Sep 2, 2014

Posted by in Panoramic editorial

Emilian MARCU – Vitrina cărților

Maria-Elena Cuşnir, Dialog cu umbra mea, vol. III., 228 p. Conţine grupajul de poeme Tandreţe de îngeri (29 poeme), Editura Opera Magna, Iaşi, 2013, Cuvînt de însoţire de Adrian Dinu Rachieru.

Aflat deja la volumul al treilea, acest jurnal „Dialog cu umbra mea” pe care îl publică poeta Maria-Elena Cuşnir, la editura Opera Magna, se constituie într-o veritabilă analiză, socio-culturală, o analiză temeinică a tot şi toate cele care au atingere cu sufletul ei. Volumul de faţă continuă traseul impus de celelalte două volume, făcînd astfel o adevărată radiografie şi o analiză a stărilor de fapt a lucrurilor şi întîmplărilor cotidiene, a lumii şi a modului cum intelectualul percepe acest început de mileniu, un început mai mult decît foarte provocator. Nu arareori rădăcinile gîndurilor autoarei se răsfrîng şi în mileniul trecut, şi e firesc să fie aşa, pentru că autoarea nu se poate sustrage noianului de amintiri care o invadează şi cu care, vrînd-nevrînd face mereu comparaţii, dîndu-i astfel posibilitatea de a realiza subtile analize şi binevenite comparaţii prin şi peste timp.

Umbra, la care face mereu face trimitere, este de fapt partenerul de dialog, acel alter-ego pe care şi-l ia drept martor în micile călătorii.

„Bucuria contemplării” aşa cum remarcă în Cuvîntul însoţitor şi criticul şi istoricul literar, Adrian Dinu Rachieru, este uneori adumbrită de constatările despre viaţa socială, despre implicarea individului în trepidaţia umană, care nu sînt întotdeauna pline de optimism, ba chiar dimpotrivă. Francheţea şi obiectivitatea relatărilor fac din acest jurnal „Dialog cu umbra mea” un adevărat rechizitoriu al societăţii, un monolog cu nuanţe triste, uneori chiar tragice, mai ales cînd se fac trimiterile spre atrocităţile la care a fost martoră,copil fiind, atunci cînd a avut o copilărie fracturată de manifestările barbare ale unor indivizi dispuşi să facă „ordine socială” cu patul armei, atunci cînd „privirea rănită” a copilului este „copleşită uneori de sentimental inutilităţii” şi mai ales de imposibilitatea de a reacţiona. Acribioasă, pînă la detaliu, Maria-Elena Cuşnir, conturează pe spaţii restrînse o lume care, dacă nu ar fi prinsă în astfel de crochiuri, ar risca să-şi pierdă conturul şi totodată existenţa. Peste ani, sînt convins, că acest jurnal ca şi altele, va deveni un adevărat barometru despre o societate mereu în alertă, mereu zbuciumată şi mai mereu nedreaptă cu individul. „Refuzînd vorbele poleite, diarista (recunoscîndu-se „înfrîntă”) îşi descarcă sufletul, se livrează fără rest, spuneam. Ştie prea bine că „vorbele şi faptele sînt prelungiri ale sufletului”; că viaţa însăşi e o ciudată călătorie, că dragostea şi lumina te apără de toate încercările. Important rămîne, aşadar, să-ţi urmezi drumul (tău), fără poticneli” spune Adrian Dinu Rachieru în cuvîntul său de însoţire a acestui dialog în oglindă. „Vrem a crede că Jurnalul doamnei Maria-Elena Cuşnir nu se opreşte aici” mai spune el şi sîntem şi noi siguri că acest dialog în oglindă îşi va continua viaţa prin alte volume. De remarcat în acest al treilea volum este şi masivul grupaj de versuri inserate de poetă la finele acestei cărţi, un grupaj care atestă încă o data că şi jurnalul, de fapt, este o poemă amplă. Cele 29 de poeme extrem de sensibile, par o adevărată prelungire a jurnalului, prin trăirile speciale, prin sensibilitatea care le cuprinde: „Răsfrîngeri de zbor./ Zbatere timpurie a bătăilor inimii/ Cîtă lumină picură din trunchiul/ amorţit/ Al cireşului./ Cîte un strop auriu din bătăile inimii/ Temător şi cît de nesigur/ Înfloreşte lîngă firul de iarbă.”… Sînt acestea cîteva versuri din poemul „Curînd vor înflori cireşii”. Deşi crede că „De atîte ori mai grele-s cuvintele/ decît iarba crescînd” şi că doar în „citadela blîndă a copilăriei” te poţi regăsi cu întreaga candoare şi că „vorbele de leac sînt desprinse din lacrimi” totuşi, constatăm că „materia primă” a poetei, dar şi a prozatoarei, Maria-Elena Cuşnir rămîn cuvintele cele „bine întocmite” şi adevărate mesagere ale candorii. „Dialog cu umbra mea” este o carte sinceră, curată şi încărcată de nostalgii şi învăţăminte.

Ana-Maria Cornilă-Norocea, Identităţi critice, Editura „Salonul literar”, 2013, 184 p. Repere critice semnate de: Adrian Botez, Laurian Stănchescu, Dumitru Augustin Doman şi Mircea Dinutz.

Identităţile critice pe care Ana-Maria Cornilă-Norocea le destăinuie cititorului, tot mai avid de a cunoaşte şi de a înţelege cărţile şi autorii lor, se constituie din trei capitole importante: Identităţi argheziene, Identităţi mixte şi Identităţi vrîncene. Fiecare dintre aceste capitole îşi propune să urmărească, mai întîi, relaţia scriitor text, nedespărţind textul de scriitor după dictonul stilul e omul. „Astfel, opera şi creatorul ei se află sub semnul transistoric şi transindividual al unei identităţi de tip palimpsest ce invită la o continuă rescriere şi recitire” justifică, pe drept cuvînt, cu suficiente argumente, demersul său critic, autoarea. După o analiză temeinică asupra poeziei lui Tudor Arghezi, apelînd la suficiente trimiteri spre cărţi şi autori foarte importanţi, Ana-Maria Cornilă-Norocea face trecerea spre literatura scrisă de scriitorii vrînceni, prin acele identităţi ale sale în care include cîteva nume de referinţă din această zonă, cum ar fi: Gheorghe Andrei Neagu, Culiţă Ion Uşurelu, Mircea Dinutz etc. Comentînd volumul „Lacrima iubirii” a lui Gheorghe Andrei Neagu, autoarea spune în „Exerciţii de hermeneutică a Erosului ca ficţiune lirică: Repere ale discursului îndrăgostit…” spune: „Pentru îndrăgostitul rafinat, experienţa erotică înglobează gestul reflexiv, meditaţia asupra realităţii iubirii, realităţii polimorfe, ce sînt uneori profund subiectivizate – asimilîndu-se unor adevăruri recognoscibile, acceptate, confirmate cu o atitudine empatică…”. Despre proza lui Culiţă Ion Uşurelu comentariul critic este astfel: „Culiţă Ion Uşurelu se afirmă prin demersurile sale scripturale (este vorba de spre romanul „Jurnalul unui singuratic”), ca un atent observator al fiziologiei sufletului omenesc, societăţi şi fenomenului literar, caligraful dovedindu-se deopotrivă racordat la real şi ideal”. Capitolul amplu „Coordonatele intelectualului autentic: philia şi erudiţia” se ocupă de activitatea de critic şi istoric literar ale lui Mircea Dinutz, cel care i-a vorbit autoarei despre geografie literară şi, mai ales, despre complexul provincial, impus de la centru/centrele culturale mari, recunoscute. Despre Metadiscursul criticului Mircea Dinutz, despre fenomenul receptării pe care îl impune acest critic literar cînd este vorba de scriitorii pe care îi are în atenţie, şi în cazul de faţă despre Ion Dumitru Denciu, despre monografism sau discurs biografic vorbeşte cu mult patos autoarea, încercînd să evidenţieze atît demersul critic cît şi importanţa autorului la care se face referire. Un alt autor din perimetrul acestei geografii literare la care face referire este şi George Cornilă, autorul romanului: Miezul nopţii în Cartierul Felinarelor Stinse” căruia îi consacră articolul „Odiseea contemporană a omului transfrontalier sau hedonismul amar al existenţei”. Credem că folosirea, totuşi, în exces a unor termini destul de greoi, aproape căutaţi, de către autoarea acestui studio critic, este în detrimentul unei bune receptări a mesajului propus şi această situaţie nu face altceva decît să îndepărteze cititorul de la lectură. Sînt convins că într-o viitoare carte de critică literară pe care o va publica se va simţi o anume limpezire a termenilor, o anume predispunere a îmbierii cititorului şi spre lectura articolelor critice dar şi spre trimiterea, cu interes, la operele comentate.

 

Ioan Dobreanu, Mărturisirea, Editura Papirus Media, Roman, 2013, 494 p. Prefaţă de Nicolae Dabija şi Gheorghe A.M. Ciobanu şi postfaţă de Doina Dobreanu şi pr. Cornel Paiu.

Construind un roman prin simularea unui jurnal descoperit de autor, aşa ca din întîmplare (semn că întîmplarea nu mereu întîmplătoare), un jurnal format din mai multe caiete, Ioan Dobreanu construieşte de fapt un roman cu povestiri în povestiri. În primul rînd, după lectura acestui roman ( care se citeşte, ce-i drept, cu mult interes) eşti extrem de interesat de soarta ulterioară a personajelor, ceea ce nu este deloc puţin lucru. Pe scurt, autorul îşi propune şi propune cititorului cunoaşterea pînă în detaliu a vieţii unui personaj dintr-o zonă a României ocupată de hortişti, de pe valea Mureşului, din satul Poiana, fuga lui din acel sat chiar în noaptea cînd satul a fost ocupat, după ce acesta, împreună cu un văr al său fugit la rîndu-i din altă localitate deja ocupată, apără un cîrciumar evreu care sfîrşeşte prin a fi omorît de către jandarmii hortişti,invadatori. Cei doi îi dezarmează, la rîndul lor pe acei jandarmi şi apoi pornesc într-o lungă peregrinare peste munţi spre Bucovina. Ajutaţi de oamenii locului reuşesc să ajungă pînă într-o zonă mai puţin expusă pericolului, după care se despart. Bogdan Vidraşcu, acesta este numele eroului acestui roman, provine dintr-o familie de învăţători ardeleni, cu şcoala bine asimilată şi o educaţie frumoasă. După îndelungi peripeţii prin liceu, cu examenul la Facultatea de filosofie de la Cluj, şi apoi prin fuga din sat, ajunge la Vatra Dornei unde un preot ortodox, pe nume Silvestru Dragomir, care se ocupa de rezolvarea situaţiei transfugilor din Ardeal, îi oferă cele necesare pentru a se înscrie la facultatea de filosofie de la Sibiu, unde tocmai se refugiase universitatea clujeană unde fusese admis ca student, tînărul Bogdan Vidraşcu. Dar nici viaţa de student de la Universitatea din Sibiu nu este de lungă durată pentru că după terminarea anului I Bogdan Vidraşcu se încorporează voluntar în armată şi ajunge în Basarabia, la Chişinău cu gradul de sublocotenent. Acolo îşi cunoaşte marea dragoste dar soarta le este potrivnică. Femeia iubită, o mare artistă, dispare chiar în seara în care urma să-i mărturisească faptul că este însărcinată. Spre finalul romanului, cînd are loc reîntîlnirea lor după aproape 50 de ani, află această veste şi anume că este tată dar şi faptul că înaintea acelei întîlniri că a fost răpită de ruşi. Băiatul care îi este fiu şi-l cunoaşte cînd aceasta avea 49 de ani. Bogdan Vidraşcu se reîntoarce în ţară, îşi urmează studiile dar are un destin de calvar. Arestat, nici el nu ştie exact motivul arestării, îşi duce viaţa, cu chiu cu vai, după eliberare, ca profesor suplinitor, deşi era licenţiat, într-un sat de lîngă Tîrgu Neamţ, la Vînători, pînă aproape de pensionare cînd, începe să i se recunoască meritele dar mai ales diploma, şi este angajat la liceul din oraş, ca profesor. După marea dragoste trăită la Chişinău mai are cîteva experienţe, dar amprenta acelei trăiri profunde l-a marcat pentru totdeauna. Autorul, Ioan Dobreanu, ne facilitează cunoaşterea unor medii intelectuale de marcă, a unor trăiri excepţionale, a unor medii deosebite prin acest masiv roman „Mărturisirea”. „Cu romanul „Mărturisirea, autorul îşi face intrarea în literatură dovedind o adîncă cunoaştere a psihologiei umane. Stăpîn pe mijloacele de expresie, de limbă, el construieşte încet dar cu siguranţă personaje, punîndu-le în situaţii din cele mai neaşteptate. Aproape că nu observi cînd trece de la naraţiune la descriere. Participă la bucuriile şi suferinţele personajelor, dovedind o sensibilitate revelatoare. Volumul poate fi citit ca un roman de dragoste dar şi ca unul de observaţie socială şi politică, al unei vieţi de familie atît de mult dorită, dar furată, de meditaţie asupra unei istorii vitrege şi de o fină analiză psihologică. Personajului principal, deşi îi este sortit un destin care nu iartă, el trăind experienţe ale unui timp nefast, nimic din ceea ce este uman, nu îi este străin. O excepţie pare însă evidentă, compromisul” spune în cuvîntul său Pr. Cornel Paiu, poet de sensibilă trăire lirică. Romanul Mărturisirea a lui Ioan Dobreanu se înscrie în categoria prozei memorialistice, proză emoţionantă şi luminatoare pentru unele timpuri atît de tulburi ca acelea pe care le-a străbătut eroul romanului.

Petru Frăsilă, Galeria cu oglinzi, Portrete pentru fiul meu, Editura Timpul, Iaşi, 2013, 116 p. Prefaţă, Rame afective pentru nişte călători pe veşnic drum, Constantin Dram, postfaţă: Amintiri de dincolo de copilărie, Adi Cristi şi Despre viaţă pur şi simplu de Ioan Holban. Pe coperta a patra o „secvenţă” de Cassian Maria Spiridon.

Asemenea înaintaşului nostru întru ale literaturii, Neacşu din Cîmpulung, Petru Frăsilă propune fiului său, într-o „Galerie cu oglinzi”, o sumă de portrete-poveţe, care cuprind în aceste rame, fapte de viaţă, din care se pot desprinde o sumă de sfaturi, de poveţe, pentru a-şi putea croi un drum cît mai drept în viaţă. „Literatură mărturisitoare şi salvatoare a memoriei afective văzută ca un punct de plecare aşa ca la Herbert Marcuse” vede Constantin Dram în aceste portrete din galeria cu oglinzi, concluzionînd:” Cu toţi sîntem pe un veşnic drum; bine articulat, cu o afluenţă narativă pe măsură”. Să fie o carte de memorii de călătorie această carte al lui Petru Frăsilă, aşa cum lasă el săse înţeleagă din Cuvîntul autorului? Să fie o sumă de „fotografii”, portrete şi icoane? „Galeria cu oglinzi – portrete pentru fiul meu” are cîte ceva din fiecare aceste laturi de manifestare artistică şi din toate se poate afla şi învăţa lucruri interesante, lucruri despre modul de a trăi. „Cîinele”, de exemplu, una dintre povestirile din această carte, pare mai degrabă un adevărat dialog peripatetic între tată şi fiu, plecînd de la o sintagmă dintr-o poezie de Nicolae Labiş, intitulată „tragică beţie”. Şi de aici rîul filosofic se dezlănţuie cu toată teama tatălui că fiul său, fiind prea mic, nu va înţelege nimic din ceea ce el îi explică. Dar fiul îi răspunde: „Ba nu sînt mic, am aproape zece ani şi îmi amintesc o mulţime de lucruri”. „În Galeria cu oglinzi. Portrete pentru fiul meu, ca şi Viaţa pe o tablă de şah, totul curge într-un timp al poveştilor, în (auto)biografie, la o oră de bilanţ: pe un pat de spital, în cartea precedentă, în Ajunul Crăciunului aici, cu prietenii: Nea Costică, Primarul, Fane „australianul”, Dorin şi Norica, Eugen, Noni – personaje publice, bine cunoscute telespectatorilor de la Prima t.v. – ilustrînd, toţi, prin portretele lor, spusa lui Brâncuşi: „Lucrurile nu sînt greu de făcut, greu este să te pui în starea de a le face”. Iar Petru Frăsilă s-a pus în starea de a scrie literatură, iată, de cea mai bună calitate” – conchide Ioan Holban în postfaţa „Despre viaţă pur şi simplu”. Galeria cu oglinzi, prezentată cititorului, cu multă generozitate, de Petru Frăsilă este o adevărată lecţie de şi despre viaţă, lecţie pe care gazetarul dar şi prozatorul reuşeşte să o transmită, fără prea mult efort cititorului.

 

Mihaela Grădinariu, Frigul din clepsidră, Editura Timpul, Iaşi, 2013, 72 p. Cuvinte însoţitoare de N. Turtureanu şi Theodor Codreanu.

 Beneficiind de două „scrisori de trăsură” întocmite temeinic şi argumentat de Theodor Codreanu şi N. Turtureanu, cartea „Frigul din clepsidră”, scrisă şi semnată de Mihaela Grădinariu, şi publicată la editura ieşeană „Timpul”, îşi deschide aripile, nu de nisip, ci de cuvinte, spre cititor „din ajuns cuvînt”. Intîlnisem numele Mihaelei Grădinariu semnînd articole critice prin diverse reviste, mai ales ieşene şi de aceea apariţia acestui volum, a fost o reală surpriză pentru mine dar şi o reală bucurie, pentru că atunci cînd am citit această carte de poezii, am constatat că mă aflu în faţa unui poet autentic, un poet care nu s-a lăsat bîntuit de ismele diverse, poet care ştie să ţină calea dreaptă a cîntului poetic în dulcele stil clasic, stil deloc vetust, deloc îmbătrînit aşa cum lasă unii să se înţeleagă. Metaforele nuanţate, mereu proaspete, te îndeamnă la lectură. Ea ştie să se „camufleze strategic în orbite” cînd „La hanul de cuvinte dă tîrcoale”. Asemenea unui pămînt proaspăt arat, în mustul zăpezii, primăvara, poezia Mihaelei Grădinariu răspîndeşte o mireasmă cu totul specială fiind un adevărat îndemn la linişte interioară pentru că ea, poeta, ştie să ne miruiască, mereu, cu versurile sale. Cele trei „cărţi”, trei capitole din acest „frig din clepsidră”, frig care ne duce imediat cu gîndul la „măreţia frigului” stănescian, nu se deosebesc, stilistic vorbind, decît doar la nivelul mesajului. În tehnica limbajului folosit de Mihaela Grădinariu se pot descoperi profunzimi ce duc spre un „simţ alchimic al limbii române ( cronicăresc, din vechi şi roase ceasloave, aş spune eu), într-o tensiune fiinţială cu totul aparte.(…) Logosul, Viaţa, Iubirea. Nimic convenţional: totul trecut prin sfîşieri şi bucurii lăuntrice atent surdinizate stilistic, sub semnul Logosului…” cum spune Theodor Codreanu, un critic literar bine racordat la poezia contemporană dar şi la aceea deja devenită clasică. Poemele Mihaelei Grădinariu se înşiruie în acest „frig al lecturii” cu distincţie, o distincţie clasică, rece dar nu geroasă, de nesuportat, fiind de fapt o răceală intelectuală. „Fîntînă în paragini la răscruce/ Cu ciutura muşcată de săruturi,/ Mă sec şi-adăst în iarna ce se duce/ Ca-n braţe de icoane să mă scuturi.// Aici, arar drumeţi se mai închină,/ Împărtăşind poveşti printre merinde,/ Cînd soarele s-apleacă ros de vină,/ Iar noaptea pe arginţi stelari se vinde.” Iată doar un mic eşantion din poeziile cuprinse în această carte „Frigul din clepsidră” pe care o publică Mihaela Grădinariu, eşantion care sper că v-a îndemna spre lectură cititorul, bucuros de poezie autentică.

 

Ioan Mititelu, Roua cuvintelor, ediţie bilingvă, Editura P.I.M., Iaşi, 2013, 130. Versiune în limba engleză semnată de Gabriela Aprodu.

Versuri de dragoste, de confesiune sentimentală, încărcare de o sinceritate cu torul specială, scrie Ioan Mititelu în acest volum cu un titlu îngeresc, „Roua cuvintelor”. Pe Ioan Mititelu îl ştiam ca un bun şi autentic prozator, preocupat de lumea mirifică a satului, de întîmplările vesele şi triste care nu ocolesc nicidecum satul românesc, de viaţa răvăşită printre mituri mai vechi sau mai noi, un fel de relaţionare cu proza nuvelistică a lui Rebreanu. Cu poezie l-am citit, mai mult în ultimul timp prin diverse reviste fără să cred că el pregăteşte un volum de versuri, şi mai ales unul bilingv, cum este acesta. „Risipeşte-mă iubito!” invocă el cu nonşalanţă, risipeşte-mă, „ca pe-un sunet alb de rîu/ ca pe-un întreit mister/…/ pe cărarea dinspre somn.” Dorinţa de mîngîiere, de tandreţe care îi aminteşte mai mereu de copilărie este, parcă, principala preocupare în poemele sale, loc unde invocă mîna pusă pe frunte şi un descîntec pus în aşternut. El se mulţumeşte cu foarte puţin, chiar şi cu o casă de melc şi un cîntec uitat. Acest recurs la memorie, la întoarcerea în timp îl face să nu pună „prea multe mirări în pahare/…/ în seara efemeră de iulie/ că vin grădini/şi strofe de ziuă/ să se adape/ în semnul mirării/ uitat printre zodii”. El nu este nici pe departe un pretenţios şi se simte mereu un om obişnuit care ştie că „este suficient să simţi vibraţia pădurii/ copaci desculţi urmîndu-ţi paşii/ trecînd prin luminişuri/ să plîngi/ de dorul unei zile fără nume/ ce te-a cules din coşul greu de rodii/ şi-n vis ţi-a aruncat o lume/ ce te-a-nghiţit flămîndă ca un clocot”. Iată cu cît de puţin dar de fapt cu cît de mult se poate mulţumi un om care ştie să simtă glasul pădurii şi roua din cuvinte Aşa cum se simte poetul Ioan Mititelu atunci cînd îşi umezeşte buzele cu roua cuvintelor pregătindu-se ca pentru un ritual liturgic la marginea lumii. Fiecare poem din această carte este o mică rotiţă, o cărămidă la carul vorbelor de duh, aducîndu-i şi lui şi cititorului dorinţa de linişte de care are atîta nevoie. Ioan Mititelu se mulţumeşte cu puţin ca să pată oferi mult.

Revista indexata EBSCO