Oct 4, 2014

Posted by in ARTE

Ştefan OPREA – Douã plecãri…

Aproape în acelaşi timp au părăsit marea „scenă” a cinematografiei doi remarcabili artişti: Robin Williams şi Lauren Bacall. O strîngere de inimă am simţit de fiecare dată la aflarea veştii, iar în locul ei s-a instalat apoi o imensă tristeţe, cum se întîmplă numai atunci cînd pe cineva foarte apropiat şi foarte drag, pe cineva – în cazul de faţă – care a dăruit lumii frumuseţi şi bucurii unice. Pe Lauren am urmărit-o cu insistenţă încă de la începuturile cochetării mele cu cinematograful. Am avut două motive: alcătuia împreună cu Humphrey Bogart un cuplu fascinant; fascinant pentru că erau frumoşi, distinşi, talentaţi, dar mai ales pentru că exista între ei o osmoză unică, pe care n-am văzut-o la multe cupluri (poate doar la Spencer Tracy – Katharine Hepburn sau Yves Montand – Simone Signoret), îşi transmiteau unul altuia un fel de inefabile stări şi energii care le îmbogăţea personalitatea cu nuanţe ale personalităţii celuilalt. Bărbatul era, fiziceşte, mai puternic, el dădea înălţimea şi gravitatea fiecărei evoluţii, în timp ce Lauren – cu sensibilităţile şi strălucirile ei, cu mişcările de felină şi privirile insinuante – asigura căldura, feminitatea, sentimentul, uneori fatalitatea relaţiilor din personajele interpretate de cuplu. Al doilea motiv a fost originea ei; se spune că rădăcinile familiei (Bacalu) s-ar afla pe undeva prin România şi că numele de Bacall şi l-a luat de la înaintaşii ei (numele adevărat fiind Betty Joan Weinstein Perske).

A făcut studii teatrale la Academia Americană de Artă Dramatică, după care, la numai 19 ani, a avut cîteva evoluţii scenice (nu foarte convingătoare). Numai un an mai tîrziu, are norocul întîlnirii cu regizorul Howard Hawks care vede în frumoasa tînără o posibilă continuatoare a unor vedete precum Marlène Dietrich, Carole Lombard sau Louise Brooks. Cum Hawks era un celebru formator de vedete (un fel de Higgins din Pygmalion), Lauren i s-a încredinţat fără rezerve, iar acesta a pregătit-o pentru o întîlnire (artistică) decisivă, una care îi va marca destinul: debutul cinematografic în compania lui Humphrey Bogart. Era în 1944 şi filmul se numea To Have and Have Not / A avea şi a nu avea. Cu aceste roluri, cei doi actori (care devin şi parteneri de viaţă) oferă una din cele mai frumoase poveşti de dragoste ale anilor ’40, iar actriţa cîştigă – dintr-o singură lovitură – o poziţie de invidiat în ierarhia hollywoodiană, devenind tipul femeii hawksiene (cum li se spunea în epocă actriţelor formate şi promovate de Howard Hawks). Uşor bărbătoasă, dar lejeră şi alunecoasă, ochi pătrunzători, voce cu inflexiuni cînd calde, cînd severe, grave, alură provocatoare, atitudine insolentă, în totul lui tot femeie fatală, cu multe rezerve de umanitate simplă, caldă şi participativă. Calităţile interpretative dezvăluite la debut sunt imediat confirmate în The Big Sleep / Somnul de veci (1946) sun aceeaşi baghetă regizorală şi tot cu Bogart principal partener, situaţie care se va repete şi în Key Largo (r. John Huston, 1948). Niciodată în toată lunga ei carieră nu va mai egala succesele acestor ani, deşi a jucat mult, pînă aproape de finalul secolului şi a  avut parte şi de regizori şi de parteneri remarcabili. Humphrey Bogart însă a dispărut repede din viaţa şi din cariera ei (a murit în 1957) şi nimeni nu va mai avea asupra-i aceeaşi benefică, stimulativă influenţă. Şi-a construit totuşi o filmografie foarte onorabilă din care sunt citate în toate ocaziile: Bright Leaf / Regele tutunului (r. Michael Curtiz, cu Gary Cooper, 1950), How To Mary a Millionaire / Cum să te măriţi cu un milionar (în regia românului Jean Negulescu, cu Marilyn Monroe, 1953), Blood Alley / Aleea însîngerată (r. William Wellman, cu John Wayne şi Anita Eckberg, 1955), The Cobweb / Pînza de păianjen (r. Vicente Minnelli, 1955), The Gift of Love / Darul dragostei (a doua întîlnire cu Jean Negulescu, 1958), apoi, prin anii ’70-’90, e solicitată de regizorii Sidney Lumet (Murder on the Orient Express / Crimă în Orient Expres, cu Ingrid Bergman şi Sean Connery), Robert Altman (H.E.A.L.T.H.), Edward Bianchi (The Fan / Admiratorul), Rob Reiner (Miser / Tortura), Arthur Penn (The Portret / Portretul), Barbara Streisand (The Miror Has Two Faces / Cel două feţe ale dragostei, remake, 1996, al filmului lui André Cayatte din 1958) ş.a.

În luna septembrie ar fi împlinit 90 de ani!

A fost şi va rămîne în amintirea cinefililor o figură frumoasă a cinematografiei americane. Cei care vor dori să ştie mai mult despre ea vor putea citi cartea autobiografică Lauren Bacall – By Myself, publicată de actriţă în 1997.

Academia Americană de Film i-a conferit un Premiu Oscar omagial în 2009, cînd împlinea 85 de ani.

 

*

 

Dacă moartea actriţei Lauren Bacall s-a înscris cumva în ordinea firească a lucrurilor, retragerea în umbră prin proprie voinţă a lui Robin Williams (63 de ani) este pe cît de dureroasă tot pe atît de surprinzătoare; actorul părea a fi întruchiparea veseliei, a bucuriei de a trăi, a bunei dispoziţii perpetui creată atît pentru el, cît, mai ales, pentru ceilalţi. Se vede că ceea ce era arta lui – arta comicului desăvîrşit, a provocării rîsului sănătos şi sincer, a generozităţii actului creator aproape exclusiv în zodia comediei – nu avea prea solide tangenţe sau puncte comune cu viaţa particulară a actorului, cu felul lui de a fi în singurătăţile fiinţei sale. De altfel, ochii lui (oglinzile sufletului, cum se zice) erau – pentru cine ştie şi e dispus să vadă – întotdeauna foarte trişti. Robin Williams a ilustrat ca nimeni altul (deşi marii comici în general se întîlnesc pe acest palier) vechiul dicton In tristitia hilaris, in hilaritate tristis. În comediile lui era întotdeauna şi un substrat de tristeţe, care, însă, era nu atît a texului sau a situaţiei, cît era a lui, a interpretului; el o descoperea în ceea ce juca şi şi-o asuma pentru sine. A făcut asta mereu, pînă cînd totul a devenit disperare absolută şi decizie tragică.

A fost – iată, de acum înainte, vorbind despre el – vom fi nevoiţi să punem verbele la timpul trecut! – a fost cel mai popular dintre actorii hollywoodieni ai finalului de secol XX şi început de XXI; îl iubeau enorm copiii pentru că a jucat mult pentru ei, uneori împreună cu ei (vezi Hook, Toys, Mrs. Doubtfire – tăticul nostru trăsnit ş.a.), identificîndu-se cu ei. Era un inventiv (în materie comică) şi un fantezist, un trăsnit adorabil, „copilul mare al cinematografiei americane” (i s-a spus), un risipitor de talent, energie, umor şi bună dispoziţie.

Se născuse în 1952 la Chicago. A fost mai întîi vedetă de televiziune (Mork şi Mindy, 1978), de unde l-a „racolat” regizorul Robert Altman oferindu-i rolul lui Popeye, marinarul celebru din animaţie. Devine însă cu adevărat vedetă în 1987 (deşi mai jucase cîteva roluri pînă atunci) interpretînd un disc-jockey în filmul lui Barry Levinson Good Morning, Vietnam! rol pentru care e nominalizat la Oscar. Se va obişnui cu aceste nominalizări căci le mai primeşte de cîteva ori: 1989 – Dead Poets Society / Cercul poeţilor dispăruţi, 1991 – The Fisher King / Regele pescar, 1997 – The Good Will Hunting / Bunul Will Hunting pentru care şi primeşte rîvnita statuetă de aur. Toate aceste succese şi altele încă obţinute sub baghetele regizorilor George Roy Hill, Paul Mazursky, Barry Levinson, Peter Weir, Terry Gilliam confirmă explozia de popularitate pe care o cunoscuse în 1991 cu superbul rol Peter Pan din filmul Hook al lui Steven Spielberg, continuată doi ani mai tîrziu cu travestiul impecabil din Mrs. Doubtfire (r. Chris Columbus).

A avut şi evoluţii mai modeste (niciodată însă din cauza lui) în filme precum Jack de Francis Coppola sau The Birdcage / Cabaret în familie de Mike Nichols (1996).

A făcut un cuplu reuşit cu Billy Cristal în Father’s Day / Tată de familie (r. Ivan Reitman, 1997).

Din întinsa lui filmografie mai reţinem: Insomnia (r. Christ Nolan, 2002, cu Al Pacino), Man of the Year (r. Barry Levinson, 2005), Shrink (r. Jonas Pateu, 2007, ci Kevin Spacey), Old Dog (r. Walt Becker, 2009, cu John Travolta) ş.a.

Unul dintre cei mai buni prieteni şi parteneri ai săi, Al Pacino, îl admira pur şi simplu: „E idolul meu. Aş vrea să rămînem prieteni şi să ne mai vedem şi după ce nu vom mai lucra împreună. E foarte inteligent, sensibil şi iubeşte foarte mult oamenii şi lumea. Am o mare admiraţie pentru Robin”.

Locul lui Robin Williams era deja rezervat în galeria marilor comici ai ecranului, dominată de Chaplin. S-a grăbit să se aşeze acolo pentru lunga eternitate.

Revista indexata EBSCO