Sep 2, 2014

Posted by in Panoramic editorial

I. Holban – Izvorul fermecat din pădurea vieneză

Mi-era dor să citesc un roman cins­tit, făcut după toate regulile speciei, cu intrigă şi personaje bine personalizate, cu „acţiune” şi explorări ale psihologiilor, scris cu deplina stăpânire a mijloacelor prozei şi, de ce nu?, cu pasiune; surpriza vine de la un prozator israelian de limbă română, Magdalena Brătescu, autoarea unor romane – Soro lume (2003), Casa Diamant (2010), Vanessa Beri (2012) – şi a unui volum de povestiri, Oglinda frumoaselor (2007), bine primite de critica de întîmpinare, la care se adaugă, acum în urmă, Chipul (Editura Revista Familiei, 2013). Romanul cu totul remarcabil al Magdalenei Brătescu se poate citi în mai multe chei. Mai întîi, autoarea abordează structurile prozei fantastice, purtînd amprenta basmului; protagonista textului, Wanda Mohn, prinsă în rutina vieţii cenuşii, previzibile, de bibliotecară, undeva, în Viena, se trezeşte în una din dimineţile obişnuite cu chipul com­plet metamorfozat: oglinda îi arată pe altcineva: „Atunci se sperie de-a binelea deoarece imaginea care continua să i se arate în faţa ochilor era a unei femei cu părul blond şi lins, cu tenul palid, buze frumos conturate şi un nas cîrn. Deci nu bruneta cu nasul acvilin şi gura fără buze cum se ştia. Pe scurt, altcineva”. Metamorfoza vine chiar din viaţa lineară a bibliotecarei; Wanda Mohn citeşte o carte de Stanley Koff, Locuri, mistere, minuni, unde găseşte legenda izvorului fermecat din pădurea Wienerwald, „în partea dinspre districtul Döbling”; cine urmează un ritual anume, rostind „anumite rugăciuni” în timp ce se stropeşte cu apa izvorului „va suferi o schimbare radicală”. Personajul pleacă în căutarea izvorului din Pădurea Vieneză, urmează întocmai ritualul şi puterea magică a izvorului o transformă, o transferă în altă dimensiune, îi dă un alt chip şi o altă viaţă; totul pa­re un contract faustic pentru că, iată, în schimbul credinţei sale în puterea izvorului fermecat, i se (re)dă, forţa de a iubi şi de a trăi altfel, în extaz şi pasiune devastatoare: apa izvorului îi metamorfo­zează înfăţişarea, dar modificarea radicală a lăuntrului vine odată cu îmbrăţişarea „erotică” cu un mesteacăn: „Şi-a ales din ochi un mesteacăn alb, tînăr şi vînjos, i-a încercuit cu mîinile tulpina julită şi s-a lipit de el cu întregul corp ca să-i simtă sevele urcînd din pămîntul matern prin rădăcinile lui ferite de ochii răi ai lumii. I-a vorbit îndelung, în şoapte duioase”.

Wanda Mohn trece, fără să ştie, hotarul care desparte/uneşte visul şi realitatea, într-o lume secundă, guvernată de înţelesurile adînci, venind dinspre orizontul mito-poetic, ale izvorului şi mesteacănului. Cum se ştie, izvorul simbolizează sursa vieţii, începutul şi originea puterii, a graţiei, cunoaşterii, inspiraţiei, geniului, cum ne învaţă Ivan Evseev; izvoarele sînt „apa neîncepută” din toate ritualurile de purificare, asociate feminităţii ,nimfelor, nereidelor, rusalcelor, ielelor; mersul femeilor la izvor în zorii zilei este un act de purificare, iar apa „neîncepută” adusă de aici e nelipsită din toate ritualurile de magie albă, benefică şi vindecătoare. Prin stropirea cu apa izvorului fermecat din Pădurea Vieneză, Wanda Mohn se încarcă în acţiunea „duhurilor bune” ale acestuia, trecînd într-o altă fiinţă prin magia albă a purificării cu „apa neîncepută”. Tot astfel, trăirea erotică se instalează prin „relaţia” cu mesteacănul tînăr şi viguros; axis mundi pentru şamanii din vechime, mesteacănul este asociat cu Luna şi Soarele, simbol ambivalent, masculin şi feminin, în acelaşi timp; alegorie a primăverii şi fetei tinere mesteacănul e arborele tutelar, simbol al vieţii şi regenerării fiin­ţei: cu apa izvorului şi îmbrăţişarea mesteacănului, Wanda Mohn înce­pe noua sa viaţă.

Răţuşca cea urîtă e acum lebăda frumoa­să; nimeni n-o mai cunoaşte pe bibliotecara Wanda Mohn, vecinii, colegii, soţul, prietenii văd acum o femeie frumoasă, atrăgătoare, relaţiile de cuplu şi cele sociale se pulverizează; protagonista, încîntată şi curioasă, depăşeşte şocul emoţional dar urmează să acuze, în serie, năruirea relaţiilor cu Dieter, soţul muzician şi încurcăturile pe care le iveşte noua sa înfăţişare în aceeaşi identitate. În fapt, această metamorfoză declanşează povestea, construieşte planurile nara­tive care se coagulează în jurul temei cuplului şi al dragostei, al erosului în toate ipostazele sale: cheia acestui roman din Chipul se află în ultima sa frază: „Nu e niciodată prea tîrziu să o iei de la început şi să iubeşti, să iubeşti mereu, chiar cu riscul de a pierde”: aici e miezul intrigii, al mecanicii cuplului erotic, într-un balans baroc despărţire/ regăsire sau, altfel, renunţare dar şi refacere a perechii, cu suma intactă a virtualităţilor sale. Începînd cu Wanda Mohn, toate celelalte personaje experimentează distanţa dintre vis şi coşmar, într-o Vienă cînd neguroasă, cînd luminoasă, care le potenţează poveştile de dragoste: Betty, Trudi, Lore, Melody, David Elbaz, Feri, Florinda, Ambrus, Nitely, Gertrude, Máriscka sînt personaje pe care autoarea le proiectează în nişte tipologii ce se reţin. Descrierile şi arta portretului se alătură ştiinţei organizării planuri­lor narative, făcînd din Chipul unul dintre cele mai bune romane tipărite în ultima vreme; astfel, în Chipul sînt portrete de grup (precum cel al „văduvelor vesele” care joacă, săptămînal, belotă, amintind de o celebră reprezentaţie a Leopoldinei Bălănuţă, (re)jucîndu-şi, totodată, viaţa şi proiectînd-o pe a altora); portretele sînt în mişcare, înfăţişarea personajelor anticipînd sau rezumînd povestea vieţii înseşi. Unele personaje aduc cu ele o istorie, deschizînd romanului perspective noi: Melody emigrează la Viena din „mica Vienă”, din Timişoara, Feri e un transfug de la Budapesta, după evenimentele din 1956 – aceştia fug de un regim politic agresiv spre feeria Pă­durii Vieneze. Ceea ce se întîmplă în romanul Magdalenei Brătescu pare o ilustrare, peste timp, a „perechii” despre care scria un vienez de demult într-o celebră carte a romantismului; intrigă şi iubire.

Într-o altă ordine, romanul Magdalenei Brătescu poate fi citit prin profilul interior al feminităţii; istoriile din Chipul nu sînt atît ale unor femei anume, cît ale feminităţii sau, altfel, ale sufletului feminin: „fiecare femeie as­cunde un secret” – iată propoziţia, aparent banală, care organizează cele mai multe dintre planurile narative din cartea Magdalenei Bră­tescu. În sfîrşit, descrierile sînt stări de suflet, fie că naratorul evocă misterioasa pădure cu izvorul fermecat, fie că se plimbă prin Viena sau Bratislava palatelor, hotelurilor de lux şi ale unui mediu multicultural (personajele sînt evrei, români, unguri, turci, austrieci). Fina analiză psihologică şi proiecţia intrigii în orizontul unei reevaluări a erosului în oraşul lui Freud – dragostea e „motorul” acestei lumi”, spune tatăl Wandei, „oamenii care nu visează, vieţu­iesc de pomană pe acest pământ”, crede negustorul David Elbaz, feri­cirea e „un moment suspendat”, spune Wanda etc. – conferă substanţă unuia dintre romanele remarcabile despre condiţia umană aici şi acum.

Revista indexata EBSCO