Sep 2, 2014

Posted by in MOZAIC

Ioana COSTA – Mediterana antică

Le lingue del Mediteraneo antico. Culture, mutamenti, contatti. Marco Mancini, Luca Lorenzetti (ed.), Roma, Carocci editore, 2013.

 Doi profesori din Viterbo (Università degli studi della Tuscia), cu specialităţi complementare (lingvistică istorică, în special indo-europeană şi semitică, respectiv, lingvistică istorică şi dialectologie italiană), sînt editorii unui volum rezultat dintr-o cercetare asupra diacroniei lingvistice a Mediteranei, desfăşurată la universităţile din Bergamo, Roma („Sapienza”), Siena  („Stranieri”), Trieste şi Viterbo („Tuscia”). Sînt alăturate aici studii care reprezintă în cea mai mare parte reelaborări ale unor comunicări prezentate la colocviile care au jalonat proiectul. Modelul proiect interuniversitar-manifestări ştiinţifice-volum ne este tot mai familiar în ultimul deceniu şi putem cu atît mai mult să preţuim efortul editorial presupus de cartea ajunsă la noi, avînd menirea nu doar de a armoniza şi de a articula, ci şi de a îngroşa cumva ideea care a generat cercetarea întregii echipe.

Tabloul lingvistic al Mediteranei este încărcat, iar studiosul se bucură de materialul abundent şi se poate teme de momentul în care, încheindu-şi cercetarea, trebuie să pună punct, să înţeleagă (sau să creeze) ordinea, să formuleze concluziile. Sistematizarea teoretică este anevoioasă în asemenea condiţii. Editorii anunţă de la bun început o abordare „externă” a istoriei lingvistice, în care „diagnoza structurală se corelează cu variabile sociale” şi, deopotrivă, „confirmă sau infirmă predicţii asupra situaţiilor istorice care adesea ies din analiza documentară” (p.14). Este exemplar din acest punct de vedere studiul care deschide volumul: „Ipoteza indo-europeană a lui Bopp şi problema contactului dintre gramatici” (Luca Alfieri). Accentul este pus pe interferenţa dintre modelul gramaticii clasice şi cel al gramaticii indiene, preluat de fondatorii indo-europenisticii în descrierea limbilor indo-europene în ansamblu. Altoiul indian a fost benefic, în condiţiile în care – dată fiind confuzia dintre categoriile gramaticii latine şi categoriile logice ale gîndirii – lipsea un model aplicabil limbilor în care asumarea părţilor de vorbire era diferită de cea latinească. Descrierea făcută de gramaticii indieni cuvîntului pare să fi reprezentat punctum mouens pentru indo-europenişti: dicţionarele indiene înregistrează rădăcini verbale, altfel spus non-cuvinte (nu pot fi întîlnite în forma lor de dicţionar) şi, în egală măsură, mănunchiuri de sensuri potenţiale, care se împlinesc concret prin sufixe de derivare şi desinenţe flexionare.

Abstractizare rezultată din această întîlnire a descrierilor gramaticale europene (greco-latine, în esenţă) şi indiene a putut fi extrapolată în întregul spaţiu mediteranean, aşadar în afara indo-europenităţii.

Revista indexata EBSCO