Sep 2, 2014

Posted by in Panoramic editorial

Iulian GRIGORIU – Un poet cu Rădăcini

Nu e vorba de Kunta Kinte, eroul serialului Roots, ci de Virgil Costiuc, poet gălăţean, însă anumite asemănări pot fi găsite. Nu a fost un sclav pus să culeagă bumbac pe plantaţiile din Virginia, ci a umblat, mai de voie, mai de nevoie, prin şantierele „comunistice” din ţară sau de prin Asia şi Africa. S-a eliberat într-un tîrziu, cînd a început să-şi publice volumele de poezie, la vîrsta la care alţi poeţi sînt deja consacraţi. Rădăcinile poetice ale lui Costiuc sînt în mai multe locuri. Una e la Oancea, localitate din care se trage. Alta la Galaţi, pe străzi, ghetouri şi cartiere cu birturi, dughene şi personaje ce deapănă încă vechi legende. Alta, prin pustiuri, la Ashabad-Karakum, la Samarkand, Babilon, prin văile Tigrului şi Eufratului, sau hăt departe, pe la Vladivostok şi Kamceatka. Îşi mai trage seva, acest poet insolit, de prin spitalele patriei şi dintr-o realitate socială în care munca era obligatorie şi care îi prilejuieşte să facă din poeme povestiri biografice. Un supravieţuitor care a avut puterea şi talentul să-şi sudeze existenţa poetică şi biografia tumultoasă în mai multe volume de poesie: Sanatoriul de pe mal şi Tăcerea semnelor (la Princeps Edit, Iaşi, 2008, respectiv 2009), Cazemate cu ochi (Editura Fundaţiei culturale Antares, Galaţi, 2009), Caietul animatorului (Editura Brumar, Timişoara, 2011), Rădăcini (Editura Dacia XXI, Cluj-Napoca, 2011) la care voi face cele mai multe trimiteri în articolul de faţă. A cîştigat, printre altele, premiul pentru poesie al Filialei Sud-Est a USR, în 2012.

Virgil Costiuc, biologic, dar şi ca univers, ar putea fi socotit un poet optzecist. Dar mă feresc să fac astfel de încadrări. În primul rînd pentru că modele se schimbă, nici un deceniu nu rămîne prea mult la putere, iar o sinteză trebuie să se producă pentru ca poezia să se cearnă, să se depună. În al doilea rînd, mai ales în ceea ce îl priveşte pe Costiuc, iarăşi e dificil de găsit filiaţii, maeştri. Una că pe acest teritoriu e deja inflaţie, alta pentru că îmi dau seama că toate aceste trimiteri, mai mult pentru a clasifica, ori pentru a adera la o familie, au mai puţină importanţă pentru individualităţi bine conturate, cum e şi cazul scriitorului de faţă. Debutul tîrziu poate constitui pînă la un punct, un avantaj, de n-ar purta balastul unor prejudecăţi ale societăţii, de multe ori refulate mai ales în tagma scriitorilor. Maturitatea artistică îi conferă o viziune pertinentă, o asumare şi detaşare necesare actului creator. Ştefania Mincu aprecia cu multă dreptate că „Virgil Costiuc este un poet care investighează, cu mijloace proprii şi cu o cultură asimilată şi nu citată, zbaterile apocaliptice încă vii ale lumii şi ale omului contemporan”. E vorba aşadar de o conştiinţă poetică indiscutabilă, de un poet neconvenţional, fără artificii şi măşti, direct, participativ, care îşi prepară firesc, dintr-o continuitate biografică, un univers poetic propriu. Aş putea să-l definesc ca regizor al detaliului marcant. Dealtfel, în tinereţe, a fost pasionat de domeniu.

Cu har şi tandreţe, cu inocenţă învăluitoare, Costiuc scrie despre gări, pustiuri, vapoare construite cu nituri, scene de spital, apariţii umane, entităţi fizice dar şi metafizice, obiecte, vietăţi, fabrici, capace de canalizare etc, în care reuşeşte să topească o lume dată, dură, concretă, încheiată cu abilitatea fină a contrastului. Poemul salvează lumea prin re-creaţie: „Am prins vremurile/ cînd în şantierul naval/ se construiau vapoare cu nituri./ Or mai trăi maragonzi,/ or mai trăi ruginite/ legînd ţărm de ţărm,/ pendulînd/ între uitare şi eternitate?…. portretele maragonzilor sînt directe, tăioase: „ţipau cînd vorbeau de iubire”, „palme albite de bătături, înverşunat lovind/ nitul scos din mangal// Învăţau violenţa din mers,/ din prima, în bortă, cu forţă”… „Căpuitorul scotea un iuf din plămîni,/ la fiecare pendulare de varaculă” …. în final, poetul se vede în rolul ucenicului-vrăjitor: „…Cu mine se va pierde/ veşnicul ucenic,/ ultimul.” (Vapoare construite cu nituri).

De multe ori poemele par nişte schiţe ale unei lumi interioare înrămate în autoportret: „cu aer inteligent şi veşnic nedumerit/ necunoscut la o distanţă mai mare de două străzi/ fără sînge în testicule/ nici înainte de revoluţie nici după/ declar…” (Declaraţie), sau, iată încă un astfel de moment-reverie: „… pe vremuri, eram cititorul de chipuri/ al unor oameni care plecau la război/ astăzi, aştept la capătul unei undiţe/ atent la pluta ce joacă pe valuri. Mai în spate,/ la vedere, am scris pe un carton – de la un bax de ţigări –/ tariful” (O bucăţică de pîine).

Dar poetul nu vinde nimic, el salvează tot ce întîlneşte în drumul său spre casă, precum un Ulise întîrziat. „De multe zile/ lopătam spre casă. Acolo/ mă aştepta cîinele: scheuna să vină la mine/ Uuuu! Se auzea din măruntaiele fluviului./ Nu mă apropiam,/ dar nici nu mă îndepărtam./ Ciudat, simţeam stropi de apă pe frunte/ a botez sau pedeapsă…/ („Barca”).

O poftă irezistibilă de a povesti, într-o combustie ce creează imediat spaţiul estetic necesar receptării. Te poţi plimba printre poemele lui Virgil Costiuc, ca printr-o galerie în care nu ştii la ce simeză să te opreşti. De altfel, multe din titlurile poemelor trimit prin simplitate şi plasticitate la o expoziţie de pictură: Fabrica de lumină, Frica, Ghetou, Icar, O casă din Tusla, Cîinele care mă aleargă şi astăzi, Tablou, Spital şi multe altele. În timp anumite titluri şi cadre devin mai complexe, mai ample, dar în acelaşi spirit: Să-l vindem pe Knut Hamsun la anticariat, În dreptul vagonului se oprise o biserică, Reclama trupului şi ce-a mai rămas de la căpitanul Flint etc.

Dincolo de aspectul vizual, putem discuta despre aspectul olfactiv al poesiei lui Costiuc: „…  ultimul şoarece/ a murit în canal/ pute/ celuloidul cu desene animate/ face băşici pe ecran talpa dezlipită a bocancului/ şosetă lipită de geam/ mirosul vine ca un soldat în permisie… s-a pornit vîntul din nord/ din gura metroului a gării K/ vine miros de zacuscă/ peşte îngheţat cu maţe şi solzi/ ce mai contează berea proastă” (Călător) sau „o conservă de fasole desfăcută/ o sticlă de coniac Patriot/ salată de roşii/ îmi explică/ sfidînd obiectivul/ … cum freca toaletele de fecale/ pînă ce din albul marmorei/ sub teu/ se iveau foiţe de dolari…” (Fotografia).

Cadrul senzorial poate fi completat, desigur, dar aici prevalează detaşarea, perceperea realităţii cu ironie.

Condiţia pe care poetul şi-o asumă cu mult aplomb este cea de paria sau de vidanjor al universului: „… zilnic îi scriu lui Pigafetta/ să mă treacă în jurnalul de bord/ cu pesmet/ singur/ în nopţile mele/ ronţăi firul de lumină/ pînă la flacără/  ţin la uşă cîinii/ ascult cum latră/ se bat şi sfîşie/ resturi din poeme/ înseamnă că sînt/ tot ce ating mă bucură/ de fiecare dată/ la deschiderea ochilor/ plătesc o datorie/ eu/ reprezint universul datornicilor” (Sînt paria).

Aveam aşadar de-a face cu un univers recreat spontan, de multe ori din propria cenuşă a memoriei involuntare (vizuale, olfactive), în genere un univers imanent, uneori suprarealist, alteori absurd, ca un „capac de canalizare”: „stau pe un capac de canalizare/ totul pare rotund/ circuitul materiei/ … al cărei mister îl deţin… un capac de canalizare/ iar eu stăpînul acelui punct terminus/ într-un rol secundar/ fără să iubesc ceva anume/ aşa dezinteresat/ împart mulţumiri celor/ ce trec şi se uşurează („Vidanjor”).

De altfel, însuşi numele, poetul şi-l priveşte cu detaşare, ca pe un pseudonim, ori un element indecis (în poemul „Declaraţie”).

Descriptiv, fără să întreacă măsura, atent la detalii, cele cu detentă poetică, posesor al unor coduri existenţiale angajate ontologic, scriitorul îşi aşază poemul în echilibru între memorie şi afectivitate, fizic şi metafizic, spectacolul unei realităţi nude şi ocaziile încărcate de absolut. Multe poeme astfel conduse sînt de găsit în volumul-antologie Rădăcini: Prin atelierul  de confecţionat cruci şi arabescuri din plumb, Peisaj yemenit, Fotograme, Azilul de bătrîni, J.F. Kennedy Street, Santinela,  Vapoare construite cu nituri, Gara, Deşertul, Haina etc.

Iată spre exemplificare un fragment de poem de pe drumul mătăsii: „… la Samarkand era sărbătoare/ înţelepţii descifrau din hegira nopţilor/ apropierea lunii de pămînt/ perpeleau mieii albi de Buhara/ cu povestiri războinice copiii adormeau/ strîngînd în mîini sînul/ o voce mi-a strigat/ întoarce-te/ te-ai apropiat de locul în care urmele-ţi dispar/ / nişa de unde se înalţă către cer aleşii/ te-ai îndepărtat prea mult/ şi sufletul tău va şerpui precum un cîntec…/ eram deja la Babilon/ la poarta zeiţei Ninive// priveam cortegiul carelor de învingători…” (Fabrica de lumină).

Există şi zone, rare, ce-i drept, în care poemul se încarcă de un expresionism inestetic, greoi, intemperant. Dar nu astfel de stări de lucruri forţate, netransfigurate îl caracterizează. Nu îi poate fi reproşat faptul că se trezeşte exilat în minore situaţii existenţiale (unele chiar cu mai mult farmec decît mizele „înalte”!) ci faptul că doar exhibă răul, urîtul, boala, puroiul şi nu le exorcizează, simptom al noii lirici juvenil-superficiale din ultimul timp.

Virgil Costiuc nu are de ce să se teamă că ar fi inactual, dealtfel întregul său angajament scriitoricesc îl recomandă ca pe un poet direct, uneori cu asprimi, dar liber, neataşat, cu o voce distinctă.

Mai trebuie spus că Virgil Costiuc creează din cînd în cînd versuri memorabile, de cele mai multe ori, ele constituind finalul poemelor. Mă rezum să citez:

„…iarna a rămas cu o rană/ în anotimpul ce nu mai vine” (Tablou); „prima mea victorie/ amînă infinitul/ cu încă o clipă” (Victoria o gară îndepărtată); „…citeam: nu te-am găsit/ dar ţi-am lăsat/ ordinul de luptă” (Gladiator); „… la ce mai folosesc azi panoplii ruginite/ cînd poţi întoarce pagina/ caligrafiind începutul/ cu o mînă virgină” (Huilă); „stau pe mal/ lansez bărcuţe din frunze/ din cînd în cînd/ trece un pescar/ şi-mi trage o palmă” (Peisaj dunărean); „… anii/ păreau ţintele unor bocanci/ licărind noaptea/ pe cer” (Tunel); „…viaţa e un fitil/ care are la capăt un ţipăt…” (Puşca veche); „…lănţişorul de la piept/ legăna/ un şir nesfîrşit/ de gloanţe rătăcite” (Aleea pisicilor moarte); „…hainele stau agăţate de mustăţile lui Dali…” (Ascultînd sunete); „… îmbrăţişarea femeii e întotdeauna/ o altă femeie” (Fluviu);  „…fantasticul se scurge pe canale…”; „…ştii ce…/ hai să ne oprim pe marginea drumului/ să numărăm proştii/ unu” (Numărătoare) şi multe altele care fac corp comun cu textul şi nu vreau să le ştirbesc din strălucire scoţîndu-le din context.

Constantele poetice ale lui Costiuc: justificarea unei rupturi cu sine şi cu lumea, identificarea cu memoria asimilată confesiv, dar expresiv elaborată, un epic ironic şi contestatar cu digresiuni moraliste, rupturi libertine şi euforii salvatoare, ne conferă imaginea unui poet în adevăratul sens al cuvîntului, un univers autentic în care existenţialul amar e dublat de o imensă poftă de viaţă. În rest, poetul e un risipitor al comorilor, un păţit-stan-păţit, cu recuzită modernă, dă cu tifla lumii, momit mereu de noi miraje, călătorii, care acum devin interioare, extatice. Către asta se poate îndrepta poesia viitoare a lui Costiuc, aflată se pare, în evoluţie, o dată cu tinereţea artistică în care e hotărît să persevereze.

Revista indexata EBSCO