Oct 4, 2014

Posted by in LITERATURA UNIVERSALA

Hérve BEL – Lucien Descaves: o istorie a literaturii franceze

Dragi cititori din România,

Ca în fiecare an, Fran?a a intrat în toamna literară cu nu mai pu?in de 404 romane, cifră care, chiar dacă u?or mai mică decît cele din anii preceden?i, este totu?i considerabilă. ?i urmărind revistele literare, constatăm că nu se vorbe?te decît de aceia?i scriitori: Carrère, Nothomb, Adam. Ceilal?i? În cel mai bun caz, cîteva cuvinte, o noti?ă… Revistele literare, consiliate de marile edituri, preferă să scrie despre celbrită?i deja recunoscute decît să-?i facă treaba de pionierat. Nu to?i, desigur. Unii rezistă, cum ar fi excelenta revistă pe care v-o recomand,  „La Quinzaine littéraire”, fondată de Maurice Nadeau acum cincizeci de ani.

Nu vă voi povesti despre această toamnă literară. Rămîn un  „inactual”. Dar de data aceasta, interven?ia mea nu va fi prea îndepărtată de actualitatea literară, pentru că va fi vorba despre Lucien Descaves (1861-1949), unul din membrii fondatori ai Academiei Goncourt.

Cei care, asemenea mie, îl apreciază pe Huysmans, î?i amintesc poate că Descaves, naturalist, discipol al lui Zola, a fost unul din cei mai fideli prieteni ai săi. Célinienii probabil că îl cunosc ?i ei, căci Descaves, membru al Academiei Goncourt (era al zecelea, loc ocupat acum de Pierre Assouline), a încercat, împreună cu Léon Daudet, să-i dea premiul lui Louis-Ferdinand Céline în 1932. Nu a reu?it ?i, de atunci, a refuzat să mai stea la aceea?i masă cu colegii săi. Proustienii însă nu au uitat că s-a opus – în zadar, de altfel – decernării premiului pentru La umbra fetelor în floare. Cît despre admiratorii necondi?ionali ai lui Guitry, ei nu pot trece peste faptul că Descaves îi detesta.

Dar, din opera lui Descaves, ce a rămas? Nu mare lucru. Este autorul unui roman intitulat Sous-offs/ Subofi?eri (1889), un pamflet virulent, considerat suficient de antimilitarist pentru a face obiectul unui proces din care Descaves a ie?it nepătat. A fost primul său titlu de glorie; al doilea, a fost acela de a fi semnat manifestul zis  „al celor cinci”, care se ridica împotriva naturalismului lui Zola, în urma publicării Pămîntului. Dar nu a existat vreo consecin?ă reală: nici unul din cei cinci scriitori care l-au redactat nu a avut o posteritate autentică.

În rest, opera lui Descaves a fost complet uitată, inclusiv romanul său despre orbi intitulat Les emmurés (Zidi?ii), pe care Huysmans îl considera cea mai bună carte a sa. Dacă mai re?ine aten?ia cu ceva, nu e prin scrierile sale, ci pentru că a avut ?ansa să trăiască mult ?i să participe activ, ca membru al Academiei Goncourt, la via?a literară franceză. A lăsat o carte de amintiri pasionantă, intitulată Souvenirs d’un ours/ Amintirile unui urs, publicată pu?in înainte de moartea sa ?i pe care o recomand cu căldură.

Acolo î?i poveste?te via?a. Iar via?a sa – e trist, dar adevărat – nu valorează decît prin întîlnirile sale. Născut în 1861, dintr-un tată gravor ?i artist, Descaves, copil fiind, asistă la Comună (1871) ?i îi păstrează o vie amintire care îl va determina, toată via?a, să-i ajute pe bătrînii comunarzi. În 1878, î?i începe ucenicia într-o bancă, pe strada Drouot. Dar nu e decît o slujbă alimentară, altfel se plictise?te teribil ( „sterilitatea vie?ii de birou este extraordinară”): cînd nu lucrează, Descaves î?i completează instruc?ia:  „Cînd eram tînăr, nu frecventam nici cafenelele, nici braseriile din Cartierul Latin”. Ceea ce îi place e  „munca, lectura, reveriile unui vagabond solitar ?i somnul reparator din nop?ile lini?tite.” Descaves, influen?at de Richepin ?i de naturali?ti, scrie o mică culegere de poezii ?i nuvele pe care le-a supus editorului belgian Kistemaeckers. Nuvelele au fost acceptate sub titlul Le calvaire d’Héloïse Pajadou/ Calvarul lui Héloïse Pajadou ?i au apărut în 1882. Niciun succes, dar – act fundamental în existen?a sa – se duce în persoană să-i ducă cartea lui Huysmans ?i lui Léon Hennique (ambii, viitori membri ai Academiei Goncourt). Acest demers îi va schimba cursul vie?ii ?i, din acel moment, a fost mereu implicat în Istoria literară cu I mare.

Amintirile unui urs sunt, mai întîi, o culegere de portrete de autori pe care i-a întîlnit ?i care, în marea lor majoritate, au lăsat un nume în urmă. Poveste?te prima sa întrevedere cu Huysmans, pe strada Sèvres, la numărul 10, unde locuia autorul romanului Pe apa sîmbetei. Huysmans însu?i i-a deschis u?a. Avea patruzeci de ani, părul tuns periu?ă,  „încă drept, dar alb”.  „Ochii sclipeau în vatra chipului, încălzeau bu?teanul inegal al unui nas mare ?i cenu?a stinsă a bărbii, ascunzînd pe jumătate o gură crispată, un grilaj strîmb ?i rece (p. 51)”. Cei doi bărba?i au simpatizat imediat, dar rela?ia nu era egală. Mai tînăr decît Huysmans, Descaves scrie  „a fost totodată prietenul, maestrul ?i directorul meu de con?tiin?ă literară (p.51).” Huysmans, personaj incomod, pare să fi fost înduio?at de fidelitatea prietenului său, din care ?i-a făcut executorul testamentar. Dar putea fi ?i foarte acid. În jurnalul său, la data de 2 iunie 1899, abatele Mugnier poveste?te că la sfîr?itul unei cine la familia Descaves, la Petit Montrouge, Huysmans a exclamat, apropo de doamna Descaves:  „Cînd mă gîndesc la femeia asta cu care Descaves copulează seara, îmi spun că e mult mai plăcut să ascul?i vecernia ?i să te duci la culcare singur)” Mai tîrziu, în 1935, Descaves a descoperit părerea proastă a maestrului său despre so?ia lui ?i a fost foarte afectat.

La întoarcerea sa din serviciul militar, care i-a inspirat romanul Sous-offs, Descaves frecventează salonul lui Alphonse Daudet, autorul Povestirilor din moara mea, care i-l prezentase pe Paul Bonnetain, autor al unui roman, Charlot s’amuse/ Charlot se distrează, a cărui temă, exploatată potrivit metodei naturaliste, stîrnise scandal pentru că vorbea despre masturbare (temă pe care Raymond Guérin o va exploata mai tîrziu în L’apprenti/ Ucenicul). Despre salonul lui Daudet, Descaves scrie:  „Se intră; Daudet, fără a se ridica, întindea o mînă lungă ?i slabă, î?i întorcea spre vizitator, din col?ul biroului la care era a?ezat, un chip resemnat pe care doar suferin?a părea să mai aducă pu?ină via?ă (…). Nimic nu-i rămînea străin lui Alphonse Daudet. Aborda toate subiectele cu o u?urin?ă ?i o luciditate egale. (p.65-66)” Lui Daudet îi plăceau povestirile de călătorie, era pasionat de expedi?ia Stanley, ?i mai ales avea o cultură livrescă excep?ională. Suferind, Daudet nu mai putea dormi, deci citea noaptea. Descaves o spune frumos:  „Pentru el, zilele aveau de două ori cîte douăzeci ?i patru de ore ?i, precum ?obolanii, prieteni ai tăcerii ?i ai singurătă?ilor, toate volumele din bibliotecă a?teptau să se culce pentru a-i invada camera, a se că?ăra de-a lungul patului său ?i a alerga pe cuverturi (p.67).

Cu ocazia acestor vizite, Descaves l-a întîlnit pe Léon Daudet, viitor membru al Academiei Goncourt ?i sprijinitor neabătut al lui Proust ?i Céline. Datorită lui Huysmans, îi frecventează pe teribilul Léon Bloy ?i pe straniul Villiers de l’Isle-Adam, autorul Povestirilor crude, la fel de sărac precum Bloy. Descaves poveste?te mai multe anecdote savuroase despre Villiers. Pe 14 iulie 1887, în compania lui Huysmans, s-a dus acasă la Villiers pentru a-l invita să cineze împreună cu ei la tatăl lui.  „La ora cinci, el (Villiers) era încă culcat ?i lucra în patul său. Mi-a acceptat invita?ia ?i a cerut doar permisiunea (…) să-l ia ?i pe Totor, băie?elul lui. O menajeră, despre care am aflat mai tîrziu că era mama lui, l-a îmbrăcat repede pe copil (p.70).” Cu această ocazie, Villiers s-a a?ezat la pian:  „Punctul culminant al focului de artificii a fost La mort des amants/ Moartea aman?ilor de Baudelaire, pus pe note de (…) Villiers însu?i”. Serata a durat pînă la trei diminea?a.

Altă dată, Huysmans organiza o cină acasă la el. Villiers a boxat cu un anume Louis Montchal. Apoi, la masă, a cîntat, s-a dat în spectacol,  „totul de un comic irezistibil, unic! Era capabil să declame monologul lui Hamlet, ba mai mult, să-l joace la comandă.” Doi ani mai tîrziu, în 1889, Villiers, vlăstar al vechii nobilimi franceze, murea în mizerie, recunoscîndu-?i în ultima clipă fiul, pe Totor, ?i căsătorindu-se cu tovară?a lui de via?ă care nici nu ?tia să scrie…

… Ori de cîte ori citesc memorii literare, mă cuprinde emo?ia. Deodată, ace?ti scriitori care, în general, nu mai sunt în ochii no?tri decît ni?te nume pe hîrtie, fiin?e cumva descărnate ?i, îndeosebi în ce-l prive?te pe Villiers, un nume sanctificat de colec?ia Pléiade, iată-i dintr-o dată vii; ?i lucru mai uimitor încă, vii ca oricare dintre noi, ca mine, de exemplu. În loc să mă bucure, asta mă întristează: literatura nu te salvează de la moarte… Trebuie să ai grijă să nu te la?i înmormîntat de mor?i.

Anul 1887 a fost cu siguran?ă decisiv pentru Descaves. În anul acela, nă?it de Alphonse Daudet ?i de J.K Huysmans, a fost admis pentru prima dată în Podul din Auteuil, unde î?i primea oaspe?ii Edmond de Goncourt.  „În fiecare duminică, Goncourt, bătrîn mare?al al literelor, pe jumătate întins pe un divan mare, în fundul încăperii, cu o e?arfă albă la gît, îi întîmpina pe cei ce au fost descri?i ca lăudătorii săi ?i care nu erau, de fapt, decît admiratorii săi respectuo?i.” Acolo se întîlneau Zola, Daudet, Bracquemond, Huysmans, Hennique, Bourget, Heredia, Mirbeau etc.

„El (Goncourt) nu vorbea mult ?i conversa?ia era, de obicei, fără strălucire pînă la sosirea lui Daudet. Goncourt vorbea pu?in, asculta, se mul?umea să rezume în formule scurte opiniile unora ?i altora despre o carte, o expozi?ie, o piesă de teatru sau un tablou…» (p.81) În ce prive?te propria operă:  „Desigur, avea o încredere absolută în opera sa ?i dacă medita, precum Dumas în ultimele sale zile, asupra valorii aportului său ?i destinului produc?iei sale, nu o făcea cîtu?i de pu?in în ideea fragilită?ii acesteia, ci dimpotrivă (p.81).”

?tim bine ce s-a întîmplat cu ea. Cine mai cite?te Manette Salomon? De la Goncourt nu a rămas decît premiul, iar de la Descaves, doar participarea sa la Academia fondată în 1903, gra?ie testamentului lui Goncourt.

Un capitol întreg din Amintirile unui urs se intitulează  „Jules Renard”, după autorul faimosului Morcovea?ă (cf. articolul lui Laurent Jouannaud consacrat acestui roman) ?i al Parazitului/ L’écornifleur. Dar – fapt semnificativ, poate – Descaves nu vorbe?te despre Renard decît pentru a aminti că a ajutat-o pe văduva acestuia. Lui Descaves îi plăcea să facă servicii, din bunătate sau, potrivit lui René Benjamin (în cartea sa provocatoare, La galère des Goncourt/ Galera fra?ilor Goncourt), pentru a-i obliga pe ceilal?i să-i fie recunoscători.

Dar, în fond, cine era Descaves? Vorbind despre ce a văzut, uit ce a fost. Mărturiile concordă asupra unui aspect: Descaves era un ins foarte serios, mai degrabă morocănos, foarte tipicar cînd era vorba despre Academie. Avea o fixa?ie: Comuna, pe care de fapt nu o cunoscuse decît în copilărie ?i despre care putea vorbi la nesfîr?it, după cum o indică Jules Renard în jurnalul său2. Remarcabil e faptul că Jurnalul lui Renard (ca ?i al lui Mugnier, de altfel) nu con?ine nicio descriere precisă a lui Descaves, în bine sau în rău, ?i că lipsesc cu desăvîr?ire vorbele de duh.

Editorul Stock considera că  „Descaves era un fals om de treabă”3. În cartea sa, citată mai sus, René Benjamin, căruia Descaves nu i-a iertat niciodată alegerea lui Sacha Guitry la Academie, îl descrie ca pe un mediocru, un  „pense-petit” (un chisat)4. ?i adaugă cîteva detalii:  „Totdeauna a lucrat în picioare, la un pupitru înalt, a primit, în picioare, a bodogănit în picioare; mai întîi pentru că, mic fiind, chiar ?i în picioare părea că stă jos; apoi, pentru că adevăra?ii muncitori, aceia care îi plac lui, lucrează în picioară; în fine, pentru că atitudinea sa trasmitea o sfidare ?i o lec?ie5.” Ranchiuna ?i reaua credin?ă sunt evidente. Dacă Benjamin a primit premiul Goncourt pentru romanul său Gaspard, aceasta i s-a datorat lui Descaves, iar dacă a fost membru al Academiei, tot datorită lui s-a întîmplat. A da de în?eles că un om a fost bun toată via?a din interes, pentru a sucita recuno?tin?ă, e pu?in cam simplist ?i în orice caz neverificabil. Iar în aceste condi?ii, ne putem îndoi de tot ?i de toate.

În caz că numai ac?iunile contează, atunci Descaves merită mai multă considera?ie. Era fidel în prietenie, a avut o via?ă onestă ?i a servit literatura fără să se îmbogă?ească de pe urma ei. A avut ?i el meschinăriile lui, dar cine n-a avut vreodată? Găsim, în ultimele pagini din Amintirile unui urs aceste cuvinte, la adresa lui René Benjamin, care nu-l menajase deloc, după cum am văzut:  „Nu doresc să închei aceste pagini fără a-mi atenua supărarea la adresa lui Benjamin care este astăzi, în ochii mei, mai degrabă de plîns decît de blamat. Fiul său (…) a fost ucis pe 9 februarie 1945, pe frontul din Alsacia (…) Durerea unui părinte nu m-a lăsat niciodată rece» (p. 293).

Pierre Assouline poveste?te o anecdotă din anul 1923, în cartea sa Du côté de chez Drouant/ Acasă la Drouant6, care, după părerea mea, văde?te caracterul scrupulos al lui Descaves:  „În mod ciudat, Lucien Descaves solicită dizolvarea societă?ii literare a fra?ilor Goncourt într-un articol publicat de Comoedia; în fine, o spune fără a o scrie în clar, dar suficient de limpede, astfel încît toată lumea să în?eleagă, dar de ce? Pentru că i se pare imposibil de respectat o clauză din testament (Goncourt), care stipulează că premiul trebuie atribuit celui mai bun roman al anului, or nimeni nu poate citi patru sute”… O chestiune ce rămîne de actualitate, astăzi cînd romanele sunt încă ?i mai numeroase, ?i rezervate anumitor edituri, în vreme ce altele sunt excluse aproape automat. Descaves î?i lua misiunea în serios.

Textul său se termină cu acest citat dintr-un poem de Vigny:

Fais énergiquement ta longue et lourde tâche

Dans la voie où le sort a voulu t’appeler,

Puis après, comme moi, souffre et meurs sans parler7.

Descaves moare în 1949 ?i, de atunci, tăcerea i-a învăluit numele.

 

Note :

1.   Journal de l’abbé Mugnier, p. 114. Mercure de France. De notat că Descaves este citat de mai bine de 40 de ori în acest jurnal celebru.

2.   Journal de Jules Renard, p.1156. Pléiade.

3.   Journal de l’abbé Mugnier, op.cit. p. 172

4.   La galère des Goncourt, p.18. L’Elan, 1948.

5.   Ibid, p.17.

6.   Du côté de chez Drouant, p. 43 Gallimard, 2013.

7.   Cu-ardoare împline?te-?i lunga ?i greaua trudă

Pe calea unde soarta te-mpinge cu avînt

Apoi, ca mine, îndură ?i mori făr-un cuvînt.

Revista indexata EBSCO