Oct 4, 2014

Posted by in Istorie literara

Victor DURNEA – N.N. Durnovo, „un rus cu minte” sau un ipocrit „ademenitor”? (I)

Pregătind pentru tipar cel de-al III-lea volum al publicisticii lui C. Stere, pentru a elucida pe cît posibil contextul cîtorva dintre articolele sale, a trebuit să cercetez mai de îndeaproape presa românească a anului 1912. Astfel mi-a căzut sub ochi o altă divergenţă de opinii între ctitorul poporanismului şi marele său concurent, N. Iorga. Subiectul ei îl constituie o intervenţie în presă a rusului N. N. Durnovó, în legătură cu Basarabia. Pentru marele istoric, publicistul în cauză era „un rus cuminte“ (adică, în accepţia primă a epitetului, „cu minte“), în timp ce, pentru directorul „Vieţii româneşti“, care s-a referit doar indirect la el, era un instrument (conştient sau inconştient) al „ademenirii“ întreprinse de oficialităţile ruseşti asupra României în epoca premergătoare primei conflagraţii mondiale, „ademenire“ ce putea lua o formă „inocentă“, precum oferirea bastonului de feldmareşal al armatei ruse Regelui Carol (septembrie 1912), primirea cu onoruri deosebite, la Moscova, a Prinţilor Moştenitori Ferdinand şi Maria ori proiectul unei căsătorii a Prinţului Carol cu una dintre fiicele Ţarului (martie 1914), dar şi una ipocrită, perfidă, întemeiată pe promisiuni făcute fără intenţia de a le respecta.

Neîndoielnic, a stabili care dintre cele două personalităţi a fost mai clarvăzătoare nu este lipsit de oarecare interes şi astăzi. Dar aici nu este vorba doar de atît: făcînd chiar abstracţie de cei doi antagonişti, soluţionarea problemei ce făcea obiectul disputei lor este deosebit de importantă, şi aceasta din două motive: mai întîi, astfel se elucidează un detaliu din tabloul deosebit de complex al anilor 1914-1916; în al doilea rînd, de ea depinde, la urma urmei, ce valoare probatorie are intervenţia publicistului rus în contenciosul secular dintre Rusia şi România.

În literatura consacrată Basarabiei între cele două războaie mondiale[1], numele lui N. N. Durnovo este menţionat de cîteva ori, cel mai adesea fiind citate afirmaţiile sale cu privire la acţiunile de rusificare întreprinse de episcopii trimişi de la Moscova (mai ales, de Pavel Lebedev, cel care a dărîmat aproape 400 de biserici şi a strîns toate cărţile bisericeşti vechi şi le-a ars, încălzindu-şi palatul vreme de şapte ani). În zilele noastre (adică după 1990), se citează frecvent un articol al lui, în care se recunoaşte răspicat românitatea Basarabiei şi, mai mult, că aceasta „trebuie să fie românească“. Niciodată nu sunt pomenite suspiciunile cu care a fost privit de unii, dar, în schimb, cînd nu i se dă o altă identitate, el este învăluit într-o „atmosferă sulfuroasă“ (ca să spun aşa, împrumutînd o expresie călinesciană), amintindu-se fie că a fost „ministru al Culturii ori al Educaţiei“ (?!), fie că era fratele faimoşilor reacţionari Ivan Nikolaevici Durnovo, ministru de Interne (1893-1895) şi prim-ministru (1895-1901), şi Piotr Nikolaevici Durnovo, ministru de Interne (1905-1906), apoi membru al Înaltului Consiliu Imperial, cunoscuţi pentru reprimarea necruţătoare a tuturor oponenţilor – poporanişti, nihilişti, anarhişti. (În ultima vreme, Piotr Nikolaevici Durnovo este cunoscut şi ca autor al unui memorandum înaintat Ţarului Nicolae II cu şase luni înainte de izbucnirea Primului Război Mondial, în care pleda pentru apropierea Rusiei de Germania şi prezicea catastrofele ce vor surveni în caz contrar[2].)

În aceste circumstanţe, am crezut că o reexaminare a „cazului“ N. N. Durnovo merită a fi făcută, chiar dacă, fatalmente, accesul la unele surse depărtate (cele ruseşti) e ca şi interzis, iar eforturile pentru depistarea celorlalte sunt încă disproporţionat de mari. Este ceea ce voi încerca pe cît posibil în cele ce urmează.

Mai întîi, e necesar a îndrepta greşelile cele mai frapante în legătură cu publicistul rus în cauză. Am spus mai sus că, uneori, i se atribuie o altă identitate. Astfel, se susţine că el ar fi fost lingvistul şi academicianul N. N. Durnovo, născut în 1876 şi decedat în 1937 (pare-se, în vremea abominabilelor represiuni staliniste), membru al celebrului „cerc de la Praga“, precursor al structuralismului, profesor universitar la Saratov, Minsk şi Moscova. În fapt, însă, este vorba nu de el, ci de tatăl său. Despre acest Nikolai Nikolaevici Durnovo-senior (ca să-i spun aşa), enciclopediile ruseşti afirmă că a trăit între anii 1842 şi 1919, că a dat la lumină mai multe cărţi, între care Statele şi popoarele Peninsulei Balcanice. Trecutul, prezentul şi viitorul lor şi minciuna bulgară (1890, iscălită cu iniţialele N. D.), Au oare bulgarii drepturi istorice asupra Macedoniei, Traciei şi vechii Serbii? (1895), Propaganda bulgară în Macedonia şi problema macedoneană (1899), Politica panslavistă rusească în Orientul pravoslavnic şi în Rusia (1908), precum şi alte cîteva, în chestiuni strict bisericeşti. Între 1879 şi 1886, a fost redactor-editor al gazetei moscovite „Vostok“ („Răsăritul“). Aceleaşi enciclopedii susţin că nu a fost niciodată ministru ori secretar de stat şi, de asemenea, că, în ciuda patronimului comun, nu era frate cu Ivan Nikolaevici Durnovo şi cu Piotr Nikolaevici Durnovo, care, de altfel, nici ei nu erau fraţi unul cu celălalt.

Cu aceste precizări, se poate deschide dosarul intervenţiei ce interesează aici.

La sfîrşitul lui martie 1912, două ziare bucureştene, „Universul“ şi „Epoca“, dădeau la lumină traducerea articolului Înarmarea Austriei şi a României, apărut în periodicul rus „Sankt Peterburgskie Vedomosti“ cu cîteva zile mai înainte (mai precis, la 21 martie) sub semnătura lui N. Durnovo. Cel dintîi o făcea la 29 martie[3], cel de-al doilea, la o dată pe care nu o cunosc, colecţia lui fiind incompletă la BCU Iaşi. Însă versiunea acestuia o reproducea o lună mai tîrziu N. Iorga, în gazeta sa, „Neamul romănesc“[4].

N. Durnovo îşi începea articolul de la faptul, evident pentru toată lumea, al iminenţei unui război între Rusia şi Austro-Ungaria, pentru a formula apoi ideea că „războaiele sunt deosebite: unele au ca scop cuceriri, altele se fac pentru neatîrnare“ şi că doar cele din urmă „sunt mai uşor de purtat, [căci] poporul întreg simpatizează cu guvernul“. „Prin urmare, continua publicistul, sub ce înfăţişare vom porni noi lupta contra Austriei?“. Răspunsul său era limpede: „Dominînd în Polonia şi în Basarabia, noi, desigur, nu vom porni să liberăm pe cineva, ci vom duce lupta cu Austria pentru a pune mîna nu numai pe Galiţia, dar şi pe Bucovina şi pe Rusia Transcarpatiană şi poate pe încă vreo altă regiune“. În această împrejurare, se observa apoi, „România va lua parte la războiul austro-rus“ (se subînţelege de partea Austriei) şi „atunci toată acţiunea noastră în Orient, toate războaiele noastre de liberare devin nule şi întreg Orientul creştin (ortodox) ni va întoarce spatele“. Soluţia corectă, în opinia lui, era ca Rusia „să atragă de partea sa România“; astfel ea „apare în ochii statelor balcanice nu ca o cuceritoare, ci ca binefăcătoarea românilor, sîrbilor, ba chiar şi a polonilor şi a maloruşilor noştri“.

Pentru „atragerea“ României, erau necesari – preciza N. Durnovo – o serie de paşi succesivi: „noi trebuie să intrăm în înţelegere cu România, garantîndu-i pentru totdeauna dominaţia asupra Dobrogei, asupra căreia bulgarii au atîtea pretenţii. Trebuie apoi ca diplomaţia noastră să releveze chestia unei alianţe între Rusia şi România. În aceste circumstanţe, România trecînd de partea Rusiei, în caz de izbucnire a unui război cu Austria, se pune întrebarea: care porţiune din Basarabia va fi retrocedată României şi ce va rămîne Rusiei? Fireşte că, din moment ce România va şti că, în cazul unui război între Rusia şi Austria, partea românească a Basarabiei îi va fi înapoiată şi că Rusia o va ajuta să ajungă la unirea întregului său neam […] prin înapoiarea tuturor ţinuturilor austriace locuite de români, ca Transilvania, Banatul, comitatul Aradului şi Bucovina sudică, împreună cu fosta capitală a Moldovei – Suceava […], atunci fireşte că glorioasa armată română va merge mînă în mînă cu sora sa rusă împotriva vechiului său duşman“. Cîteva măsuri preliminare se impuneau însă: „În momentul de faţă trebuie să înceteze prigonirea limbii româneşti în Basarabia, trebuie să se permită predarea ei în toate şcolile primare şi licee, să se permită a se sluji în această limbă slujba bisericească în toate oraşele şi satele şi să se instituiască pentru cele două milioane de români doi episcopi.“ Odată puse în practică aceste măsuri, urma pledoaria, „mărinimia noastră şi sentimentul nostru de dreptate va dispune în favoarea Rusiei pe toate popoarele slave din Peninsula Balcanică“. Repercusiunile ar fi fost majore şi în altă direcţie, căci – se observa – „în cît priveşte pe Germania, îi va fi greu acestei ţări a duce o luptă în contra Rusiei, odată ce marea majoritate a popoarelor slave şi româneşti din Austria se va declara cu tot sufletul de partea Rusiei, aşteptînd ca toate speranţele seculare ale lor să devină în sfîrşit realitate“. Acest lucru ar fi valorat mai mult chiar decît „alianţa noastră cu Francia şi Anglia, care ne costă atît de mult şi care, în orice moment, poate fi desfăcută“, el singur era „capabil să redea Rusiei puterea ei de altădată, tăria ei şi o pace îndelungată“. Din păcate, conchidea publicistul, „aceasta n-o înţeleg şoviniştii şi naţionaliştii noştri, care fac tot posibilul spre a ne învrăjbi cu toată lumea“.

Se cuvine a constata că articolul lui N. Durnovo, aşa cum este publicat în româneşte de ambele periodice menţionate, prezintă o serie de repetiţii ce dau impresia intervertirii unor pasaje. Numai o comparaţie cu textul rusesc ar putea arăta dacă ele se datoresc autorului însuşi ori traducătorului. Dincolo de acest aspect, însă, ideile sunt clare, pertinente.

Asupra articolului apărut în ziarul peterburghez îşi spunea de îndată cuvîntul organul Partidului Naţional Român din Transilvania, „Românul“, mai întîi într-un text inserat la rubrica „Externe“, Curentul şovinist rusesc contra monarhiei austro-ungare[5], şi apoi într-un editorial, intitulat Ademeniri şi întărîtări[6]. În cel dintîi, se rezuma articolul lui N. Durnovo (cunoscut, desigur, nu direct, nici din traducerile bucureştene, ci din presa austro-ungară şi germană, care, aşadar, i-a acordat o mare atenţie). În încheiere figura un dublu avertisment: cel dintîi, diplomatic, adresat autorităţilor ruseşti – „Ministrul Sasonov, desigur, nu aprobă aceste dorinţe ale şoviniştilor ruşi…“[7] –, cel de-al doilea, pentru autorităţile habsburgice – căci „dacă, în Imperiul Austro-Ungar, în scurt timp nu vor fi asigurate reformele politice şi militare, aceste dorinţe pot deveni un pericol mare pentru monarhia austro-ungară“. Editorialul, prin titlul său, dar şi prin cîteva fraze explicite, făcea legătura directă între articolul lui Durnovo şi politica Imperiului Ţarist (dirijată tocmai de Sasonov) în contextul internaţional creat de războiul din Tripolitania, între Italia şi Turcia, posibil preludiu al celui dintre cele două mari imperii vecine. Editorialistul „Românului“ respingea „ademenirile“ ruseşti. Negreşit, nici nu ar fi putut face altfel şi ca atare trebuie considerate declaraţiile finale, cum că „Noi românii din monarhia austro-ungară suntem foarte mulţumiţi şi nu suntem doritori de altceva decît să putem trăi în cadrele acestei monarhii“, precum şi că „nici Regatul României nu urmăreşte şi visează alipiri de teritorii“, declaraţii în care, totuşi, se introducea discret o negare şi o condiţionare. (Autorul relua şi sublinia: „Dar putem… [trăi în monarhia austro-ungară]“.)

Această credinţă sau bănuială, că articolul lui Durnovo era parte integrantă a demersurilor întreprinse de echipa ce dirija politica externă rusească, nu o împărtăşea sau cel puţin nu o exprima cel care scria, primul la Bucureşti, despre el. Acesta era D. C. Moruzi, care recurgea la forma unei scrisori deschise, adresate publicistului rus, scrisoare găzduită mai întîi de ziarul „Minerva“[8], apoi de „Universul“[9] şi, în sfîrşit, de „Neamul romănesc“[10]. Bătrînul boier, autor al unor cărţi despre Basarabia şi al unor romane (Înstrăinaţii, Pribegi în ţară răpită), începea prin a mărturisi: „…am rămas uimit de uriaşul reviriment ivit în opinia publică rusească în folosul patriei mele. Ca un om de valoarea şi de notorietatea d-voastră să cugete şi să scrie un asemenea articol şi ca un ziar ca «Peterburgskie Vedomosti»[11] să cuteze a-l publica însemnează, mai ales pentru mine, o schimbare radicală în acea mentalitate năbuşitoare panslavistă, care mi-a făcut traiul atît de nesuferit în Rusia, încît am preferat să renunţ şi la titlu, şi la moştenirea părintească, oploşindu-mă, sărac, dar liber, în ţara unde mă născusem.“ Detaliind apoi pricinile prigonirii sale de către autorităţile ruseşti, determinată de atitudinea luată faţă de retrocedarea celor trei judeţe basarabene în 1878, D. C. Moruzi atrăgea atenţia corespondentului său că tocmai tratamentul aplicat românilor de autorităţile ruse a făcut ca „fraţii [ruşilor] de peste Dunăre să fi cam rămas pe gînduri“. La acesta s-au adăugat „specimenele de voluntari trimise sîrbilor de societatea panslavistă să-i apere de turci“ („nu tocmai ademenitori nici la chip, nici la moravuri“), obiceiul diplomaţilor ruşi „de a crea chestiuni“ cu orice preţ, doar pentru a se distinge personal etc.

Constatînd încă o dată „revirimentul îmbucurător al mentalităţii ruseşti“, mulţumindu-i publicistului rus pentru că „a luat iniţiativa de a lumina opinia publică din ţara [sa]“, D. C. Moruzi mai declara că „legăturile religioase şi de frăţie de arme care ne leagă [l]-ar împinge mai mult spre [ei, spre ruşi] decît spre o altă Putere de altă lege“, dar formula o condiţie: „Ar trebui însă pentru asta să ne convingeţi de sinceritatea voastră şi să recunoaşteţi cît v-au fost de dăunătoare ideile de cucerire panslavă, care v-au înstrăinat simpatiile nu numai a[le] coreligionarilor voştri români şi greci, dar şi a[le] fraţilor voştri de sînge: bulgarii şi sîrbii.“ Şi adăuga: „În veacul al XX-lea, d-le Durnovo, panslavismul, precum îl înţelegeaţi d-voastră, ruşii, odinioară, subt sceptrul Monomahului de la Moscova, avînd şi Constantinopolul ca reşedinţă de vară şi căruia s-ar putea zice mai cu dreptul: pan-rusism, nu mai poate avea noimă.“ Sau, în alţi termeni: „…nu numai ar trebui să vă lepădaţi de orice gînd de cucerire exterioară, dar chiar, înlăuntrul graniţelor voastre, să nu cătaţi a rusifica celelalte două ramuri slave, care conlocuiesc cu voi. Căutaţi ca şi ele să uite asupririle din trecut. Lăsaţi-le să-şi cultive limbile şi literaturile, mai vechi decît ale voastre, căci altfel veţi înăbuşi vreun Gogol sau vreun Sienkiewicz. […] Iată rolul ce l-ar putea juca statul rusesc în veacul al XX-lea.“

Mult pătimitul boier nu era totuşi un optimist. El scria mai departe: „Dar, vai!, cu greu îmi vine a crede că mentalitatea rusească s-ar putea ridica pînă la asemenea culme, pentru că nu v-aţi scuturat încă de tot de pulberea mongolică şi mă fac forte de a vă dovedi că nici un Durnovo nu este scutit de acest păcat strămoşesc.“

În continuarea scrisorii, erau aduse şi dovezile. În speţă, se puneau în discuţie „garantarea de către Rusia a stăpînirii Dobrogei“, precum şi afirmaţia că, în conformitate cu „principiul naţionalităţilor“, Rusiei ar trebui să-i rămînă şi să-i revină acele părţi din Basarabia şi din Bucovina care sunt locuite de „populaţie rusească“. Această ultimă afirmaţie, demonstra convingător D.C. Moruzi, venea în contradicţie cu altele, precedente, unde N. Durnovo recunoştea că Rusia a „păcătuit“ faţă de moldovenii băştinaşi, colonizînd pe pămînturile lor „hoholi“ (sau „ruşi roşii“) în „raiaua“ Hotinului, germani, bulgari şi „cernomorskie kazaki“ în partea sudică a Basarabiei, aceasta concomitent cu obligarea moldovenilor de a emigra în masă, cu miile de familii, în „interiorul“ Rusiei, adică în Caucazia sau în Siberia.

În finalul scrisorii, D.C. Moruzi reînnoia afirmaţia că „apreciază cum se cuvine frumoasele şi cavalereştile simpatii ce [l]-au îndemnat [pe publicistul rus] să scrie eminentul său articol din 21 mart“, adăugînd, politicos şi diplomat, că „micile erori care [i]-au scăpat provin desigur din izvoarele false din care [şi]-a cules ştirile“ şi recomandîndu-i să meargă în Basarabia şi în Bucovina, pentru „a vedea cît [a] fost de amăgit“. Şi, aidoma celui cărui îi adresa epistola, solicita şi el să nu se aştepte pînă la consolidarea noii mentalităţi: „Pînă atunci fie-vă milă de cele două milioane de moldoveni; încetaţi prigonirile care vă înjosesc; redaţi-le limba în şcoli şi biserici, poate o Universitate de limba românească. Fiţi fără de grijă, că numai trădători nu veţi găsi între ei! De un veac v-au dovedit-o. Acesta este singurul mijloc de a ni cuceri şi inimile, şi încrederea.“

Publicată în două cotidiene româneşti de mare tiraj, precum şi într-o gazetă ce nu se bucura de acest atribut, dar care era de luat în seamă, avînd în fruntea ei o personalitate binecunoscută şi peste hotare – N. Iorga, este de presupus că presa rusească măcar a semnalat această scrisoare. (Se ştie bine şi se va vedea şi mai departe că măcar cîteva periodice de la Moscova urmăreau destul de atent ce se întîmpla în presa din capitala României.) Totuşi, nu am găsit pînă în prezent niciun indiciu că destinatarul ei a citit-o.

Dar N. Durnovo primea direct de la Bucureşti o telegramă de felicitare pentru articolul său. Venea din partea aşa-numitei „Organizaţii culturale a Basarabenilor din Ţară“, al cărei sediu se afla la adresa: str. Cometa, nr. 88. (Cu siguranţă, era vechea Societate „Milcovul“, al cărei prim preşedinte fusese B.P. Hasdeu şi în al cărei comitet figurau Zamfir C. Arbore şi viceguvernatorul Băncii Naţionale I.G. Bibicescu.) La telegrama pomenită, publicistul rus răspundea printr-o scrisoare ce vedea lumina zilei mai întîi în „Universul“[12], apoi în „Noua revista română“[13]. Fiind de mare interes şi relativ scurtă, o reproduc in extenso:

 

„Vă mulţumesc sincer pentru depeşa primită. Ruşii adevăraţi nu pot niciodată uita binele şi frăţeştile relaţiuni ce existau demult între poporul român, întotdeauna devotat şi fidel, şi Rusia.

Am vrea să credem că, precum soarele risipeşte întunericul, tot aşa adevărul ne va duce la punctul acela ca Basarabia să fie înapoiată românilor, precum şi Rusia va face să i se înapoieze Rusia din Galiţia de dincolo de Carpaţi.

Dorim societăţii să lucreze pentru binele României, sperînd că nu e departe timpul federaţiunii popoarelor din Balcani şi că poporul român se va întruni într-un mare regat daco-român.

Fiind de mai multe ori în România, ca şi anul trecut, am dus totdeauna impresia cea mai plăcută despre locuitorii României şi am văzut naţiunea patriotică şi devotată patriei sale.

Devotatul D-voastră N. Durnovo

Moscova, str. Gagarinski, no. 31“

 

Foarte interesante sunt explicaţiile date de cele două periodice în chapeau-ul telegramei. Astfel „Universul“ preciza: „Ca răspuns la telegramă, d. Durnovo a trimis studentului Ilie Cătărău, pentru Organizaţia culturală a basarabenilor, următoarea scrisoare…“ [subl. m.]. De aici ar rezulta că numitul student, care peste mai puţin de doi ani se făcea cunoscut în tot spaţiul est european prin două acte de terorism[14], semnase „depeşa“ în numele „Organizaţiei“, că, prin urmare, avea o funcţie de conducere în ea[15].

Cît priveşte „Noua revistă română“, ea glosa epistola astfel: „Pentru a înţelege importanţa acestei scrisori, trebuie să o punem în legătură cu articolele apărute în cîteva ziare italiene şi în care sunt exprimate aceleaşi păreri. Politiceşte, rostul acestor păreri este: pregătirea opiniei publice pentru conlucrarea acesteia în sensul unui probabil acord ruso-italian, în aceea ce priveşte afacerile din Balcani.“

Comentatorul, care ar putea fi chiar directorul hebdomadarului, C. Rădulescu-Motru[16], rămînea (premeditat sau nu) destul de obscur. Nu se înţelege astfel care erau precis „părerile similare“ exprimate de presa italiană: vorbea aceasta de necesitatea retrocedării Basarabiei şi de „un mare regat daco-român“ sau numai de o acţiune militară rusească, în colaborare cu România, împotriva Turciei[17]?

O lună mai tîrziu, revista lui C. Rădulescu-Motru găzduia la rubrica „Actuale“ articolul Greşelile diplomaţiei ruseşti în Orientul European[18] semnat de acelaşi N. Durnovo. Traducerea, se menţiona la sfîrşit, aparţinea lui Zamfir C. Arbore, acesta fiind, foarte probabil, şi cel ce dădea, într-o notă, cîteva informaţii despre publicistul rus, anume că „a fost în 1894-1898 subsecretar stat la Ministerul de Interne, pe cînd fratele său mai mare era ministru de Interne“ (ceea ce nu era adevărat), că „aparţine unei vechi familii de nobleţe şi astăzi face opoziţie sinodului rusesc, pe care îl consideră anticanonic“ şi că „scrie în jurnalul oficios «Peterburgskie Vedomosti»“

Noul colaborator de peste hotare al revistei bucureştene declara de la început că „satisface dorinţa onoratei redacţii“. (Cum C. Rădulescu-Motru obişnuia să se adreseze unor personalităţi străine pentru a le găzdui opiniile în revista lui, se poate presupune că el a luat iniţiativa contactării publicistului rus, a cărui adresă fusese făcută cunoscută de „Universul“. Dar putea, la fel de bine, să fi recurs, eventual şi pentru traducerea în ruseşte, încă din această fază la serviciile lui Zamfir C. Arbore, implicit, ale „Organizaţiei culturale a basarabenilor“.)

De astă dată, cum se vede din titlu, N. Durnovo se ocupa de ceea ce el numea tăios, fără echivoc, „greşelile diplomaţiei ruseşti“. Cea dintîi, în opinia lui, a fost comisă după „campania victorioasă spre Paris“ (1814-1815). „Atunci – notează el –, în loc de a-şi alipi Polonia, care intră în hotarele Austriei şi Germaniei, Rusia putea să întoarcă către sine Rusia galiţiană, precum şi să împingă graniţele sale spre Carpaţi întorcînd Rusiei Bucovina galiţiană, iar pe cea moldoveană transmiţînd-o Principatului Moldovei.“ O a doua greşeală, a lui Alexandru I, a fost că „a pus mîna pe jumătate din teritoriul Moldovei […] răpind acest teritoriu de la Moldova autonomă şi care a fost întotdeauna credincioasă Rusiei şi înrudită spiritualiceşte cu dînsa […] lăsîndu-se pe seama Austriei poporul rus din Galiţia […] şi un ocol al Podoliei, cunoscut sub numele de Tarnopol“. La rîndul său, ţarul Alexandru II, „înconjurat cu oameni mărginiţi şi cu panslavişti grobiani, precum a fost contele Ignatiev şi îngustul la vederi principele Gorceakov“, „au condus corabia rusească spre prăpastie“. Greşelile ar continua şi în prezent: „Noi am întărit Austria dîndu-i Bosnia şi Herţegovina şi arătîndu-i calea spre Salonic şi Bosfor. Polonia am curăţit-o de armata noastră, înţelegînd în fine că nu avem destulă putere pentru a o ocupa în caz de război cu Germania. Populaţia românească din Basarabia încercăm cu toate forţele a o mistui în stomacul nostru, cu singurul scop de a sili pe România să se alieze cu Austria; iar Dobrogea a fost dată de noi României nu pentru o eternă stăpînire, ci cu gîndul să o certăm definitiv cu Bulgaria.“ Rezumînd, N. Durnovo afirma: „cel mai feroce duşman al Rusiei nu ar fi putut făptui lucruri mai rele decît acelea pe care le-a comis diplomaţia rusă în timpul împăraţilor Alexandru I şi Alexandru II.“

„Problema Rusiei – continua analistul –, astfel cum ea a fost înţeleasă de adevăraţii oameni de stat din timpul Ecaterinei II, Nicolai I şi întrucîtva al lui Alexandru III, consta nu în robirea poporaţiunilor balcanice şi a slavilor din Austro-Ungaria, ci în liberarea lor de sub jugul turcilor, maghiarilor şi germanilor […] A presupune că statele aliate: România, Grecia, Serbia, Bulgaria, se pot preface în duşmanii Rusiei e ridicul şi neinteligent. Dimpotrivă, toate aceste state, pe temeiul intereselor lor vitale, se vor sili cît se poate de mult să se apropie de Rusia, înţelegînd perfect că marea Rusie nu numai va salvgarda libertatea lor, dar că şi ei vor fi apărătorii Rusiei, în cazul cînd duşmanii ei vor încerca a o ataca.“

Cu toate că „acestea sunt aşa de logice şi adevărate, încît orice demonstraţiuni par inutile“, totuşi „din nenorocire, cea mai mare parte a presei conservatoare şi naţionaliste ruse s-a obişnuit a fulgera şi a tuna împotriva popoarelor balcanice, acuzînd pe români, sîrbi, greci şi bulgari de a fi ingraţi faţă de Rusia“ şi, de asemenea, „guvernul rusesc, prin acţiunile sale, el singur face ca amicii şi aliaţii săi fireşti să devie duşmanii săi, el întăreşte şi dă putere Austriei, descalificînd gloriosul nume de altădată al Rusiei în întregul pravoslavnic Orient“.

În lumina acestor considerente, mărturisea apoi N. Durnovo, „noi, în decenia anilor 70 nu o dată am emis în presă părerea despre necesitatea de a da îndărăt României Basarabia ruptă din sînul ei şi aceasta pentru a atrage România într-o alianţă cu Rusia, garantîndu-i pentru totdeauna stăpînirea Dobrogei şi ajutînd-o de a-şi relua şi alipi Transilvania, Banatul, comitatul Aradului şi Bucovina de la sud“, lucru ce ar fi adus şi „salvgardarea şi mîntuirea corăbiei colosale a Rusiei“. Totul se va întîmpla însă în viitor doar „dacă Dumnezeu va voi să lumineze mintea oamenilor de stat ai Rusiei“. Realist şi chiar pesimist, publicistul îşi încheia articolul: „Dar cînd va fi aceasta? Fireşte, noi nu ştim. Noi aşteptăm lumina de la răsărit, dar nu o vedem. Singurul lucru care îl simţim şi vedem este că oamenii de stat ai Rusiei, drept pedeapsă dumnezeiască, sunt lipsiţi de minte; ei nu se sinchisesc de problemele Rusiei, ei nu gîndesc şi nu văd pregătirile războinice ale vecinilor; reneagă rangul de mare putere pe care îl are Rusia şi pe care vor să-l piardă.“

Este greu, dacă nu chiar imposibil, de crezut că acest limbaj, mustind cînd de amărăciune, cînd de indignare, putea veni de la un exponent al „curentului şovinist rusesc“, cum susţinuse redactorul „Românului“, sau de la o simplă portavoce a ministrului de Externe rus, Sasonov.

Este ceea ce înţelegea şi un colaborator al „Noii reviste române“, N. Ştefănescu-Iacint, care iscălea articolul În chestia retrocedării Basarabiei[19]. El remarca de la început că „dl. Durnovo este pentru o politică naţională în ceea ce priveşte interesele ţării sale“, în sensul just, lămurit de „constatarea că statele actuale se alcătuiesc şi se menţin pe baze naţionale şi că aceasta este o necesitate impusă de evoluţie“, dar considera că ar greşi profund „cine şi-ar face vreo iluzie despre părerea izolată a d-lui Durnovo, determinată şi aceasta de interesele ruseşti, potrivnice Austriei“ [subl. m.]. Ideea era puternic subliniată şi în final, unde se spunea: „…nu e posibil de admis ca, în actuala stare de lucruri din imperiul vecin, să se producă vreo schimbare în sensul părerilor d-lui Durnovo“. Cît despre „cînd şi cum poate fi posibilă retrocedarea Basarabiei“, părerea lui N. Ştefănescu-Iacint era fermă: „Ţarismul stă în Rusia pe un vulcan. Acest vulcan este democraţia rusă, care va consuma cîndva acest ţarism. Această democraţie, înlocuind ţarismul, va înlătura şi tendinţa de expansiune a acestuia şi a diplomaţiei ruseşti şi numai atunci se va putea înfăptui o nouă orientare în politica externă rusească. […] Ajutînd dar la vreme această democraţie să-şi îndeplinească rolul său salvator […] este posibil de gîndit ca această democraţie, pusă în locul regimului actual, să facă la rîndul său un gest de recunoştinţă delăsîndu-ne ceea ce pe nedrept ni s-a luat.“ Nu altceva susţinea, în fondul problemei, C. Stere, pentru care, totuşi, rezolvarea chestiunii Basarabiei şi a celorlalte ţări neruseşti din Imperiul Ţarist decurgea automat, cu necesitate, din victoria democraţiei în Rusia, nu dintr-un „gest de recunoştinţă“ al ei!

În pofida pesimismului dat la iveală în articolul scris pentru „Noua revistă română“, N. Durnovo îşi continua totuşi campania de luminare a compatrioţilor săi. Astfel, la 27 mai 1912 el iscălea în acelaşi cotidian tipărit pe malurile Nevei articolul Cu prilejul centenarului alipirei Basarabiei la Rusia, care era şi el reprodus de un ziar bucureştean, de data aceasta de „Adevărul“[20]. Traducătorul nu era menţionat, dar el pare să fi fost tot Zamfir C. Arbore, acestuia publicîndu-i-se puţin mai înainte un serial, sub titlul Centenarul înstrăinării Basarabiei[21], în care se cita, din cartea lui N. Durnovo din 1908, statistica demografică a teritoriului dintre Prut şi Nistru.

Noul articol venea după ce avusese loc sărbătorirea, în chip demonstrativ, la Chişinău a evenimentului amintit în titlu, precum şi, în replică, ampla comemorare a lui în dreapta Prutului. Publicistul rus începea prin a mărturisi că era preocupat de multă vreme de chestiunea Basarabiei. „Deja la 1877, în învălmăşala războiului ruso-turc, noi, împreună cu profesorul slavist A. A. Maikoff, am emis în presă părerea noastră despre Basarabia; vizitînd apoi în dese rînduri România şi întemeind la anul 1902 un organ de publicitate al nostru[22], ne-am întărit în părerile noastre şi mai mult şi astăzi suntem convinşi cum că Basarabia este un măr de discordie între români şi ruşi, mai mult decît atît, ea este o mină încărcată cu praf de puşcă, care, dacă va exploda, va deveni un incendiu sîngeros pentru întregul Orient pravoslavnic şi va deveni cauza pentru care gloria Rusiei ca liberatoarea creştinilor de la Orient se va întuneca pentru vecie.“

Pe acest temei, continua publicistul, atunci cînd, în urmă cu un an, „după iniţiativa ambiţiosului Kir Episcop al Chişinăului s-a pus la cale prăznuirea centenarului răpirei de la principatul autonom al Moldovei a părţii Moldovei de dincoace de Prut, noi am scris în acest ziar despre necuviinţa unei astfel de prăznuiri; noi am prevăzut încă de atunci că această serbare va îmbrăca întreaga Românie în doliu; că oraşele sale se vor acoperi cu drapele cernite şi că ziarele româneşti vor ieşi încadrate în doliu – astfel s-a şi întîmplat.“

Mai departe, N. Durnovo făcea autorităţilor ruseşti un aspru rechizitoriu: „Stăpînind Basarabia în curgerea de un secol, ce am făcut noi pentru poporaţiunea moldovenească, pentru dezvoltarea sa culturală? N-am făcut absolut nimic, deoarece toate şcoalele create în Basarabia n-au de scop altceva decît a preface pe românii basarabeni în muscali get-beget, ceea ce nu reuşeşte… Aproape 90 de ani, mai mult de un milion jumătate de moldoveni basarabeni sunt lipsiţi de ierarhii lor bisericeşti. Cu toate că legile fundamentale ale imperiului hărăzesc tuturor popoarelor din Rusia dreptul de a avea capii săi duhovniceşti, singur poporul moldovan pravoslavnic n-are parte de un episcop măcar de neamul său şi care cunoaşte limba românească. Cine a călătorit prin Basarabia ştie ce cocioabe de biserici se află pe acolo şi cîte biserici moldoveneşti au fost desfiinţate şi rase de pe pămînt.“

Pe semne, acest fapt fusese explicat de unii ruşi prin lipsa de religiozitate a tuturor românilor (inclusiv din Regat), căci publicistul se simţea dator să demonstreze mai întîi neadevărul afirmaţiei respective („cea mai mare mîndrie a românilor este că ei au rămas credincioşi religiei lor strămoşeşti“), apoi şi al altora (pricină de mîndrie fiind, de asemenea, pentru români, că „nu s-au lăsat deznaţionalizaţi de ruşi, maghiari sau germani“, că au şi ei „în istoria militară gloriile lor“, cum arată luptele contra turcilor şi maghiarilor, dar şi „cei 14.000 români basarabeni ce şi-au găsit mormintele pe cîmpiile de bătaie din Manciuria“).

Şi, făcînd iarăşi o digresiune, N. Durnovo reamintea că „Rusia a aclamat la 1860-1870 unirea Italiei, dînsa a ajutat pe Germania de a se întregi şi prin aceasta tocmai a recunoscut şi altor popoare dreptul de a tinde la unitate naţională“, pentru ca de aici să revină la starea de înapoiere culturală în care a fost lăsată Basarabia, pusă în evidenţă şi cu o comparaţie între capitala ei şi Iaşi, „oraş curat, frumos din toate punctele de vedere, cu Universitate şi alte şcoli superioare“, cu o biserică restaurată, Trei Ierarhi, pentru care „s-a cheltuit mai mult de un milion“.

Versiunea din ziarul „Adevărul“ se încheia cu revenirea la fondul problemei: „Despre darea îndărăt României a Basarabiei este neoportun să vorbim în momentul de faţă. Chestiunea Basarabiei se va ridica atunci cînd va suna ora rezolvărei definitive a chestiunei orientale; hotărî-vom noi atunci că este necesar să atragem România, care ne este amică firească, în alianţa cu Rusia sau o vom sili a intra în alianţă cu Austria, care tinde a forma o federaţiune balcanică umbrită sub acvila cu două capete a Austriei? Rusia trebuie să rezolve chestiunea dacă popoarele român, bulgar, sîrb, grec, precum şi slavii de sub jugul Austriei trebuie să tindă la unităţile lor naţionale, devenind amice ale Rusiei, sau dacă toate aceste popoare trebuie să devie pradă Austriei, precum prada ei a devenit Bosnia şi Herţegovina în 1907 [1908]?“

„Adevărul“ nu precizează dacă a redat integral articolul lui N. Durnovo şi, cum am spus la început, o verificare prin compararea cu originalul nu e posibilă. Dar, în zilele noastre, uneori el este prezentat cu un pasaj în plus. Acesta, în registru memorialistic, merită a fi într-adevăr reţinut, pentru acel „grain de la voix“ ce vine numai din sinceritatea deplină: „Cînd mă copleşesc cîteodată amintirile, îmi apare una dintre ele, cea mai plăcută pentru mine: o grămadă de copii, într-un sat moldovenesc de pe malul Nistrului – aceste flori pămîntene ale Basarabiei –, ieşiţi de la şcoală, scufundaţi în lumina soarelui, jucîndu-se şi gîngurind româneşte, pe cînd învăţătorul lor, un tînăr idealist rus, venit de curînd în Basarabia, îmi povesteşte cu lacrimi în ochi, ce durere îl cuprinde: «Doar asta e ca şi cum m-aş fi dus în Spania să-i învăţ pe copii de acolo ruseşte. M-am văzut silit să-nvăţ, mai întîi, eu însumi moldoveneşte». Şi bietul apostol al ministrului rus de învăţămînt a început deodată să-mi spună vesel nişte zicători şi cîntece moldoveneşti, la auzul cărora toţi copiii au alergat spre noi, cei doi ruşi, ascultînd cu bucurie şi mîndrie pe elevul lor comun. Un băieţel, mic dar serios, a vrut să-l corijeze pe învăţător, dar l-au oprit colegii săi. Atunci i-am dat eu voie să vină la mine, l-am sărutat şi l-am rugat să-mi spună ce observaţii şi corecturi vroia să facă. Şi ne-a dat, acest băieţaş, o lecţie bună, mie şi învăţătorului. El a făcut să mi se descopere nişte legi fireşti ale limbii române populare, ne-a deschis o ferestruică de etnografie şi de folclor – nu-mi amintesc detaliul –, dar mi-a fost ruşine, el avea în căpşorul lui o întreagă lume naţională, lume pe care noi n-o cunoşteam, lume care, în limba lui de copil, era atît de frumoasă şi care avea să dispară în Basarabia din vina noastră!… Atunci am înţeles eu păcatul acela imens care se face în Rusia privind românul basarabean. Am studiat geografia şi istoria acestei ţări şi am ajuns la convingerile mele de astăzi. Acum, cînd îmi amintesc de băieţelul acela, mă aşez la masă şi scriu pentru a mia şi una oară că Basarabia trebuie să fie românească.“

Peste pasajul acesta dau, cu totul întîmplător, într-una dintre „scrisorile din Basarabia“ semnate de Alexis Nour în „Viaţa românească“ din 1914[23]. Diferenţe există, nu foarte mari, însă, mai interesantă este precizarea cu care publicistul basarabean îl introduce: „D. N. Durnovo mi-a povestit mie odată, cînd am fost la d-sa în Moscova (îl informam totdeauna din Basarabia asupra vieţii curente de acolo): «Cînd uneori mă biruiesc amintirile, deodată evoc din ele una, cea mai plăcută pentru mine: o grămadă de copii dintr-un sat moldovenesc de pe malul Nistrului – aceste flori de pămînt ale Basarabiei […]»“ Cum însă Alexis Nour dă informaţii inexacte despre interlocutorul său, afirmînd (ca şi Zamfir C. Arbore) că este „fratele «dictatorului» P. Durnovo“, nu ar fi exclus ca el să fi inventat relaţia sa cu publicistul moscovit, iar „povestirea“ să o fi luat dintr-un articol sau dintr-o carte a aceluia.

 

 

 



[1] De Ion Pelivan, dr. P. Cazacu, Ştefan Ciobanu, I. Nistor, P. V. Haneş, Gh. Brătianu ş.a.

[2] Recent, un autor, Anatolii Borodin, i-a consacrat o carte, Piotr Nikolaevici Durnovo, russkii Nostradamus.

[3] Anul XXX, nr. 85, p. 2.

[4] Anul VII, nr. 47-48, 1 mai 1912, p. 741-745.

[5] Anul II, nr. 73, 1/ 14 aprilie 1912, p. 5.

[6] Idem, nr. 75, 4/ 17 aprilie 1912, p. 1.

[7] În aceşti termeni, de obicei, se cerea definirea poziţiei oficiale, id est – o retractare.

[8] Anul IV, nr. 1.185, 6 aprilie 1912, p. 1-2. Titlul pus era semnificativ: Ofertele Rusiei pentru România.

[9] Anul XXX, nr. 111, 25 aprilie 1912, p. 5.

[10] Nr. 43, 20 aprilie 1912, p. 674-679.

[11] Era scos de Academia de Ştiinţe. După 1905 (cînd Ţarul este silit să dea Constituţia), ziarul reflecta poziţia partidului „octombrist“ (de centru, moderat). În 1912, directorul său era prinţul E. E. Uhtovski.

[12] Nr. 105, 19 aprilie 1912, p. 1. Sub titlul: Chestia Basarabiei. O scrisoare a d-lui N. Durnovo.

[13] Vol. XII, nr. 2, 22 aprilie 1912, p. 17.

[14] Dinamitarea parţială a monumentului „mileniului“ de pe Tîmpa (septembrie 1913) şi atentatul cu bombă împotriva episcopiei greco-catolice maghiare de la Debreţin (10 februarie 1914).

[15] Conform „Universului“din 16 mai 1912 (ca şi a altor ziare), la 14 mai 1912, la iniţiativa Organizaţiei culturale a românilor basarabeni a avut loc, la Biserica Sf. Antim, un Tedeum şi un parastas (pentru cei 14.000 de basarabeni morţi în Manciuria); după slujbă „studentul basarabean Ilie Cătărău a luat cuvîntul şi, arătînd scopul pentru care au venit aici, îşi exprimă bucuria că fraţii din pămîntul românesc liber sunt adînc mişcaţi de îndrăzneala ruşilor de a redeschide rănile neamului nostru“. În articolul Autorii atentatului de la Debreţin („Seara“, anul IV, nr. 1.470, 19 februarie 1914, p. 2), se dau „importante informaţii“ despre Ilie Cătărău sau Kataroff, obţinute de la Zamfir C. Arbore. Acestuia i s-ar fi părut suspect încă de cînd i se prezentase, cu o scrisoare de recomandare a „senatorului B.“. Arbore nu spune însă absolut nimic cu privire la vreo activitate a lui Cătărău în cadrul „Organizaţiei culturale a românilor basarabeni“.

[16] Membru de vază al Partidului Conservator-Democrat (al lui Take Ionescu), scria relativ frecvent la rubrica „Noutăţi“ (preponderent politică). Peste cîteva luni va candida, în Mehedinţiul natal, la un loc de deputat.

[17] Într-un articol găzduit, chiar în acele zile, sub titlul România ameninţată de o invazie rusă, în „Adevărul“ (anul XXV, nr. 8.111, 13 aprilie 1912, p. 1), autorul, ce semna cu iniţialele I. S., arăta că, în urma acordului dintre Italia şi Rusia, aceasta ar putea să declanşeze ostilităţile contra Turciei, pentru aceasta trebuind să treacă pe teritoriul României. Articolul era reprodus în „Românul“ arădean (nr. 85, din 15 aprilie 1912, p. 4).

[18] Vol. XII, nr. 6, 20 mai 1912, p. 82-83.

[19] Vol. XII, nr. 8, 3 iunie 1912, p. 125.

[20] Anul XXV, nr. 8.163, 4 iunie 1912, p. 2.

[21] Idem, nr. 8.127-8.134, 29 aprilie – 6 mai 1912.

[22] Traducătorul preciza într-o notă: „Ziarul în chestiune, precum ne aducem aminte, a fost «Vremea», care se tipărea la Bucureşti în limba rusă şi franceză. Mai mulţi publicişti liberali [români?] publicau în acest ziar nişte articole rusofile; informator la acest ziar a fost inspectorul de poliţie Otnescu.“ Cum se vede, traducătorul nu avea o părere prea bună despre ziarul în chestiune. („Nihilistul“ Arbore, urmărit ani la rînd de Ohrana ţaristă, condusă de Ivan ori Piotr Durnovo, nu putea să nu aibă resentimente contra celor doi.)

[23] Anul IX, nr. 7-9, iulie-septembrie 1914, p. 262.

Revista indexata EBSCO