Sep 2, 2014

Posted by in ARTE

Călin CIOBOTARI – Un spectacol frumos…

De fiecare dată cînd am fost întrebat despre spectacolul de la Teatrul „Luceafărul” Iaşi, „Prinţul fericit”, în regia lui Radu Alexandru Nica, am răspuns aproape spontan: „e un spectacol frumos”. Gama de epitete prin care, în general, este descris un spectacol exclude de obicei categoria frumosului, dintr-un fel de pudoare sau teamă de a nu o leza prin utilizare neadecvată. Auzi, fie din partea oamenilor de teatru, fie din partea spectatorilor „civili” multe alte descripţii: un spectacol interesant (cel mai frecvent epitet!), un spectacol bun, un spectacol prost, un spectacol remarcabil, un spectacol neaşteptat de… şi aşa mai departe. Pentru prima oară m-am auzit, aşadar, spunînd senin despre spectacolul ieşean al lui Nica – şi asta de vreo zece ori – că este „un spectacol frumos”. Şi nu, nu am sentimentul că am făcut vreun sacrilegiu verbal!

Într-un interviu pe care i-l luam regizorului în timpul repetiţiilor (în toamna anului 2013), Nica îşi mărturisea emoţiile legate de acest proiect. Monta pentru prima oară într-un teatru pentru copii şi tineret şi intuia dificultăţile suplimentare ce apar atunci cînd destinatarul poate fi un puşti de 7 ani sau un bunic de 70. În dimineaţa aceea ploioasă pe care ne-o consumam la o cafea în biroul directorului Ioan Holban, repetiţiile ajunseseră într-o fază avansată. De fiecare dată cînd vorbea despre „Prinţ”, chipul lui Nica se lumina brusc şi o fericire discretă îi traversa privirea. Este, probabil, unul dintre proiectele pe care le va iubi toată viaţa.

Dramatizarea textului lui Oscar Wilde îi aparţine Danielei Magiaru. Evident, este o dramatizare aflată sub controlul constant al regizorului, una ce serveşte explicit mizelor regizorale ale montării. Mă refer aici la notele de brechtianism pe care, cu ştiinţă şi tîlc, Nica le presară pe parcursul montării, astfel încît „Prinţul” devine aproape un spectacol documentar, o lecţie despre fericire, suferinţă şi sacrificiu. O soluţie excelentă de a didacticiza (în sensul cel mai bun al termenului şi într-un mod care exclude orice formă de pedagogism scorţos) unul dintre textele cele mai sensibile ale lui Oscar Wilde. Naraţiunea se întrepătrunde astfel cu textul dramatic, alcătuind un aliaj solid şi fluent, suport pe care construcţia spectacologică se aşează cu un firesc deplin…

Un filon poetic străbate, de la început pînă la final, spectacolul. Nu unitar, ci ramificîndu-se într-o diversitate a poeziei: o poetică urbană de la început, o poezie a naturalului izbucnit în frunze, o poezie a solitudinii, apoi una a fericirii şi a zborului, o altă poezie a solidarităţii şi a compasiunii, totul pe fundalul unei ironii delicate ce se revendică din acelaşi brechtianism de care pomeneam mai sus. Fără o localizare precisă, faptele obţin valenţe de universal, povestea developînd un fel de realism magic seducător şi de neuitat. Contribuie la astfel de impresii picturalitatea atent construită în scenografia Ioanei Popescu. Foarte puternic vizual, cu o utilizare extrem de plastică a luminilor, scenografia decide ambivalenţa spaţiului (magic şi realist). Un aer de melancolie difuză ajustează exploziile de vitalism, definind, pînă la urmă, într-un mod simbolic, dialecticele bucuriei şi ale tristeţii, ale fericirii şi nefericirii, ale vieţii morţii. În acest cadru, personificările capătă sensuri nebănuite: Rîndunelul sau Trestia devin prelungiri faste ale condiţiei umane, recuperînd, metaforic, ceea ce, pe parcursul dezvoltării ei, umanitatea a pierdut. Coregrafia lui Florin Fieroiu dezvoltă un univers al mişcării, unul în care fiecare gest scenic are proporţiile unui altfel de discurs, un dublu al verbului în care mişcarea colectivă sau limbajul gestual individual dezvoltă povestea, o rearanjează întru bucurie a ochiului şi a sufletului. Pentru că, da, „Prinţul fericit” este genul de spectacol în care poţi vorbi degajat despre suflet fără să te temi că pici în zona unui comentariu impresionist. Muzica originală a lui Vlaicu Golcea deschide scena către noi dimensiuni. Fiecare detaliu sonor este studiat, aprofundat, aliniat la mişcare şi cuvînt, într-o sincronicitate a cărei armonie este copleşitoare.

În mare parte, distribuţia este alcătuită din actori tineri, pentru care provocarea a fost cel puţin la fel de mare precum aceea a regizorului. În rolul Prinţului, Dumitru Georgescu este de neuitat; uman şi, totuşi, venit din alte lumi, christic prin jertfă şi, totuşi, atît de diferit de modelul christic, cald, chiar şi în împietrirea finală, Dumi este, fără îndoială, marele pariu al ultimilor ani cîştigat deja de Teatrul „Luceafărul”. Impactul său asupra sălii este „devastator”: copiii îl adoră şi vor să fie ca el, adolescentele ies de la spectacol îndrăgostite, părinţii îşi proiectează în el idealurile unei lumi mai bune, iar bunicii îl vor folosi multă vreme drept exemplu în lecţiile pedagogice pe care le vor ţine nepoţilor. Îl secondează, candid şi dezinvolt, Alex Iuraşcu, într-un Rîndunel greu de egalat, ce ilustrează cu sensibilitate dificila temă a sacrificiului. Delicat, fragil, Rîndunelul poartă în sine ecouri din comportamentul păsării, pe care le aduce în zona umanismului deplin. Iuraşcu e un actor cu potenţial serios; e suficient să-l vezi în cele mai recente dintre rolurile sale (cel din „Prinţul fericit” şi cel din „Dreaming România”) ca să înţelegi cîte resurse are. În plan coregrafic, Beatrice Volbea şi Minodora Lungu au dansul în sînge; existenţele lor scenice sînt aproape fluide. Nu-ţi doreşti decît să le revezi… Ioana Corban, Ioana Iordache, Dumitru Cocoş şi Adi Diaconu completează o garnitură ce funcţionează impecabil. Arareori, la nivel de relaţii scenice, ai şansa să te bucuri de asemenea energii…

„Prinţul fericit” este genul de spectacol „caligrafic” care te purifică, te ajută să respiri, te ajută să zîmbeşti cu o seninătate pe care o credeai pierdută. Scriu aceste rînduri la aproape un an de la premieră (spectacolul a fost prezentat în deschiderea Festivalului Internaţional de Teatru pentru Public Tînăr „Luceafărul”, ediţia a VI-a) şi constat că amintirile mele şi-au păstrat prospeţimea. E şi acesta un criteriu al valorii unei producţii teatrale: cît de mult rămîne în memoria spectatorului! Cît şi cum se sedimentează nişte imagini, nişte scene, nişte sunete sau nişte mesaje… Prevăd o existenţă îndelungată a spectacolului semnat de Radu Nica! E un spectacol frumos!

Revista indexata EBSCO