Oct 4, 2014

Posted by in MOZAIC

Bogdan ULMU – Un eseist cvasi-uitat

Am avut ?ansa să-l cunosc pe Marin Sorescu. Am fost chiar apropia?i, o scurtă perioadă (în anul 1975, cînd a apărut prima mea carte: el mi-a dat vestea, deoarece fusese tipărită acolo unde lucra so?ia lui, deci a văzut-o înaintea mea).

Era, cum se ?tie, remarcabil în tot ce făcea: poezie, proză, teatru, eseu. Este mai pu?in cunoscut faptul că acest om din care, la masa de lucru, curgeau avalan?ant ideile ?i cuvintele, în via?a de toate zilele abia scotea cîte-o vorbă. ?i cînd vedea o femeie atrăgătoare, aproape amu?ea!

Am recitit cu încîntare, recent, volumul lui de eseuri U?or cu pianul pe scări (editura Cartea românească, 1985). Este eclatant! Te acro?ează miile de idei ?i exprimări aferente crea?iei marilor scriitori contemporani, români ?i nu numai. Cartea se subintitulează cronici literare: dar sunt mai mult de-atît! Fantezia ?i stilul duc înspre marile eseuri ale literaturii române, spre analizele profunde, cu sclipiri ludice, chiar pamfletarde.

Numai în?irarea titlurile scrierilor cuprinse în acest volum spune mult despre con?inutul eseului respectiv, sintetizează ideile ?i rămînînd savuroasă: Miturile pe cîntar – greutatea omenirii în vise; Romane despre ?ărani ?i critici de la ora?; Un magnat al poeziei ?i Magna sa: Nichita Stănescu – ouă ?i sfere; A.E. Baconski ?i drumurile fără drum; Maiorescu ?i dublul său, Titu; Don Juan sau Don Narcis? Eul supradimensionat Nicolae Breban; Cobra ?i mangusta – Octavian Paler; Borges sau „infinitul începe de la degetul mare”; Păreri de post despre poezia de dulce a lui Vasko Popa ?.a.m.d.

Din carte, prefer (e o grea alegere!) eseul Eugen Ionescu fa?ă cu Victor Hugo. Însemnări neisprăvite despre un studiu neterminat. Stilul sorescian este adecvat – solu?ie ideală! – la cel ionescian.Îndrăgostit de acest eseu, nu mă pot ab?ine să citez,cîteva fraze din el, convins fiind că vă va delecta în aceea?i măsură: „Victor Hugo este primul pompier din întinsa operă a lui Eugen Ionescu. ?i cum un pompier e ca un duhovnic,  lui i se spovede?te tînărul ucenic, într-un acces de căin?ă, mărturisindu-i, cu un flux al memoriei nestăvilit ?i c-o sinceritate uluitoare, toto ce-l doare, tot ce nu-i place. La pompier. La duhovnic. La Victor Hugo. O spovedanie năstru?nică, pe dos, în care spă?itul e agresiv, iar ascultătorul, năuc, n-are replică ?i…nici nu e atent./…/ Camil Petrescu vedea idei (altfel, era cam surd). Ionescu vede ?i el idei. Dar această vedenie îl face să rîdă.Un hohot de rîs homeric, hugolian, na! Această hugoliadă – care pune la bătaie toate armele rîsului, de la parodie, la anti-teatru – se transformă aproape în omagiu. Vehemen?a nega?iei sună ca o odă. I-ar fi plăcut lui Victor Hugo!/…/ Faptul că Victor Hugo n-a luat atitudine e scuzabil. Dar că mari ?i tîr?i?i polemi?ti ca Arghezi, Camil Petrescu n-au sărit ca ar?i, făcîndu-l zob pe necunoscutul de atunci, demonstrează că execu?ia a fost magistrală./…/ Eugen Ionescu a epuizat în acest studiu setea sa de crea?ie aplicată pe mari personalită?i.De-acum încolo, va trece la anonimi. La domnul ?i doamna Smith ?i la pompieri” (pp.106-113). Delectabil, nu?!

În prefa?a căr?ii, Sorescu face cîteva considera?ii remarcabile despre activitatea căreia i s-a dedicat, cu har, în U?or cu pianul pe scări: cartea de critică e o carte neisprăvită; criticii sapă tuneluri din două sensuri opuse, dar nu se-ntîlnesc niciodată; criticul bun este cel rău, însă dacă e rău, numai e bun ?.a.m.d. ?i închei cu o alintare auto-ironică ne-eludabilă: „Faptul că nu m-am lăsat de critică de prin 1962 dovede?te nu atît voca?ia subsemnatului cît, mai degrabă, voca?ia certă a literaturii române de-a fi criticată de mine”. Corect!

Revista indexata EBSCO