Sep 2, 2014

Posted by in ARTE

Ștefan OPREA – Foile de parcurs ale criticului

De o jumătate de deceniu încoace, cu o constanţă obstinată şi într-un ritm capabil să te ameţească precum băutura cea mai tare, Mircea Morariu publică anual volumul de critică teatrală devenit deja tradiţional: Un an teatral aşa cum l-am văzut. Recent, l-am primit pe al cincilea, adică pe cel cuprinzînd referinţele critice asupra anului 2013*. Cred că le-am comentat pe toate şi asta îmi face dificilă încercarea de a mai spune ceva nou, ceva ce n-am spus despre criticul şi istoricul de teatru cel mai activ al acestei perioade şi despre confratele cel mai informat şi mai bun cunoscător a tot ce mişcă în teatrul românesc. Oricum, nu intenţionez să-i schiţez un portret din simplul motiv că ar fi prea devreme, el mai avînd încă mulţi ani în faţă, timp în carte să adauge trăsături noi profilului de critic. Îmi amintesc însă şi vreau să reţin aici eboşa criticului ideal pe care el însuşi o schiţa – în primul volum al seriei, cel referitor la anul teatral 2009 – din însumarea opiniilor unor actori, regizori, scenografi şi ale altor oameni de teatru despre activitatea cărora se exprimă criticul. Deci, după părerea acestora, criticul ideal, înainte de orice, ar trebui să aibă „o natură schizoidă”. Iar peste aceasta, el trebuie să fie un om mai informat decît regizorul, actorii, secretarul literar şi publicul la un loc, dar care nu cumva să se lase copleşit de informaţie atunci cînd comentează un spectacol; să aibă o memorie capabilă să se ia la întrecere cu cea a unui computer, dar care Doamne fereşte să-şi amintească vreodată că un anume text dramatic a prilejuit spectacole mai bune ori mai interesante decît cel la care ia parte şi pe care urmează să-l comenteze. Mai concret: „e bun criticul care ştie ce luptă a trebuit să ducă Molière spre a-şi vedea pe scenă celebrul lui Tartuffe, dar e pedant şi refractar la nou acel comentator care invocă lupta cu pricina în favoarea respectului pentru piesă”; apoi, nu se poate ca dumnealui criticul să vină la teatru fără fi recitit piesa cu cel mult o oră înaintea de ridicarea cortinei, „dar e cum nu se poate mai demodat acel critic care îşi invocă relectura în apărarea vreuneia dintre opiniile sale”; şi mai departe: e admirabil criticul care ştie tot ce au spus despre Molière comentatorii, teoreticienii şi practicienii cei mai autorizaţi, dar „e un pedant cel ce îi convoacă în argumentaţie; în sfîrşit, e obligatoriu ca un critic să ştie ce spectacole de referinţă a prilejuit un anume text dramatic, dar e socotit „agasant şi învechit” criticul care vrea alte şi alte spectacole a căror anvergură artistică să fie comparabilă cu cele anterioare.

Fără a fi cîtuşi de puţin intimidat de asemenea „cerinţe”, criticul îşi vede de treaba lui – pe care şi-o face aş cum crede el de cuviinţă şi cum l-a legitimat îndelunga experienţă, cultura teatrală şi miile de pagini de comentariu critic; încît şi volumul de faţă se aşează ca o piatră de rezistenţă la temelia istoriei teatrului românesc, de care se vor folosi din plin cei care o vor scrie cîndva.

Sumarul cărţii este impresionant: 66 de spectacole din 28 de teatre sînt comentate şi aşezate într-o ierarhie valorică după meritul fiecăreia. Criticul s-a deplasat prompt oriunde a aflat că se petrece un fapt teatral demn de interes. Aşa se face că a fost prezent în nouă teatre din Bucureşti, apoi, de mai multe ori, la Iaşi şi la Cluj, la Sibiu şi la Tg. Mureş, la Arad şi la Piatra Neamţ, la Ploieşti şi Sfîntu Gheorghe, etc. I-a urmărit (şi, bineînţeles, le-a vizionat spectacolele) pe regizorii săi preferaţi – pe Silviu Purcărete şi Mihai Măniuţiu, pe Alex. Dabija şi Victor-Ioan Frunză, pe Andrei Şerban şi Tompa Gabor, dar nu i-a ocolit nici pe Felix Alexa, Dominic Dembinschi, Theodor Cristian Popescu, Ada Lupu, Gianian Cărbunaru, Gavriil Pinte, Vlad Massaci, Sorin Militaru, Radu Alex. Nica, Laurian Oniga, Val Cristache şi nici pe uni mai tineri şi mai începători, care au nevoie de comentariul critic mai mult ca alţii. A văzut şi a judecat cu dreaptă măsură spectacole pe texte de Shakespeare, Molière, Tirso de Molina, Ibsen, Lorca, Büchner, Labiche, Cehov, Gogol, Alecsandri, Brecht, Eugen Ionescu, Vitrac, Camus, Bashevis-Singer, Bulgakov, G.M. Zamfirescu, Matei Vişniec, Marin Sorescu, Larry Trembley ş.a. Toate acestea fac din cartea lui Mircea Morariu o reprezentaţie de teatru cu distribuţii excepţionale, un peisaj frămîntat, cu forme de relief dintre cele mai diverse: şesuri calme, uneori inerte, munţi cu vîrfuri ascuţite, ameninţînd cerul, ape învolburate de furtuni, vulcani în erupţie, dar şi cratere stinse sau rîpe prăpăstioase: spectacole. Totul stăpînit şi ordonat cu autoritate şi cu talent de gîndul, se sensibilitatea, de gustul şi de experienţa criticului.


* Mircea Morariu, Foi de parcurs. 2013 un an teatral aşa cum l-am văzut, Editura Universităţii din Oradea, 2.14, 317 pp.

Revista indexata EBSCO