Sep 2, 2014

Posted by in Panoramic editorial

Peregrinus – Edituri moldave/ autori moldavi

George Astaloş, ecoul obsesiei, versuri, Editura TipoMoldova, Iaşi, 2011, 566 p

George Astaloş, plecat de curând la cele veşnice, a fost un personaj cu un curs al vieţii ieşit din canoanele a ce numim „obişnuit”. „Copil minune, primul poem la 7 ani, mercenar la 17, la 36 mi se reprezenta prima piesă de teatru,… la 39 locuiam în palatul lui Alphons al XIII-lea… la 40 de ani eram hamal în vechile hale de carne ale Parisului… priveam afişele care anunţau primele mele două premiere de teatru la Paris”, cum ni se prezintă, pe scurt, singur (Utopii, Ed. Vitruviu, 1997, p. 19), emigrat în 1971 la Paris, a „beneficiat” de „interzicerea” cărţilor sale (retrase şi din biblioteci) din partea regimului comunist. Ar mai fi multe de zis despre viaţa sa, dar vom continua amintind că (re)cunoaşterea sa în România, am putea spune şi că, într-un fel, a început odată cu un premiu pentru poezie, oferit de revista „Convorbiri literare”.

În antologia de mai bine de 560 de pagini autorul îşi re-organizează opera poetică, incluzând texte din anii de început, unele cu care a debutat în ţară, altele cunoscute mai mult în traducere ş.a.. De altfel, singurul volum de versuri apărut în ţară până după 1990 a fost cel de debut, Şodron, în 1970; acum e „împărţit” în două din ciclurile acestei antologii, primele: Protest şi Revolta. Revolta (nu doar ca o atitudine în sensul dat de definiţia „clasică”, ci şi ca depăşire a stagnării, resemnării, aşteptării pasive şi, desigur, în domeniul limbajului), este, de altfel, cred, „obsesia” despre care face vorbire în titlul antologiei.

Ne oprim, pe scurt, la una din secţiunile antologiei, Pe muche de şuriu. Cînturi de ocnă, în care ne întâlnim una dintre cele mai interesante (poate cea mai) „faţete” ale poemelor sale, cu aplecarea către aşa-numita „vorbire paralelă”. Aminteşte în carte, de altfel, şi eseul său intitulat „Argoul, utopie a comunicării” – în volumul, Utopii, pe care l-am semnalat la vremea respectivă, unde face o scurtă istorie spaţio-temporală, de la slang, Grünsprache, argot, gergo, gergon-jergon-jargon, notând că „limbajele paralele”, contează „mai mult decît s-a spus pînă acum”. Defineşte argoul în mai multe locuri, şi ca (Utopii, p. 59) un vehicul de comunicare cu prioritate orală, ce funcţionează cu principiile limbii uzuale, adaptînd însă formele gramaticale (acolo unde exigenţele substituirii de sens o impun) mecanicii creaţiei şi practicilor circulaţiei lui. Revitalizîndu-se mereu printr-un transfer reciproc de materie lexicală, în opinia lui Astaloş argoul şi limba vorbită, uzuală se vor contopi într-un tîrziu. Sau: „argoul e pentru limba normativă ceea ce jazz-ul e pentru muzica simfonică”; sau: „argoul e o formă de ucenicie a libertăţii”.

În acelaşi spirit, amintind de Villon, secţiunea începe cu 13 balade („Cânturi de ocnă”), fiecare cu câte un personaj, avînd cîte 22 de strofe, cu 11 perioade a cîte două catrene. Apoi este a 14-a, Balada nunţilor cu dar, compusă în argou marinăresc. Desigur, argoul (limbajul „ascuns/ secret”) poate nu mai e ce era odinioară, şi din punct de vedere al cunoaşterii domeniului, dar aceste versuri constituie o lectură interesantă.

Încheiem cu un fragment din Balada gagicăresei păguboase: „Cât a dat-o huţa-huţa şi i-a şi săltat maimuţa/ Maimuţa cu acaretu, în care ţinea bănetu/ Ca să-şi cumpere ciorapi, să facă fîs şi să crapi/ Ciorapi de bulane lungi, cu mătăsuri trase-n dungi” […]…„Plută din Crucea de Piatră, care dacă ţi-o arată/ Vînătă şi jucăuşe, îţi taie sughiţu-n guşe/ Şi glasu cu vino-ncoace, călare şi dă-i şi stoarce/ Ca să-ţi iei din drîmbă leac, şi caise coapte-n fleac// Mai bine cu banii luaţi, şi cu zbenguială-n lapţi/ Decît cu ciorapi pe tine, şi cu blana-n naftaline/ Decît cu rostu uitat, şi ochiu neremaiat/ De-andreaua descîntului, în fîntîna pîntecului…”.

 

Nadia Anghelescu, Introducere în islam, ediţia a doua, revăzută şi adăugită, Editura Polirom, Iaşi, 2014, 220 p.

În noiembrie 2009 am semnalat altă carte semnată de Nadia Anghelescu, profesor la Universitatea din Bucureşti, un nume de rezonanţă printre arabiştii nu doar din România, anume Identitatea arabă. Istorie, limbă, cultură, apărută la Polirom.

Trăim vremuri în care conflictele militare capătă aspecte complexe/ dramatice. Extrapolarea unor sisteme de valori improprii/ sau în manieră improprie unor „zone de conflict” conduc la eşecuri dureroase, cel mai adesea cu consecinţe nefaste pe termen lung, dar şi imediat. Mulţi consideră, cumva „implicit”, că „globalizarea”, fie şi cum este bea conceptualizată şi „aplicată” azi, înseamnă şi o informare mai bună, o cunoaştere mai bună a „celuilalt”. Însă, adesea, opiniile oamenilor mai mult sau mai puţin „obişnuiţi” se formează / sunt şi „orientate” şi datorită necunoaşterii. Spuneam şi cu altă ocazie că o străveche sūtra din Mikyyo, un tratat adoptat de o artă marţială, aproape îngropat în colbul uitării, aminteşte că ura se naşte din teamă, teama din ignoranţă iar ignoranţa este un corolar al lipsei de cunoaştere.

Şi de aceea, pornind şi de la necesitatea simplă, umană, de a înţelege în ce lume trăim şi cine sunt cei de lângă noi, dar şi de la faptul că există conflicte armate care macină vieţile multora, cărţi ca aceasta sunt necesare.

Această a doua ediţie (prima a apărut în 1993), revăzută şi adăugită (şi actualizată, pornind şi de la o bibliografie a zilelor noastre) la „Introducere în Islam” cuprinde un bagaj semnificativ de informaţii, structurat astfel (după Introducere şi precizări privind transcrierea cuvintelor arabe): Capitolul I – Religia islamică (Islam: credinţă şi ritual, Monoteismul islamic, Coranul, Muhammad), Capitolul II – Cultul islamic (abordează problema „obligaţiilor rituale fundamentale”, şi a altor practici rituale caracteristice), Capitolul III – Unitate şi diversitate în islam (orientări, grupări secte, legislaţie canonică, şcoli juridice, teologie islamică, confrerii mistice ş.a.), Capitolul IV –  Religie, politică, morală în islam (funcţii, demnităţi, titluri în islam, jihad, morală islamică ş.a.), Capitolul V – Familia în islam (familia/ căsătoria/ norme de viaţă înainte şi după apariţia islamului, statutul femeii, evoluţia în legislaţie/ viaţa cotidiană, „vălul” islamic ş.a.), Capitolul VI – Ştiinţă, cultură şi educaţie în islam (ştiinţa, literatura, arta, cultura, educaţia), Capitolul VII – Islamul în lume, ieri şi azi (propagarea islamului: probleme generale, răspândirea islamului şi principalele zone), Capitolul VIII – Musulmani şi creştini în lumea islamului (reglementări în timp, cruciadele etc.). Capitolul IX – De la confruntarea la dialog, Capitolul X – Islamul în oglinda Europei.

Când spunem „islam” vorbim despre peste un miliard şi jumătate de oameni şi de o importantă parte a planetei, care trăiesc după norme, reguli specifice religiei şi culturii lor. Vorbim despre o civilizaţie care a dat lumii şi oameni ca Avicenna, Abubacer, Al-Farābī, Al-Ghazālī, Ommar Khayyam, Saadi, Averroes, Firdoussi, Jalaluddin Rumi, Hafez… şi atâţia alţii care, putem spune fără greş, au influenţat în bine lumea în care trăim şi noi, creştinii.

O carte documentată (dar alcătuită într-un mod/ folosind un limbaj accesibil) cum este aceasta, scrisă de un specialist recunoscut, cu activitate notabilă în domeniu, o consider o lectură utilă pentru cei care vor să înţeleagă mai bine ce înseamnă „islam”.

 

Luminiţa Dascălu, ţinutul fratelui mai mare, versuri, Editura Charmides, Bistriţa, 2013, 74 p.

 

Am citit această carte într-o după amiază când crugul timpului pogora spre seară şi soarele transforma orizontul într-o linie din aburi şi iluzii, iar, deasupra satului dobrogean unde eram atunci, pescăruşii veniţi dinspre mare îşi prelingeau zborul către, parcă, niciunde. Eram cu gândul la un frate al meu mai mic, care a plecat şi el peste mare.

Primul poem, care sună astfel: gustul laptelui – curge în neştire însemnând drumul” (singurul atât de scurt) mi-a deschis calea spre un volum care mi-a prilejuit o lectură interesantă. Nu am vrut, poate şi datorită acelei înserări cu tot cu gândurile pe care mi le aducea, să-l privesc alăturând-l cumva unor concepte, gânduri dinainte, alţi autori etc., ci doar ca pe o carte, departe de altele.

Privit astfel, este ca un soi de puzzle de „imagini-poeme”, uneori aparent disparate, care construiesc lumea/ o lume aşa cum se vede cu ochii unui suflet care caută să descâlcească ce simte omul al cărui trup îl îmbracă, cum vede împrejurul şi pe ceilalţi, dar şi cum se percepe şi se înţelege şi pe sine. Luminiţa Dascălu conturează această lume din imagini şi, parcă, „cioburi” de lume (interioară sau cea exterioară aşa cum îi apare) care se alătură sub pana ei pentru a se „ilustra” pe sine între toţi ceilalţi, care vor fi fost, în/ înspre/ dintru ţinutul fratelui mai mare.

O nuntă, de pildă, e „descrisă” ca un „mozaic din pietre bleu”; citim şi despre o femeie cu trup „din lemn moale”, între sânii căreia „hoţeşte, înflorea floarea de lepră”, chiar şi despre „visul lui nabucodonosor reimaginat, adaptat, scanat, multiplicat capul de aur”, lucru care se „învaţă numai la şcoala maestrului mihai ursachi”, ori despre un alt fel de „cădere” a „babilonului” „cetatea cea mare”, despre „subiecte de roman”, „invazia copiilor nenăscuţi”, asta pentru că „femeile erau sterpe” ori… Ori despre cum „inima în patru labe urcă muntele inimii”, cam pe unde „ţinutul fratelui mai mare încearcă să se adune de-o vreme-ncoa/ în urme de palme/ în urme de tălpi”. Iar când intrăm acolo, ea îşi scoate „inima din tălpi şi inima din palme/ şi cizmuliţele… cu inimă cu tot”. Sau despre nunta aceea „în care vinul s-a făcut apă/ şi cu ea s-au spălat rufele,/ aşa cum se cuvinte, în familie”, apoi şi „sângele a făcut apă/ în acelaşi scop”. ?i despre altele, de la Cheov la ghetele din piele ale copiilor ori „sanda nebuna”, de la „soarele bleu şi verde şi blond/ din voia mea aprins pentru mine”, la gândurile împărţite în două, „după regula lui Raskolnikov/ obişnuite şi deosebite”…

Luminiţa Dascălu are, aşadar, o cale a ei de a se destănui în vers, construind imagini surprinzătoare (doar alte două exemple – „am o cămilă înaltă până la lună/ care mă plimbă prin carfour”; „pot delimita exact în viaţa mea epocile vechi./ Quaternarul l-am petrecut în burta mamei. Marea zi a glaciaţiunii e trecută pe nişte hârtii…”), cultivând intens metafora/ imaginea, uneori şi simbolul, care, împreună, construiesc acel „ţintut” al „fratelui mai mare”. De altfel, spune ea, „a scrie poezie înseamnă a scrie despre agar, maşina de cusut/ despre maşina de scris, maşină de tăcut/ despre înger, maşină de descusut/ şi despre mine, maşină de fugit”.

Am închis cartea cu gândul şi la acel frate al meu, pe când la lumina lunii la cherhana se auzeau strigătele pescarilor care trăgeau lotcile la locul lor, citind primele versuri ale ultimului poem: „aşteaptă să se facă ziuă şi să pleci/ nu lua în seamă gândurile care-ţi vin noaptea”. Am luat în seamă însă această carte semnată de Luminiţa Dascălu şi gândurile mele despre cele citite.

 

Nicolae Busuioc, Aperto libro. Cronici, lecturi, idei, Editura Vasiliana ’98, Iaşi, 2014, 174 p.

 

Despre Nicolae Busuioc şi pasiunea lui pentru lectură am mai scris în rubrica noastră. Amintim doar Timpul trăit, 2009; notam atunci ce spunea autorul într-un interviu realizat de Bogdan Mandache (Timpul trăit si dialogul cu sine, „Convorbiri literare”, august 2009).– „Cărţile sînt mărturii ale lumii, sînt rănile frumoase ale credinţei că supliciile nu fac altceva decît să pună si mai mult în valoare fericirile acestei lumi”.

Şi în acest volum îşi „măsoară” viaţa şi (sau poate mai ales) plecând de la/ călătorind printre paginile cărţilor citite – şi cuvîntul său înainte e intitulat Eternitatea ideilor din cărţi. Textele din acest volum, unele publicate şi în revista noastră (în care, de altfel, semnează o rubrică intitulată chiar Aperto libro) sunt despre cărţi, oamenii care le-au scris (unele nume fiind mai cunoscute, altele mai puţin întâlnite în paginile revistelor literare, cel puţin, dar asupra creaţiilor cărora Nicolae Busuioc se apleacă cu egală atenţie), idei care „nu-i dau pace”, de la universul senin al călătoriei, spre care se îndreaptă din nou şi lecturând cărţile lui Spiridon Vangheli, la dialoguri postmoderne, de pildă.

Încheiem cu un scurt citat care, într-un fel sintetic, poate rezuma şi felul în care gândeşte autorul acestor pagini scrise cu dragoste de buchii şi de cel ce scrie carte, legătura dintre cultură/ carte şi (cum ar trebui privită) viaţa contemporanilor: „În lumea modernă cultura e înlocuitorul sentimentului de inutilitate, al deznădejdii, al imoralului. Prezentă şi dezvoltată armonios cu civilizaţia societăţii, cultura poate să-şi protejeze indivizii şi-i conduce mai bine spre descifrarea sensului sintagmei parafrazate: cerul deasupra lor şi cultura în ei”.

 

Güner Akmolla, Tarih ve edebiyat tarihî Romanya’da yaşğan qiritmtatarlarin, Compendiu, ediţie în limba tatară, Ad soz (prefaţă): Halil Ibrahim Ozdemir, 90 p; Istoria şi Istoria literaturii tătarilor crimeeni din România. Compendiu, prefaţă: Marius Chelaru, cuvânt de deschidere: H.I. Ozdemir, Editura StudIS, 2014, 236 p.

 

O carte dedicată istoriei tătarilor de pe meleagurile noastre este interesantă şi pentru români, nu doar pentru tătarii dobrogeni, dacă dorim să ne cunoaştem mai bine.

Am petrecut timp între turcii şi tătarii din Dobrogea, am călătorit în Crimeea, Turcia şi alte zone în care trăiesc popoare de limbă turcă. Am înţeles, astfel, mai bine câteva din problemele cu care se confruntă tătarii. Una din cele mai serioase a fost generată de distrugerea documentelor/ bibliotecilor din Crimeea, în valuri, de către ruşi/ bolşevici, la care s-a adăugat „sincopa” generată de schimbarea alfabetului arab cu cel chirilic. Aşa s-a frânt contactul între generaţii, tinerii citind mai deloc cărţile vechi, câte se păstraseră, scrise altfel decât cu litere chirilice.

Autoarea nu se află la primul demers în care vorbeşte despre tradiţiile, trecutul mai îndepărtat şi/ sau mai apropiat al tătarilor dobrogeni şi crimeeni (amintim romanul „Tătarii”, studiul „Tătarii din Dobrogea”). A publicat un studiu, „Introducere în istoria tătarilor crimeeni azi locuind în Dobrogea/ România”, în limba tătară crimeeană, la cererea liderilor Medgilisului Tătar Crimeean din Crimeea – folosit şi la elaborarea acestei cărţi. În Crimeea, date fiind surghiunul, distrugerile documentelor, falsificarea istoriei de către bolşevici, nici specialiştii nu cunoşteau istoria emigrării tătarilor în Dobrogea. A susţinut prelegeri şi pe tema asta la Simferopol, în anul 2010.

Se poate discuta despre abordare/ maniera de organizare a textului, dar trebuie plecat de la ideea că nu şi-a propus exhaustivitatea, date fiind şi documentele/ sursele de care a dispus. Prin experienţa sa vastă, şi ca membru al etniei, profesor de limbă română şi scriitor, traducător (din şi în tătară şi turcă), şi-a propus mai mult să pună o „piatră” de început pentru eventualele viitoare studii.

Este o carte scrisă cu sufletul pentru poporul din care face parte, cu respect pentru ţara în care trăieşte, din cultura căreia a tradus mari nume de autori clasici şi contemporani în tătară şi turcă. „Doar aşa se poate înţelege uriaşa responsabilitate cu care am răspuns propunerii venite din Crimeea şi am scris despre istoria şi istoria literaturii noastre aici, conştientă  de posibile «goluri» pe care invit urmaşii să le acopere cu îngăduinţa cerută de orice început…”, scrie autoarea.

Revista indexata EBSCO