Oct 4, 2014

Posted by in Varia

Ioana COSTA – Latina noastrã cea de toate zilele

Dacă ne cade sub ochi un textuleţ, un comentariu spontan fără pretenţii (sper), împănat cu cuvinte luate pe nemestecate din limba „cealaltă” în care se exprimă firesc tinerii de toate vîrstele din jurul nostru, putem să ne pierdem uzul raţiunii lingvistice şi, căzuţi în neagră depresie, să deplîngem soarta limbii române. „Perpetrator” pare un barbarism şi, oricum, este un cuvînt care nu există în vocabularul oficial acceptat al limbii române. Este însă perfect inteligibil anglofonilor şi, pe această cale, pare să suporte adoptarea. DEX înregistrează un uitat (sau doar preţios) „a perpetra”, descins direct din franceză, dar cu o origine latinească familiară celor care au citit ori măcar au avut sub ochi texte antice. Verbul care îi stă la bază, patrare, „a îndeplini”, „a săvîrşi” ori, pur şi simplu, „a face”, este uzual, după cum o indică deopotrivă sensul şi diluarea lui, pînă la banalizarea totală prin echivalarea cu facere. Este, în egală măsură, o ilustrare a unei tendinţe universale: cuvintele îşi tocesc cu timpul sensul, prin uz şi abuz, şi sînt fortificate printr-o adăugire, o nuanţare, o sublinere semantică, realizată prin mijloacele de care dispun vorbitorii de nivel mediu, şi anume ataşarea unor prefixe sau sufixe. Intră în seria aceasta, printre altele, predilecţia pentru diminutive sau superlative sintetice, pe care o simţim din plin, în fiecare zi. Nu altfel stăteau lucrurile în Antichitate, cînd, de pildă, auris („urechea”) a ajuns să fie înlocuită de auricula („urechiuşă”), termen care desemna la început o parte a urechii, lobul, dar care a ajuns să fie un echivalent expresiv; tocirea semantică a continuat, ducînd la dislocarea vechiului auris de către auricula, ajuns, în rostirea populară care a simplificat diftongul şi a pierdut o vocală, deci o silabă, oricla, moştenit în limba română ca ureche. Răspîndirea diminutivului (afectiv) urechiuşă nu face decît să repete istoria.

Revenind la verbul perpetrare, avem sub ochi o altă modalitate de revalorizare semantică, prin preverbul per-, care indică în limba latină ducerea pînă la capăt a unei acţiuni. Îngroşarea sensului este însoţită de un binevenit spor formal, care ridică verbul la prestigiul unui trisilabic, cu mult mai sonor şi mai demn de luat în seamă. Dacă vrem să ne bucurăm pînă la capăt de deliciile verbului latinesc, ne amintim de o regulă simplă de fonetică istorică: patrare devine (per)-petrare pentru că vocala scurtă –a– ajunge să nu mai aparţină primei silabe şi atunci îşi micşorează apertura – nu chiar pînă la capăt, la –i-, ci doar la –e-, pentru că se află într-o silabă închisă, terminată, adică, în consoană (-pet-). Iar dacă vrem să ne savurăm din plin amintirile de fonetică istorică, judecăm aspru această silabă „închisă” pentru abaterea de la regula muta cum liquida, care făcea, de pildă, ca integrum să aibă silaba din mijloc deschisă (in-te-grum), deci cu accentuarea pe prima silabă, chiar dacă moştenitul întreg, cu accentul pe finală, atestă un uz al latinei populare şi/sau tîrzii de tipul in-teg-rum.

Putem să ne supărăm pe nefericitul „perpetrator”, aterizat direct de pe ecranele anglofone, dacă ne aduce atîta bucurie filologică? Desigur, cu condiţia să o aducă…

Revista indexata EBSCO