Sep 2, 2014

Posted by in LITERATURA UNIVERSALA

Marius CHELARU – O experiență personală

            În 1994, Kenzaburō Ōe a primit Premiul Nobel pentru literatură, juriul motivându-și decizia menționând și că autorul, „cu forță poetică, a creat o lume imaginară în care viața și mitul se împletesc pentru a forma o uimitoare imagine a dilemelor de astăzi ale umanității”. La rândul său, Kanzaburō Ōe spunea în discursul la Banchetul Nobel din 10 decembrie 1994: „sunt un japonez neobișnuit care și-a petrecut copilăria sub influența puternică a lui Nils Holgersson. Atât de puternică a fost influența lui Nils asupra mea, încât a fost vreme în care puteam să numesc frumusețile Suediei mai bine decât pe cele ale țării mele”, adăugând, peste câteva fraze, că, astfel, s-a „întors cu spatele către Legenda lui Genji[1]”, simțindu-se „mai apropiat de Selma Lagerlöf” pe care a „respectat-o mai mult decât pe Murasaki Shikibu”. Dar… „mulțumită din nou lui Nils și prietenilor săi” a redescoperit „atracția” către Legenda lui Genji

Kenzaburō Ōe, care mărturisea că are afinități spirituale mai degrabă cu Yeats decât cu Kawabata (interesantă este și opinia sa despre ambivalența Japoniei de azi, cu referire la tradiție și modul în care și-a dezvoltat modernitatea, felul „catastrofal” în care s-a încercat „construcția unui stat după modelul occidental”, ori despre cum a înțeles – urmare a înfrângerii din cel de-al doilea război mondial -, și trebuie să continuie să se comporte și în viitor țara sa, să nu mai participe la nici un conflict armat), povestește cum, copil fiind, în timpul celui de-al doilea război mondial (în care i-a murit, în 1944, tatăl), trăia „într-o vale împădurită pe Insula Shikoku”, unde viețuia familia sa de sute de ani. Și fiindcă „întreaga lume era înghițită de groază”, citind din Minunatele aventuri ale lui Nils și Aventurile lui Huckleberry Finn, își „justifica” sieși „evadările nocturne” în păduri, unde rămânea să și doarmă. Și… viața lui este o poveste în care, de pildă, și suferința, dar și frumusețea, suprizele plăcute vin când și de unde nu te aștepți. Primul lui copil, Hikari („Lumina”), născut handicapat – acum lucrează la un centru de pregătire profesională pentru copii handicapați, cu teorii/ practici „preluate din Suedia”, compune muzică – a rostit primele cuvinte la șase ani. Ele erau despre păsări.

În Japonia, discutând cu diverși scriitori din diverse generații despre Kenzaburō Ōe (care spune despre sine că este un scriitor „extrem de japonez”) și opera sa, am auzit diverse opinii (de la interes, apreciere, chiar la respingere, dar exprimată în stil nipon), mai toate convergând însă spre ideea că are o manieră aparte, personală, distinctă de a scrie. Și, deși Japonia, cu legendele, miturile și felul ei de a fi (grație și „poveștilor” bunicii sale) se regăsește în paginile lui, este cu totul altfel decât la marile nume din perioada sa, cum ar fi Kawabata, Natsume Soseki ori Yukio Mishima. Asta și prin felul în care a ales să se refere în scriitura sa la experiențele personale, cum face și în această carte, fără însă a fi o narațiune la persoana întâi, ci căutând să privească totul prin prisma felului de a fi al omului în general, al modului în care suferă, cade, luptă, speră sau se stinge.

Și O experiență personală pleacă de la aceleași considerente – nașterea, în 1963, a fiului său, Hikari (cu o afecțiune cerebrală gravă), în care, însă, în timp, spune autorul, a descoperit „vocea unui suflet chinuit și întunecat”, care s-a regăsit și în/ prin muzică. (De altfel nu este singura carte a lui Kenzaburō Ōe în care apare „motivul” copilului cu handicap, cu retard – amintim Strigătul înăbușit, apărută la noi în 2010, în care protagonistul, Mitsusaburo Nedokoro, cu o viață anapoda, are un copil retardat, nevastă bețivă, alcoolică etc.).

Pe scurt, eroul principal, Bird (în limba engleză „Pasăre”)[2] – poreclă cu care se căpătuise la 15 ani, „iar figura […] chiar semăna cu o pasăre” (de altfel, descrierea lui nu este, eufemistic vorbind, deloc plăcută) –, la douăzeci și șapte de ani și patru luni, devine tată și află că primul său fiu s-a născut cu hernie cerebrală. Deja considera că are o căsnicie fără viitor, care îl împingea și pe el spre ratare. Iar condiția sa de intelectual (primise, deși foarte tânăr, slujba de profesor la o „școală pregătitoare” datorită „bunăvoinței socrului”, pe care îl iubea, dar de care se și temea) era apăsată de tot felul de neîmpliniri, de frustrări. Unele erau legate de ce însemna căsnicia (îndată după căsătorie băuse o vreme mult, și acum lupta să renunțe cu totul, „lăsase baltă toate obligațiile pe care le avea ca masterand, și slujba și studiul, și nu făcea altceva decât să bea whisky de dimineață până noaptea târziu”), cu piedicile pe care i le crea, altele țineau de dorința sa puternică de a călători în Africa, pe care o „cunoscuse” doar din atlase, hărți, ghiduri pe care le citea și în librării. În fața noii situații care îl aruncă în ghearele disperării, îl cuprind și spaima, groaza, dar și jena că toată lumea, inclusiv medicii (când vine la spital, chemat de urgență, directorul îl întreabă dacă vrea să vadă „chestia aia” – cuvinte care „lui îi sugeraseră imaginea unui monstru”), îl socotește tatăl unui monstru, începe să creadă și să se convingă că, astfel, orice posibilitate de a face ceva este limitată drastic, ba chiar blocată, el fiind pur și simplu prizonierul acestei situații complicate, fără cine știe ce șanse de ieșire. Era închis în cușcă – „în realitate, am intrat în cușcă imediat ce m-am căsătorit, dar până acum ușița părea încă deschisă”.

Iar când, la spital, năucit după o bătaie pe care o încasase cu o seară înainte, după ce se băgase singur în mod stupid într-un loc din Tokyo frecventat de tot felul de tineri, doctorii îi spun până la urmă despre ce era vorba cu fiul lui, că „arată de parcă ar avea două capete”, „de la o malformație a craniului, creierul a ieșit afară”, iar el întreabă dacă mai are șanse să se dezvolte normal, i se răspunde, că, și în eventualitatea unei operații, măcar pentru aspect, „ar putea, în cel mai fericit caz, să ducă o viață de legumă”. Dar nu se punea problema ca micuțul să moară imediat. Apoi începe drumul lung, chinuitor, la spitale, pentru operație, soacra îi spune să nu vină acasă, să aștepte să moară copilul, tot felul de gânduri despre presupusa scurtă viață și „moartea unui copil-legumă”, despre capul lui bandajat, „asemenea lui Apollinaire rănit”… Și, astfel, ajunge acasă la Himiko, pe care o cunoscuse în primul an de facultate, căreia îi murise soțul la un an după nuntă. Și ea, ca și Bird, căutau să fugă, fiecare în felul lui, de prezent, de „acum” și „aici”, ea vorbindu-i despre „universuri plurale”, el… trei nopți se pierd în beții și încercări de a face sex, reușite cumva într-un final, și discuții perverse ori ambigui sau stranii despre copil, despre sex/ repulsia de sex, întrebări și mai stranii (Bird către Himiko – „cum arată lumea oamenilor care mor cât sunt încă copii?”). Și, până la urmă, somnul lui în patul lui Himiko, care plecase aiurea prin oraș, în vrreme ce, din timp în timp, la geam o strigau tot felul de bărbați… Iar zilele, plecând de la Himiko, au fost la fel de învălmășite, cu drumuri la spital pentru a-și vedea fiul și a mai afla ce alte „complicații” mai are, la școală (unde ajunge și beat, riscând sancțiuni), discuții cu soacra, cu soția, doctorii, reproșuri… Se decide să ucidă copilul, cumva, apelând la un doctor cu care se culca Himiko, care se dovedește a fi un prieten al lui din copilărie, Kikuhiko, de care se despărțise într-o manieră deplorabilă. Dar, în urma unor discuții, poate și pentru că acel prieten îi spusese că nu îl știa să fugă de ceva, poate și pentru că în mintea și în sufletul lui se produsese un declic, decide să nu mai fugă, renunțând să mai plece cu Himiko în Africa, renunțând la… Duce copilul să fie operat, și îl ia cu el acasă, privindu-l ca pe fiul său. Lăudat fiind de soție, de soacră și de socru, care au apreciat schimbarea în bine, spune cu o voce în care se ascundea sila și de ceilalți, și de sine: „de fapt, tot încercam să fug și aproape că reușisem, dar se pare că realitatea te obligă să trăiești cum trebuie atunci când o accepți. Adică, degeaba vrei să te lași prins într-o capcană a înșelătoriei, până la urmă îți dai seama că singura opțiune e să o eviți. Cel puțin asta am descoperit eu”.

Într-un stil simplu, cu un vocabular în mare așișderea (dar care te captivează, ca cititor, te atrag în „poveste”), romanul este construit din disperare, fatalism, dar mai curând tristețe, sentiment care te invadează pas cu pas, încet, dar sigur. Și, până la urmă, și umanism (și aici ar putea fi o discuție deloc facilă), speranță. Metamorfoza lui Bird este una în care chinul e vioara întâi. Mai nimeni nu îi înțelege comportamentul (poate și de aceea este o „experiență personală”), reacțiile, gândirea, modul în care se schimbă când are de a face cu o astfel de apăsare, de tragedie, cum este nașterea fiului său în asemenea condiții. Iar, pas cu pas, de la un om care trezește cel mult mila ori disprețul, dacă nu ura (la care se adaugă și ura față de sine a lui), prin felul lui de a fi, în ochii celorlalți, inclusiv ai familiei, de la o necurmată încercare de a se refugia/ de a fugi din realitate (prin visuri, himere, sex, alcool, comportament straniu/ aberant ș.a.), la unul care e decis să treacă peste propria lașitate, să salveze viața copilului său, și, astfel, să se salveze și pe sine. Ajunge, de la un om față de care nu poți avea nici un sentiment de apropiere, de empatie/ compătimire, dată fiind situația lui, știind că ş-a lăsat soția în spital, copilul între viață și moarte, hrănit cu apă în loc de lapte (asta deși hernia cerebrală a se vădește, în final, a fi o tumoră benignă care a putut fi extirpată), pentru a se lua la bătaie cu niște vagabonzi, a se îmbăta ori a se arunca în roata unor excese sexuale, la un om care își înțelege drumul.

Nu este o lectură comodă, această carte care te duce la întrebări despre durere, frică, ură și sila de sine, și față de ceilalți, și încă și altele. Nu știu câți dintre noi ar putea să facă, onest, un efort de imaginație (dorindu-ne însă cu toată ființa să ne oprim la ficțiune, la experiența literară, să nu ni se întâmple…) gândind că ar putea fi în situația lui Bird, ori că ar putea să se „pună în locul lui” și să treacă prin etapele de trăire pe care le descrie autorul. Iar, pe un alt plan, prin modul în care autorul descrie cum se purtau cei din jur în fața unei astfel de „situații” (doctori, familie ș.a.), cum erau sentimentele lui, stările prin care trece, gândurile lui, cititorul se apropie și de maniera în care putea fi mentalitatea/ felul de a fi al unui japonez obișnuit în varii situații, din zilele în care a fost scrisă cartea.

Dincolo de posibilele „influențe” europene ori japoneze, de „fundalul”, până la urmă, nipon, de substratul filosofic, psiho-clinic, de analiză a comportamentului (și sexual) deviant, și de alte posibile planuri de analiză, este o carte de un dramatism copleșitor. „Am supravieţuit datorită faptului ca am dat glas suferinţelor mele în romanele pe care le-am scris. Și de fiecare dată, în fața hârtiei, mă trezeam repetând, ca un fel de suspin, «sunt din nou o fiinţă omenească»” – spunea autorul, și cred că și cititorul nu este departe de acel suspin după lectura acestei cărți.

Dar, poate, cel mai potrivit ar fi să încheiem cu o frază a lui Kenzaburō Ōe dinainte de final: „Încercă să-şi reflecte chipul în ochii copilului. Oglinda lor era de un cenuşiu adânc, translucid, şi începuse să reflecte o imagine atât de măruntă, încât Bird nu putu să-şi dea seama de cum va arăta noua lui faţă. Avea să se uite în oglindă de îndată ce ajungea acasă”. Și să amintim că ultimele două propoziții ale cărții se încheie cu două cuvinte – speranță și perseverență.

 

Kenzaburō Ōe, O experiență personală, traducere din limba japoneză și note de Roman Pașca, prefață de Rodica Grigore, Editura Art, Colecția „Biblioteca pentru toți”, București, 2012, 244 p.



[1] Genji monogatari, al doamnei Murasaki Shikibu, și considerat primul roman scris din lume.

[2] Traducătorul cărții notează că autorul folosește ideograma sino-japoneză pentru „pasăre”, dar îi „atașează” „în mod constant, citirea engleză Bird”.

Revista indexata EBSCO