Oct 4, 2014

Posted by in Comentarii Critice

Adrian Dinu RACHIERU – Traianus – poezia ca rugãciune

 „Eu sunt un zăcămînt de poezie”

Cu o entuziastă „oblăduire de sfîrşit”, semnată de doamna Irina Mavrodin, beneficiind de un lector-sfetnic (Nicolae Fabian) nu prea grijuliu, hiperproductivul Traianus ne propune o nouă plachetă (Sfeşnic în rugăciune, Notograf Prim, 2012), ivită în cadrul proiectului cultural-artistic „Noi vedem cu inima”. Poetul basarabean, pregătit „pentru vecia din Cuvînt”, nu se dezminte şi, pentru a-şi explica titlul, ne anunţă în final: „Mă amurgeşte clipa, greu/ Mi-i sufletul. Dacă m-ar pune/ La inima Sa Dumnezeu/ Sfeşnic aş fi în rugăciune”. Înfremătat, izvodind cuvinte înflorite „pe creanga inimii”, zidind, smerenit, „monumentul lacrimii”, Traianus s-ar vrea un monah tîrziu. Fiindcă, „în orice zi mă nasc şi mor întruna”, zice el spăşit, „beat de Ierusalime”, traversînd, în „triluri de lumine”, crîngul psalmilor şi „nămeţi de cînturi”. Dacă cineva, de pildă, scrie „cu sictirul pe buze”, dacă altcineva află singurătatea ca o primă lecţie de poezie sau „gîngăveşte” jertfa rugăciunii, Traianus, dorindu-şi o chilie „la porţi de rai”, pare convins că e, îndreptăţit, purtătorul de cuvînt al misterul divin, contopindu-se cu lumea, ascultînd „murmurul Universului”: „Am totul cît Te am pe Tine, Doamne”. Prin vocea sa, de autentic talent, „mierlele oficiază”, chiar dacă placheta în cauză, un ghiveci liric, să recunoaştem, găzduieşte producţiuni de totul soiul, de la simfopoeme la o seamă de bocete (populare, senine, de seară, actuale etc.). Evident, nu puteau lipsi puseele vaticinare, denunţînd „ţara de export” şi soarta unui neam „uitat de astre”. Ceea ce lipseşte, survolînd întinsa hartă lirică, ar fi tocmai o selecţie dură, construind posibile volume pe axa unei idei coagulante.

Remarcat de Ion Vatamanu la o emisiune radiofonică (1986), Traianus (Traian Vasilcău, pe adevăratu-i nume, „răsărit”, cum îi place să spună, la 2 aprilie 1969 în Viişoara, Edineţ), poet şi publicist, vădeşte o impresionantă forţă lirică şi pamfletară. Ca dovadă, debutul în trombă (Poemele regretelor tîrzii, 1995; Risipitorul de iubire, 1995; Un clopot pentru Basarabia, 1996) anunţînd o explozie editorială, cu titluri în avalanşă, dintre care mai desprindem cîteva: Colindă pentru niciodata mea (2000, o antologie întocmită de Tudor Palladi), Moartea în premieră (2001, prefaţată de acelaşi Tudor Palladi), Atentat la veşnicie (2006) ş.a. Fostul cenaclist de la „Alexei Mateevici” scrie lejer, cultivă tiparele consacrate şi volutele retorice, se vrea – un însingurat într-o „lume de găşti” – o maşină de scris. Discursul său, fie torenţial-coroziv, tunător, de vibraţie socială, fie îmbibat de o delicateţe uşor vetustă nu se pliază reţetarului epocii (postmoderne). Romanţios, de o ingenuitate credibilă, făcînd figura „risipitorului de iubire”, Traianus, suspectat de o posibilă industrializare a lirismului, în pragul crizei de supraproducţie, secretă de fapt poezie, nu texte poetice (precum atîţia confecţioneri de serie). Şi glosînd pe portativul „nimicniciilor geniale”, lansează, mereu în alertă, „prăbuşit în flori” (o plachetă din 2000), salve metaforice în exces. Scris de cuvinte „cu o albă tăcere”, poetul trăieşte sinceritatea ca sentinţă (un alt remarcabil titlu). Se vrea „literă din Dumnezeu”, pendulează între transcendent şi imanent, explorează, cu prolificitate şi dexteritate, un existenţialism suferitor, pliat pe realităţile autohtone (blamate cu incisivitate) şi produce, în consecinţă, recviemuri antume („poeme-n două versuri”). Dincolo de tiparul folclorizant, converteşte în trăire poetică asperităţile cotidianului şi manevrează un larg diapazon liric, topind numeroase influenţe. Chiar dacă poetul este „titularul unei formule unice de transcris cerul” (cum suntem preveniţi), el se încearcă în varii registre, mai puţin atras, însă, de spectaculozitatea formală. Înfometat de lecturi, fiind labişian („Trăiesc în miezul unui cîntec trist”) ori villonesc, mărturisind că „Esenin hohoteşte-n trupul meu”, Traianus scrie – acceptînd, sursologic, acest cumul de influenţe – pe evident calc păunescian (v. Eternul adevăr). Astfel de accente se pot lesne depista, îngînînd, de pildă, un Cîntec suspinat sau inaugurînd un Poem, sedus de o tumultoasă retorică: „Această ţară nu mai poate plînge/ Ea a slăbit şi moare-ntr-un spital/ Veniţi să-i dăm sărutul jovial/ Că n-are drept la plîns oficial/ Şi-n trupu-i mor tramvaiele de sînge”.

Venind dintr-un „neam de emineşti”, Traianus deplînge deriva poeziei, năpăstuită de „vremuiri zălude”. Şi, desigur, prestaţia optzeciştilor căreia îi va recunoaşte doar exhibiţionismul şi un rafinament degenerat. O generaţie bolnavă de sine, confuză, modestă (axiologic), „ratată har-istic” (cu har puţin, ni se explică), castrată afectiv. Şi pe care fenomenul Traianus încearcă să o substituie, prin productivism şi civism, deopotrivă. Aşa fiind, încărcat de „românism”, poetul se dezlănţuie, apără ideea de Ţară (o idee lucrătoare) şi numeşte Basarabia „o fată orfană văduvită de cîntecul cerului”. Înstrăinarea se prelungeşte (cumva coşbucian): „Viaţa fără de vacanţă/ Între jale şi speranţă/ Avem noi,/ Traiul ni-i de azi pe mîine,/ Muşcăm iad în loc de pîine/ Şi nevoi” (v. Cîntec de român înstrăinat). Limba e, se ştie, prigonită de oficialităţi şi salvatoare pentru poet: „Această tăcere în care pot scrie cu stele/ Mi-i limbă maternă” (v. Limba maternă). Cu un tată judecat ca „spion român” (şi expediat în detenţie la minele din Magadan), Traianus nu se va mulţumi să fie doar jelalnic-lăcrimos, ci va iniţia, inspirat, acţiuni de ecou: a moşit Festivalul-concurs de muzică uşoară Maluri dePrut, este preşedinte-fondator al Societăţii culturale Phoenix (gestionînd şi o revistă cu acest titlu-simbol al regenerării românismului), în fine a apărat şi baricadele cenacliere (Sol, Clopotarii, Flacăra Basarabiei). Iată că, într-o vreme a vacarmului generalizat, poetul nu pare ispitit a îmbrăţişa „timpul tăcerii de aur”, refugiindu-se în turnul invocat de alţi confraţi. Dimpotrivă, prin eseistica sa, cu inconfundabil timbru pamfletar cerea Demisionarea din Umilinţă (2003), constatînd că în Republica Moldova absurditatea „dă mereu în floare”. Va blama căciulirea intelectualilor într-un „stat satanic” (devenit „cocină de partid”) şi troglodirea neamului „reîncarcerat”, acceptînd adevăruri strangulate. Îşi propune o „înfrîngere a servului” prin acest ţipăt disperat, revărsînd – adulmecîndu-şi murirea – un cer cu poeme peste o ţară bolnavă. „Eu mă beau zilnic din plînsu-mi” va recunoaşte, dorindu-se tocmai un „îmblînzitor de poeme”.

Învins de poezie (pe viaţă), poetul-rege („Marele singur”, înscris „în zadarul ce-am fost”) rămîne un locvace „purtător de rană”, un poet liber („de balalaicism”), visînd la integrala Traianus, ştiind că mai are „continente de scris”. Dincolo de adversităţile literare, cel care trăieşte poetic şi slujeşte scrisul fără sfîrşit, din „zborul condeiului” (cum zicea, îndreptăţit, M. Cimpoi) are ca inamic propriu-i productivism (repetitiv, pe alocuri). Rebel, trudind prin munci „zeieşti” la poemul continuu, acel poem Traianus (cf. Tudor Palladi) dorind a „înveşnici” vîntul, va învăţa, sperăm, să filtreze mai grijuliu fluxul liric. Nici vorbă să subscriem la o sceptică prezumţie strecurată de poet, nici el prea convins că „n-are viză pentru viitor”: „Mă tot învăţ ca pe o poezie/ Pe care n-are rost nimeni s-o ştie”.

Să ne întoarcem, însă, la Postfaţa d-nei Mavrodin, prilejuită, e drept, de un alt volum (Cînd s-au fost spus îngerii, 2009), fixînd cîteva preţioase repere în relaţia poezie/ rugăciune, constatînd că poezia poate fi rugăciune. Pe bună dreptate, Irina Mavrodin aminteşte de rugăciunea-simulacru, identificînd „mărci lexicale” de uz clişeistic, în numele unei demiurgii orgolioase, de rivalitate (nedeclarată), glorificînd texte şi contexte religioase; şi, pe de altă parte, acceptînd poemul-rugăciune, ca îndatorire zilnică (cum ne anunţă, cu umilinţă şi adoraţie, Traianus), poate folosi o altă grilă în a descifra relaţia poezie/ rugăciune. Dealtminteri, însuşi semnatarul plachetei recunoaşte franc: „Am totul cît Te am pe tine, Doamne”. Dar nu pare a trece, dincolo de vizibila uşurinţă versificatorie, pragul gravităţii şi a terestrităţii; căutarea divinităţii nu se însoţeşte cu mari nelinişti şi revelaţii mistice. Poezia curge linear, fără trepidaţii şi freamăt metafizic şi, mai ales, neşovăielnic, lepădîndu-se de îndoială şi de tensiunea marilor interogaţii: „La uşa care dă spre Dumnezeu/ Înfrigurat stă plîns numele meu.”

Talent gîlgîitor, plin de „vraja cerului” şi „avid de întregime”, Traianus ar vrea să bea lacrima lumii; în el „viscoleşte poezia”, încît e puţin probabil că autocenzura i-ar putea stăvili elanul liric: „A răbufnit în mine Poezia,/ Sublimă rană mi-i, taină şi cîntec./ Numai c-o boală christică mă vindec.” Totuşi, cîndva, poetul spera că va învăţa „tăcerile să spună/ o veşnicie în Iisus”. Acum recunoaşte că, împresurat de lumină şi iubire, nu-şi poate înfrîna erupţia evlavioasă („n-aş mai scri’… şi nu se poate”). Să mai amintim şi un Memento de altădată: „Cea mai frumoasă poezie/ E-o ninsoare cotropitoare fără sfîrşit/ Această iarnă care-mi aduce îngeri pe cruce/ Nu a venit./ Visez că dorm c-o lumînare de nostalgie/ Şi scriu pe zarea lumii c-o tăcere.” Îl aşteptăm pe Traian Vasilcău cu un volum care să dea dreapta măsură a talentului său, indubitabil.

Revista indexata EBSCO