Oct 1, 2014

Posted by in Istorie literara

Constantin COROIU – Confesiunile marelui singuratic

    S-au împlinit 92 de ani de la naşterea lui Marin Preda. Nu e o cifră rotundă, dar scriitorii, îndeosebi cei mari, clasicii, ca Marin Preda, trebuie aduşi mereu în atenţia publicului, a generaţiilor tinere, cu fiecare prilej: aniversare, comemorare, o nouă ediţie a operei etc. Într-un editorial din „România literară”, Nicolae Manolescu pleda cum nu se poate mai convingător pentru o asemenea practică publicistică, editorială, una obişnuită de altfel în culturile de mare tradiţie la care e bine să ne raportăm cu luciditate şi cu care vrem să ne asemănăm.

În bibliografia lui Marin Preda, căreia eminentul cercetător Stan V. Cristea i-a consacrat o primă şi temeinică lucrare, despre care am scris aici la momentul apariţiei ei, un capitol întins şi valoros îl constituie scrierile autobiografice, confesive, cărţi ce documentează profund şi tulburător asupra unei spectaculoase ieşiri din biografie şi a unei ferme înscrieri pe traiectoria unui mare destin al literaturii române, asupra „aventurii” unei conştiinţe care „a început într-o zi de iarnă cînd o anumită întîmplare m-a făcut să înţeleg deodată că exist”. Ştim care a fost acea întîmplare trăită de copilul Marin Preda. Cu ea începe Viaţa ca o pradă, capodoperă a genului memorialistic, de fapt un roman non fiction, unic în literatura noastră. Era startul unei conştiinţe umaniste şi artistice purtînd pecetea tragismului istoriei pe care a suportat-o şi nu o dată a şi înfruntat-o ţărănimea, clasa-mamă a unor mari scriitori, nu doar români, ca Marin Preda sau, de pildă, Jose Saramago. Pe bună dreptate evocă Aurora Cornu, în „Argumentul” ce prefaţează volumul Scrisori către Aurora, apărut în 2000, la Editura Albatros – „figura tragică pe care viaţa a impus-o pe faţa scriitorului”.

Alături de Viaţa ca o pradă, de Convorbirile cu Florin Mugur sau Imposibila întoarcere, nu mai puţin revelatoare şi definitorie privind personalitatea lui Marin Preda este corespondenţa sa particulară, îndeosebi scrisorile adresate Aurorei Cornu. Ceea ce frapează în acest epistolar îndrăgostit, dincolo de intensitatea trăirii unei mari iubiri, sînt frămîntările, neliniştile, incertitudinile, scepticismul celui obsedat de, ceea ce aş numi, literatura ca o pradă. Într-o lungă epistolă, datată ianuarie 1955, cînd „Moromeţii”, volumul I, fusese încheiat mai demult, stăpînit de „un sentiment ciudat de nelinişte”, Marin Preda îi scria iubitei şi soţiei sale că încearcă să-şi explice şi să răspundă la întrebarea: „…ce am gîndit eu de l-am ţinut atîta ascuns în sertar, fără măcar să-l recitesc?”. Asta, după ce constata că romanul este bine primit, că a plăcut celor care l-au citit. Răspunsul pe care şi-l dă romancierul e, de fapt, o autoanaliză necruţătoare ce te duce cu gîndul la alţi mari scriitori care par să-şi fi propus să demonstreze pe propriul suflet deschis adevărul dictonului: cîtă luciditate, atîta dramă! Îmi vine acum în minte exemplul lui Cehov care îşi nega pur şi simplu talentul de dramaturg şi îi spunea lui Bunin că la şapte ani după moartea sa nu-l va mai citi nimeni. Simptomatic mi se pare faptul că în textul amintitei epistole apare de mai multe ori cuvîntul conştiinţă cu trimitere multiplă: la sine, la eventualul cititor de azi şi de mîine al romanului, la personajul central al acestuia: „Eu ştiu acest roman pe dinafară, cu toate că nu l-am citit niciodată pagină cu pagină, pînă la sfîrşit. Nu am fost niciodată tentat să fac acest lucru. Nu m-am simţit atras. Iată deci cheia care explică de ce nu l-am publicat şi problema care mă nelinişteşte, dacă e bine să-l public sau nu./ faptul mi se părea şi mi se pare şi acum că demonstrează viaţa scurtă pe care o are acest roman./ El a trăit pentru mine doar cît l-am scris… Tot aşa, am gîndit eu, va fi şi pentru cititor. Îl va citi, îi va face bucurie, cum mi-a făcut şi mie cînd l-am scris, şi după aceea, după lectură, gata, cititorul îl va uita. Cititorul nu-l va purta în conştiinţă, cum poartă de pildă o carte ca Ana Karenina, sau Moartea lui Ivan Ilici, cărţi care crestează sufletul, se împlîntă în el, îl schimbă şi devine parte componentă a conştiinţei umane… Eu nu pot să nu ştiu deci că Moromeţii mei nu pot produce asemenea turburări şi zguduiri ale conştiinţei. De unde ştiu? De-acolo că scriindu-l eu însumi n-am avut, n-am trăit asemenea turburare şi n-am urmărit asemenea scop… Ceea ce am făcut eu în acest roman e numai expresia bucuriei de a exprima viaţa, dar nu şi a efortului de a o crea. Suferinţele înspăimîntătoare ale poporului, care abia în aceşti ani au reînviat în conştiinţa mea, nu puteau să răzbată în acest roman, la vîrsta cînd l-am scris… În momentele mele de suferinţă mă gîndeam cu jenă şi cu un ascuns sentiment de dispreţ faţă de mine însumi cum am putut să mă ţin de copilării şi glume, de «moromeţisme», cînd sufletul omului e pîndit şi crestat atît de adînc de dureri morale mai ales în vremea noastră…” E de prisos a mai sublinia luciditatea şi sinceritatea cu care Marin Preda se autoanaliza şi e cu atît mai relevant cu cît aceasta, autoanaliza, se produce într-o scrisoare intimă şi nu într-un interviu sau într-un alt text destinat publicării. Peste ceva mai mult de un an şi jumătate, cînd romanul apăruse, într-o altă epistolă îi relata Aurorei Cornu: „Paul (Georgescu – nota mea) a citit, în sfîrşit Moromeţii şi pretinde că şi-a schimbat părerea aceea din februarie 1955 despre roman, în sensul că e mult mai bun decît se aştepta. Pretinde că va scrie. Croh şi-a scris, în sfîrşit, cronica sa despre acelaşi roman. Eu cu adevărat sînt indiferent faţă de Moromeţii, nu-mi mai place ca ansamblu, cred că e greoi de citit şi semnificaţii puţine la lectură. Sînt puţin deprimat că sînt atît de detaşat de lucrarea mea”.

S-a spus că singurătatea nu e o chestiune de destin, ci de opţiune. La Preda pare a fi mai mult de destin, pe cînd la Rebreanu, de pildă, mai mult de opţiune. Aproape de finalul călătoriei în Vietnam, Marin Preda îi scria Aurorei Cornu: „N-am fost niciodată un însingurat, sufletul meu e populat de destine umane şi de idealuri, dar soarta mea, ca om pîndit de nenorociri şi binecuvîntat cu darul de a fi bucuros, este legată de tine şi numai de la tine aştept un gînd apropiat şi bun”. Nu e nevoie să fii un mare psiholog ca să-ţi dai seama că, contrar mărturisirii sale, este un însingurat. La acel moment starea scriitorului va fi fost poate ameliorată de elanul iubirii, dar nu şi vindecată, atunci sau vreodată. În fine, dacă pentru Rebreanu singurătatea însemna de fapt o senină, premeditată, calculată retragere din cotidianul acaparator şi risipitor, în lumea ficţională, la masa de scris, luminată de o lampă cu gaz şi învăluită misterios în fumul de ţigară amestecat cu aburul de cafea, la Marin Preda este deopotrivă o stare sufletească şi o vocaţie. Neîndoios, truda la masa de scris însemna pentru ei, cum ar spune Gabriel García Márquez, şi suferinţă. O suferinţă pe care în cazul lui Rebreanu singurătatea o făcea mai uşoară, poate chiar plăcută, pe cînd în ce-l priveşte pe Marin Preda o potenţa şi o adîncea. Aurora Cornu îi povesteşte lui Eugen Simion: „Am nişte fotografii cu Marin în Grecia, în care el are aerul unui singuratic. El mă iubea şi mă avea de nevastă, dar era singur. Era în jurul lui un aer de singurătate şi un fel de luminozitate. Este foarte perceptibilă pe peliculă aura asta de aer clar în jurul lui şi de mare singurătate”.

În eseul introductiv la „Jurnalul intim” al lui Marin Preda, Eugen Simion subliniază cîteva trăsături ale portretului moral-psihologic al fiului lui Tudor Călăraşu din Siliştea-Gumeşti, între care extrema pudicitate şi fineţea sufletească în relaţiile cu cei din jur. Poate că pe unii, superficiali, auzind sau citind expresii mai libere, mai pitoreşti, mai corozive chiar, ale scriitorului sau ale personajelor sale, îi surprinde caracterizarea. Ea este însă corectă, iar epistolarul îndrăgostit o atestă, şi el, cu asupra de măsură. Marin Preda avea aş zice în gena sa ceea ce, în opinia lui Horia-Radu Patapievici, ar lipsi din codul cititorului cultivat român (opinie discutabilă!), şi anume: cultura imprecaţiei, care la el se converteşte însă artistic, în linia vechilor cronicari români sau a unor mari scriitori, în primul rînd Arghezi. E de observat apoi, inclusiv în scrisorile intime, enormul simţ al ridicolului. Marin Preda îndrăgostit era conştient că trăieşte şi scrie într-o ţară şi într-o literatură printre ai căror eroi este şi unul intrat nu numai în mitologia literară: Rică Venturiano. Încît, ridicolul în care poţi să cazi aici, în această ţară şi în această cultură, e cu atît mai mare. Cît priveşte ifosele, mofturile, iluziile de sine, pe acestea le veştejea cu umorul, ironia ori sarcasmul său, ca unul ce se revendica de la un cod moral milenar şi, în plus, avea o admiraţie specială pentru confratele său Caragiale cu care se şi aseamănă ca prozator. Pudic şi cu un enorm simţ al ridicolului era autorul Întîlnirii din Pămînturi, pe care Petru Dumitriu o considera prima capodoperă a prozei româneşti postbelice, şi în ce priveşte succesul literar. Succesul nu numai că nu-l smintea, dar îi sporea scepticismul, îndoiala de sine, nu o dată sfîşietoare. În intimitate, aşa cum l-a evocat Aurora Cornu în convorbirile cu Eugen Simion, fiul Moromeţilor era generos, de o mare nobleţe şi o cuceritoare tandreţe, un „amant perfect” şi „un soţ excesiv de delicat”, era „omul pe care o femeie visează să-l găsească”. Spirit profund, el nu doar trăia iubirea, ci o şi gîndea, o problematiza, ca unul care avea o metafizică a iubirii şi „sentimentul tragic al vieţii”. Doveditoare şi în acest sens sînt cu deosebire epistolele expediate din Indochina. Într-una dintre acestea se confesa Aurorei: „N-aş putea trăi departe de ţară mai mult de o lună şi fără tine. Nu voi mai pleca nicăieri fără tine, asta s-o ştii… În al doilea rînd, trebuie să-ţi spun că la plecarea mea de acasă am rămas cu inima nedăruită şi mă simt cu durere pentru tine fiindcă te iubeam aşa mult şi n-am avut o clipă destinsă să te strîng în braţe şi să-mi fac sufletul bun. Din pricina, poate, a tinereţii tale prea necoapte şi în acelaşi timp totuşi prea… să zicem, avizate, o pojghiţă artificială răceşte suprafaţa dorurilor mele pentru tine şi miezul lor prea viu izbucneşte apoi te miri cînd şi tocmai cînd e prea tîrziu şi îmi prilejuieşte dureri care nu se vindecă”. Marin Preda îşi analiza  sentimentele, dovedind totodată o fină intuiţie şi înţelegere a sufletului feminin.

În Delirul, care, după cum a mărturisit, l-a preocupat încă din tinereţe, roman ce nu se ridică la cota cea mai înaltă a creaţiei sale, cel puţin din punctul de vedere al construcţiei, al echilibrului acesteia, dar din care nu  lipsesc pagini de o mare forţă epică, există acea scenă antologică de dragoste, aş îndrăzni să spun unică în literatura română, din noaptea premergătoare plecării lui Ştefan, a lu’ Parizianu, la Bucureşti. O noapte de dragoste care se sfîrşeşte în clipa cînd „satul sări parcă în sus de ţipete de cocoşi…”. O evoc fiindcă ea e demnă de cel ce trăise la 30 de ani o iubire poate, cine ştie, nu cea mai mare a vieţii sale, dar una adevărată, catalizatoare, ziditoare. Alexandru Paleologu a calificat-o cu un cuvînt greu, însă perfect motivat: tolstoiană. Episodul de la începutul romanului Delirul este cu atît mai memorabil, cu cît prozatorii noştri fac de obicei o figură jenantă în relaţia cu Eros. Sînt stîngaci, superficiali, pendulînd între pudibonderie şi trivial sau vulgaritate, fără acces la resorturile şi tensiunea profundă a iubirii plenare. Marin Preda este o excepţie şi în această privinţă. El a surprins ca nimeni altul dintre profesioniştii români ai genului epic dimensiunea cosmică a unei nopţi de dragoste. Cerul înstelat, iarba şi ţărîna, salcîmii, cu foşnetul lor discret şi ocrotitor, veghează la ceea ce se întîmplă  în   acel loc neînsemnat de pe Pămînt într-o noapte parcă de ce început de lume.

Revista indexata EBSCO