Sep 2, 2014

Posted by in Consemnari

Lucian VASILIU – E.A. Poe rimează cu/ în… Copou

– Profesorului convorbirist Ştefan Cuciureanu 

În vara anului 1971 aveam 17 ani. Lumea mea fragilă se prăbuşea ca după un devastator seism… Urmare Tezelor P.C.R. şi prefigurării unor radicale schimbări (revoluţia culturală?), tatăl meu sfârşea brusc, la doar 63 de ani.

După absolvirea Liceului nr. 1 din Bârlad (un timp numit „Gheorghe Gheorghiu-Dej”, actualmente „Mihai Eminescu”), am luat calea Bucureştilor. În naivitatea mea (se întâmpla în 1972), mă pregătisem pentru Facultatea de Drept, cu gând de a face dreptate memoriei tatălui meu, preot interbelic de ţară, cu studii teologice la Cernăuţi (actualmente Ucraina), anchetat, percheziţionat, internat în spital psihiatric de regimul sovietizat de după al doilea război…

Tatăl meu mă crescuse în cultul oraşelor Iaşi, Cernăuţi şi Bucureşti. La Iaşi nu aveam pe nimeni. La Cernăuţi nu aveam acces. În Bucureşti aveam un unchi de treabă, fratele mai mic al mamei (dintr-o numeroasă familie de copii de ţară).

Am dat examen la drept şi am picat (locuri foarte puţine, mulţi candidaţi). Dosarele începuseră să funcţioneze din nou, mai subtil, este adevărat, decât în anii ’50… Bunul meu unchi mă avertizase. Eu, candidul candidat, credeam în Adevăr, Bine şi Frumos!

Graţie unor reuşite… prestaţii culturale din clasa a XII-a, la Olimpiada naţională de limbă şi literatură română (desfăşurată la Bucureşti), precum şi la Concursul naţional „Tinere condeie” m-am trezit invitat în Tabăra de creaţie literară de la Păuşa (Valea Oltului, lângă Râmnicu Vâlcea)… Acolo i-am cunoscut pe actualii scriitori Ion Mureşan, Marian Drăghici, Ioan Petra? ş.a. Cineva mi-a sugerat să dau examen, în toamnă, la Şcoala Postliceală de Biblioteconomie din Bucureşti, pentru a evita iminenta… încorporare militărească. Şi pentru a prinde un post de bibliotecar pe undeva, pentru a-mi cultiva preocupările pentru creaţia literară.

Am ascultat sfatul şi, după nereuşita admitere de la Facultatea de Drept, am izbândit la Postliceală. După doi ani de travaliu intens absolveam, în 1974, ca şef de promoţie. Deşi am avut, la alegere, şapte posturi la mari biblioteci bucureştene, am optat pentru aşezarea mea în Iaşi, cu gând să mă dedic total urbei bisericilor, şcolilor, muzeelor…

În februarie 1976 revenisem din armată şi-mi reluasem slujba de bibliotecar… politehnic. Nu aveam locuinţă. Directoarea mea, doamna Livia Vlad (fie-i ţărâna uşoară!), îmi aflase, temporar, un culcuş între rafturi de terfeloage, pe podea, la un depozit de cărţi al Universităţii Tehnice „Gh. Asachi”, la demisolul unui cămin studenţesc din Copou (zona „30 Decembrie”), unde, dimineaţa, cântau mierlele/ mierloii, spre a mai îndulci atmosfera de spaţiu insalubru şi agitat, ca într-un film neorealist italian.

Cel puţin, în „locuinţa” mea temporară, nocturnă doar, era cald. Conductele traversau atletice, labirintul cărţilor… Mă frecventa doar George Bădărău, student de la Litere, redactor al revistei „Dialog”, membru al cenaclului „Mihai Eminescu”, de la Casa Studenţilor. George şi Emilian Marcu mi-au fost primii amici în Iaşii în care mă debutase Ioanid Romanescu (în „Convorbiri literare”, august 1973) şi mă adoptase miraculosul poet (magistru) Mihai Ursachi, după ce mă „cercetase” discret şi aflase câte ceva din biografia mea tulbure… El este cel care m-a decis să nu dau examen nici la Drept, nici la Filosofie, cum aş fi dorit, după stagiul militar, ci să mă pregătesc pentru Litere, eventual la fără frecvenţă, să nu mă trezesc iar cu vreo surpriză sau, mai târziu, cu vreo repartiţie la… Glodenii Gândului! Studiul individual, autodidaxia – perora Magistrul –, contează, restul este… marxism, manipulare, pierdere de vreme într-o lume foarte ideologizată!

Gânduri de acest fel mă frământau într-o dimineaţă de duminică, relativ văratică, pe o bancă din parcul Copou, nu departe de Teiul eminescian, pe o alee laterală, discretă. Duminica era singura mea zi liberă, în rest aveam program foarte strict la secţia „împrumut la domiciliu” (de la 9-17şş), în relaţia mea cu studenţii nenumăraţi de la mecanică, hidro, arhitectură-construcţii, chimie, informatică etc.

Ieşisem somnoros, din bârlogul meu de la demisol, ca un arici, firav, dezorientat. Mă aşezasem pe banca de lemn cufundat în studiul gramaticii. Exersam. Memoram. Recapitulam (câteva luni, mai târziu, de mare folos mi-au fost orele de „antrenament” la care m-a supus George, student la Filologie…). Tocmai avui revelaţia că numele americanului Edgar Allan Poe rimează cu… Copou. Mihai Ursachi îmi dăduse ca temă obligatorie lectura operei integrale a autorului „Principiului poetic”… Tocmai notam (parcă îmi fură dictate de înger) aceste versuri: Corbul domnului profesor e o închipuire/ lovind în fereastră de gheaţă cu ciocul subţire/ Pe cât de hirsut, pe atât de incult/ descins dintr-un neam păsăresc, de demult// El se arată pe neprevăzute,/ Ne îmbrăţişează cu aripile-i negre şi slute –/ Atât de negre şi atât de bizare,/ dintr-o cu totul altă lume, se pare…// Într-o vreme, am vrut să-l împuşcăm, pe seară:/ acoperise cu ţeasta-i/ luna sfântă şi clară// Dar, corbul domnului profesor e o închipuire/ lovind în fereastra de gheaţă/ cu ciocul subţire…

Brusc am observat că de banca pe care însăilasem gânduri se apropie un om matur, înalt, slab, cu trupul înclinat ca într-un balans uşor studiat, îmbrăcat într-un palton cam ponosit… Părea desprins dintr-o fotografie interbelică. Surâzător, afabil, mi-a zis:

– Bună ziua, domnişorule! Deranjez? Aş putea să mă aşez?

Am tras hârţoagele mai aproape de servieta mea (moştenire de la tata, cu clape metalice solide, din piele maro-roşcată, cu multe buzunare şi încăperi, foarte utilă pentru un… topîrcenizant ca mine). I-am făcut, politicos, loc…

– Vă rog, poftiţi!, am îngăimat, plăcut surprins de timbrul vocii lui calde, rafinate, cumpătate (semăna cu a tatălui meu).

Un timp a tăcut. S-a uitat lung la mine. M-a studiat ca pe o buburuză, de foarte aproape… Mi-am dat seama că mă cercetase şi de la distanţă, fără ca eu să observ, în timp ce mâzgăleam foile…

O crenguţă de tei uscat căzu din înalturi şi se aşeză ca un semn de carte în ceaslovul pe care-l aveam deschis pe genunchi…

– Pot să văd şi eu ce aţi scris?

Îmi inspira încredere. Era acea stare de simpatie, de comunicare inefabilă care se aşterne uneori între doi oameni. Aveam chef de… cenaclu, de conversaţie… La cămin „dormeam”, tăcut şi izolat, pe colecţii dure de ziare legate, învelit cu o pătură de campanie, găurită în mai multe locuri… Nu aveam voie să aprind lumina, să nu sesizeze cineva că locuiesc acolo. Făcusem tainică şi fermă înţelegere cu doamna directoare… Mă rugase să fiu răbdător. Căuta rezolvare. Îmi promisese că va merge în audienţă la Rectorul Institutului Politehnic, domnul profesor Mihai Gafiţeanu (fiul unui reputat universitar filolog, lingvist), că sigur mă va înţelege şi va găsi pe undeva o chilie şi pentru bietul de mine…

– Dar astea-s versuri adevărate, Domnişorule! Cu mata nu e de glumă. Ai publicat ceva?

– Da, în „Convorbiri literare”, Ioanid Romanescu…

– În „Convorbiri literare”? Şi eu am lucrat acolo, ca redactor, în anii interbelici…

S-a ridicat brusc. Un tramvai scrâşnea straşnic opintindu-se să urce Copoul.

– Da, am fost printre ultimii redactori, în anii ’40… S-a ales praful… Au venit din Est… Au schimbat lumea noastră. Cum te cheamă, fiule?

M-am ridicat şi eu, june de 22 de ani, nalt, sfrijit, blond.

– Vasiliu… Lucian!

– Lucian! Ca pe Lucian Blaga!

– De la el mi se trage prenumele… Mama l-a dorit…

– De unde eşti? Mă tutuia brusc, filial, ocrotitor.

– Din Bârlad, raionul Bârlad, regiunea Iaşi. Din anul 1968 s-a transformat în judeţul Vaslui…

– Da, ştiu că voi bârlădenii sunteţi aparte. Rezistenţi. Răzeşi. Aţi protestat… Nu s-a dorit ca bătrânul oraş cultural să rămână centru. Amintea de prea multe tradiţii, de boierie, de burghezie. Dar şi de Ghiţă Dej! V-au marginalizat… De-ale politicii… Ştii, îmi place, ai găsit o rimă rară, frumoasă: Poe şi Copou… Tatăl tău ce meserie are?

– A fost şi învăţător şi profesor… Preot de ţară… A murit în 1971…

– Preot? Unde a studiat?

– Şcoala primară în Bârlad, seminarul la Huşi, teologia la Cernăuţi, coleg cu tatăl Anei Blandiana în anii 1930…

– Eşti de-al meu, domnişorule! Te rog să nu mă refuzi, fă o pauză, şi vino cu mine la „Rarău”, la crâşma din parc, la o cafea, ceva, să schimbăm o vorbă pe îndelete… Ce citeai?

– Gramatică. Mă pregătesc pentru examenul de admitere la Filologie…

– Eşti de-al meu! Lucrezi pe undeva?

– La Biblioteca Institutului Politehnic, la demisol, aripa nordică a Universităţii „Alexandru Ioan Cuza”…

– Avem ce vorbi… Hai! Sunt profesor la universitate. La Litere chiar. Sunt bucovinean de origine, legat de Cernăuţi, de poezie, de literatură… Mergem la popularul „Rarău”…

Mi-am pus manualul şi foile în paterna servietă şi am pornit, alene, la jumătate de pas, în urma misteriosului şi încântătorului profesor universitar… Să cucerim… înălţimile „Rarăului”!  

*

*       *

Peste un timp, în Iaşii dialogurilor de tot felul, aveam să aflu mult mai multe despre indicibilul profesor Ştefan Cuciureanu. Ştefan, ca şi tatăl meu, Ştefan Vasiliu… Mai mult de atât, invitat la el în apartamentul din blocul de la Podul Roş, tot într-o duminică, împreună cu poetul Mihai Ursachi, am „cenaclizat” până spre seară, când doamna Cuciureanu ne-a amintit, cu oarecare îngrijorare, că vine ziua de luni, zi de lucru şi de luciditate la început de săptămână… Boemii Cuciureanu şi Ursachi erau de neoprit… Dar unde sunt boemii superiori de altădată ai Iaşilor podgoriilor, bisericilor, şcolilor, monumentelor?

Revista indexata EBSCO