite” segmente ale culturii scrise de tot ceea ce a însemnat tăvălugul de după 1989, cu „roţi” din „cerinţe economice” şi de tot felul de alte presiuni dinspre o piaţă cu oscilaţii greu de anticipat altădată. Motivele sînt diverse, comportă varii discuţii – de la piaţa de carte la „mutaţiile” în preferinţele autorilor şi cititorilor, la multe alte „detalii” pe axa autor (român/ străin) – editor – cititor – difuzare/ legislaţie – costuri/ preţuri ş.a.

Gheorghe Vicol (învăţător de profesie), a scris şi o serie de cărţi versificate pentru cei mici. Caracteristic celor patru pe care le-am primit la redacţie (Invitaţie, 2012, Grădina cu părăluţe, 2013, Fulgii de argint, 2012, Lăutarii din zarzăr, 2014) – ne vom referi mai ales la ultimul titlu enunţat, dar nu numai – este modul natural în care autorul găseşte să se apropie de lumea, temele şi limbajul cititorilor cărora se adresează.

Avînd copil născut imediat înainte de 1989, am „prins” „în plin” schimbările de pe „piaţa” de carte/ din literatura/ programele tv pentru copii, apariţia/ răspîndirea jocurilor/ programelor pe calculator (telefon, tabletă ş.a.). Ca să nu mai vorbim de „reformele”(?!) din învăţămînt şi din viaţa noastră de zi cu zi. Toate au avut o legătură cu/ dar şi un impact şi legat de cartea dedicată copiilor, şi asupra felului lor de a fi, căutărilor lor. Subiectele, modul de prezentare/ tipar, răspîndirea, locul lor în preferinţele celor mici s-au modificat continuu, în nuanţe şi pozitive, şi mai puţin bune.

În cărţile lui Gheorghe Vicol e lumea frumoasă, sub semnul naturii, veseliei, curgerii timpului numai în felul în care copii o percep, cu „miracolele” pe care le oferă fiece anotimp în parte, cu vietăţi de tot felul, de la cele mai mărunte, care creionează tabloul lumii înconjurătoare pentru cei care vor să îl vadă. Poemele lui vorbesc despre măr, despre limba română (care „atîtea frumuseţi ascunde/ în doruri mici şi doruri grele”), licurici, morcov, rugăciunile micuţilor, toamna în pădure, cum sînt nopţile de var, fulgii de nea (care pot fi de argint, cum scrie în volumul cu acelaşi titlu, în care copii sînt invitaţi să călătorească în zilele de iarnă, către Moş Nicolae, să se bucure de Ajun sau… de atîtea frumuseţi), ori „frica de primul pas în viaţă” (cum se intitulează un text din volumul „Invitaţie”, în care citim şi despre Baba Hîrca, măgăruşul Trică, între altele). Sau îi cheamă în universul grădinii („Grădina cu părăluţe”), printre flori, ori în pădure, unde se pot întîlni cu veveriţe, cu…

Lăutarii din zarzăr, cea mai consistentă ca număr de pagini, are şi o tematică mai „extinsă” (de la un carusel al anotimpurilor, la sirtaki ori prima zi de şcoală ş.a.).

Nu e uşor să te apropii de sufletul cititorilor copii, pretenţioşi, în felul lor (notăm că volumele se adresează şi celor care stau lîngă tinerele mlădiţe, ajutînd la formarea lor – poate aşa ar trebui să îşi propună fiecare autor care scrie pentru cei mici). Gheorghe Vicol caută să facă în texte care vorbesc (şi, astfel, să păstreze sau să insufle în sufletele micilor cititori) dragostea de natură/ / de animale/ de jocurile în cadru natural, obiceiurile străvechi, credinţa, bunătatea, apropierea de înţelegerea mecanismelor firii ş.a., folosind un vocabular pe înţelesul lor. Astfel conturează un „tablou” care pare a fi aidoma picturii naive (dar nu uşor de întrupat), însă apropiat, astfel, de scopul propus. La fel şi-au propus semnatarii ilustraţiilor volumelor. Aşadar, oameni mari care s-au reîntors alături de cei mici, pentru a le dărui bucuria pe care, poate, au primit-o din alte cărţi la vremea copilăriei lor. Îi dorim lui Gheorghe Vicol ca textele sale să fie aproape de sufletul cititorilor săi.

 

Peregrinus

Revista indexata EBSCO