Sep 2, 2014

Posted by in ESEU

Caius Traian DRAGOMIR – Complicitatea

            ,,O crimă este, înainte de orice, o lipsă de raţionament’’, notează Honoré de Balzac, în romanul său ,,La Cousine Bette’’ (citat aici după Pierre Ripert). Adevărul afirmaţiei marelui prozator, marelui clasic francez, este dincolo de orice ameninţare critică; evident, fraza, avînd caracterul clar al unei maxime, nu este însă şi o definiţie completă a crimei – aceasta înseamnă mult mai mult decît un simplu deficit raţional de care face dovadă persoana vinovată, însă actul abominabil, tragic, nu are loc în absenţa unui grav defect de judecată apărut în mintea făptuitorului. Se poate, cu siguranţă, susţine – deşi, în această privinţă, atît psihologia, cît şi psihiatria au produs o serie întreagă de teze, teorii şi concepţii foarte diferite, eventual divergente – că nicio aberaţie mentală sau comportamentală, patologică ori pur şi simplu violentă, inacceptabil agresivă, criminală, nu are loc fără o anumită deficienţă a capacităţii intelectului implicat în respectivul act. Lucrurile stînd astfel, nu este permisă totuşi concluzia unei restrîngeri de responsabilitate în cazul tuturor faptelor penale; a judeca defectuos nu înseamnă a fi pierdut capacitatea de a deosebi admisibilul de inadmisibil sau, în termeni juridici obişnuiţi, binele de rău. Dincolo de circumstanţierile încercate în rîndurile anterioare nu putem să ne refuzăm dreptul la convingerea că orice acţiune criminală implică în pregătirea anterioară – intimă, oricît de intens pulsională şi, deci, nestăpînită sau îndelung precedată de frămîntarea interioară ar fi fost aceasta – un deficit important al gîndirii limpezi, al raţiunii fie şi minim educată, exersată, în cursul întregii existenţe, a unei persoane de orice vîrstă, aparţinînd aproape oricărei comunităţi omeneşti.

            Astfel stau lucrurile în privinţa crimei şi a posibilei interpretări a cauzei – sau a unei cauze – a acesteia, în viziunea lui Honoré de Balzac. Să fie însă explicaţia pe care o dă Balzac într-o situaţie specifică, sau la un nivel de gravitate maxim, valabilă exclusiv acolo unde scriitorul face referinţă, sau ea, explicaţia, are o aplicabilitate mult mai largă în sfera actelor negative, care corup şi compromit comportamentul uman? Răspunsul la această întrebare este înalt semnificativ, întrucît dacă ar fi vorba să ne raportăm doar la crime am putea să nu fim deosebit de interesaţi în a le analiza cauzal. Oricît de grave ar fi ele, tocmai prin natura lor, să spunem sălbatică, nu se reproduc la o frecvenţă foarte înaltă, în societăţile omeneşti civilizate, dacă nu avem în vedere că acestea chiar îşi pierd uneori amintirea condiţiei lor civilizate, implicîndu-se în războaie în care distrugerea şi moartea ajung la dimensiuni halucinante. Ce se întîmplă însă cu întreaga sferă a infracţiunilor, incluzînd crima, dar nu numai aceasta, ci şi contravenţiile şi delictele, ori simplele jigniri morale sau acte de compromitere neîndreptăţită, nejustificată, a demnităţii şi imaginii unei fiinţe apropiate, a unui semen, act căruia nu i se atribuie apartenenţa la un tip sau altul de infracţiune, însă jenează sever legătura firească şi corectă dintre oameni? Nu intervine şi aici defectul, într-o formă eventual mai redusă, limitată la aspecte oarecum exterioare, marginale, ale vieţii în comunităţile omeneşti? Răspunsul la această întrebare – apărută prin extinderea posibilităţii de aplicare a maximei lui Balzac, propusă la începutul acestui text spre a găsi un mod pe cît posibil mai adecvat şi, prin sugestia marelui scriitor, mai profund al înţelegerii posibile a relaţiilor dintre oameni – nu poate fi decît acelaşi precum răspunsul dat cu privire la justeţea afirmaţiei balzaciene despre crimă: orice formă de abatere de la regulile, principiile, reglementările care guvernează bunele relaţii dintre oameni îşi află începutul, sau poate apoi, un anumit moment al desfăşurării, într-o deficienţă a tratării raţionale a unei probleme de fiinţare umană, în spiritul bunei comunicări interpersonale. Chiar şi această etapă ceva mai avansată în relevarea erorii de raţionament în calitate de cauză, în cele din urmă, a răului în lumea umană nu ne conduce însă prea departe, sau mai exact: nu ne conduce la o concluzie suficient de utilă. La ce trebuie să ne raportăm spre a folosi într-o mai mare măsură ideea propusă de Balzac în reflecţia sa referitoare la răul în societate? Odată extinsă sfera de aplicaţie a maximei prin tratarea tuturor actelor contravenind relaţiilor binefăcătoare dintre oameni nu mai rămîne decît o altă formă a lărgirii perspectivei, şi anume aceea de a vedea cum răul pătrunde în lume prin chiar principiile reglementînd relaţiile, respectiv prin legiferarea asupra regulilor, care controlează obligaţiile umane reciproce, datoriile faţă de semeni sau, în general, dar şi în concret, prin codurile de legi – penale şi civile. A face legi greşite, nepotrivite unei ţări sau unei civilizaţii, a le face prea permisive sau, dimpotrivă, mult prea rigide şi limitative înseamnă a produce unei societăţi daune cu mult mai mari decît foarte mulţi infractori la un loc, inclusiv criminali.

Problema comportamentului legislativ inadecvat al unei societăţi poate fi abordată pornind de la capătul extrem al seriei determinărilor deviante. Ce anume urmăreşte o legislaţie într-o societate în care voinţa democratică este pusă în umbră de o intenţie destructivă, ca raportare la interesul general? Evident, a face astfel încît omul să se simtă ameninţat, neprotejat de autoritatea publică şi, astfel, să se lase condus, dominat, de cei care dispun de mijloacele necesare pentru a manevra sistemul politic al partidelor, al nominalizării în poziţii elective pe listele alegerilor care se succed sistematic, mimînd statul democratic pe care, în fapt, îl pot manipula şi, deci, îl pot corupe. Cum se poate realiza cel mai uşor, prin releu legislativ, o astfel de organizare statală, permiţînd dictatura inaparentă la nivel macropolitic, oricît de evidentă şi clară ar fi aceasta în experienţa cetăţeanului, a individului aparţinînd comunităţii unei naţiuni? Metoda este deosebit de simplă: se acordă spaţiu liber de manifestare unui anumit nivel de infracţionalitate, în fapt suficient de înalt. În felul acesta, nimeni nu se simte suficient de sigur în relaţiile sale cu persoane care pot foarte uşor adapta un comportament interuman inacceptabil, fără a risca mai nimic din partea sistemului de siguranţă pe care statul este dator să îl pună în serviciul poporului său, dar nu o face. Se ajunge la omoruri zise din culpă, care trec prin justiţie rămînînd în fapt nepedepsite, sau la vătămări corporale grave, dar care obligă la spitalizări suficient de lungi, pentru a nu fi încadrate drept fapte penale în lumea occidentală, sau modelate după exemplul acestora, favorizează într-un anumit grad, exact dozat, infracţiunea, dar lasă liberă, tocmai prin laxitate legală, abuzul juridic. Cel care abandonează aspiraţia şi voinţa sa orientate către binele public este tocmai cetăţeanul, persoana care ar trebui să reprezinte centrul în jurul căruia să graviteze întregul sistem de organizare statală.

Evident, este rolul naţiunilor – şi al civilizaţiilor actuale – să nu lase a se permanentiza o condiţie a lumii care astăzi, pe cînd speranţele tuturor, la încetarea Războiului Rece, presupuneau că avea să se afirme o stare de puternică reprezentare a dreptului şi democraţiei, nu este decît o lume a permisivităţii unei multitudini de abuzuri aşezate pe fondul unor legislaţii aberant inconsistente. O frază a lui Voltaire – din ,,Brutus’’ – arată mult despre condiţia căreia umanitatea actuală are a-i face faţă: ,,Cel care scuză o crimă (am putea adăuga: o infracţiune de orice gen) îi devine complice’’, spune binecunoscutul critic al tuturor sistemelor şi metodelor opresive. O legislaţie care scuză infracţiunea, permiţînd confuzia între ilegalitate şi legalitate, este relevantă pentru complicitatea celor care au elaborat-o la obiectivele unor structuri sociale ce urmăresc a falsifica legalitatea, preschimbînd un stat de o aparenţă democratică într-o guvernare cel puţin autoritară, favorabilă tuturor abuzurilor.

Complicitatea la cea mai gravă formă a infracţiunii poate lua uneori forma unui simplu joc de cuvinte, a unei rearanjări a calificării acţiunilor statele. Întrebat de suveranul regatului său, prin ce anume ar trebui să înceapă reforma statului, Confucius, genialul creator al credinţei şi filozofiei celei mai mari naţiuni a lumii a răspuns: ,,începeţi cu restaurarea cuvintelor’’. Destalinizarea declanşată şi desfăşurată de Nichita Hrusciov a catalogat crimele comunismului drept greşeli ale Partidului comunist, în loc să le numească aşa cum au şi fost, deci simplu, crime. La fel s-a întîmplat şi cu întreaga critică promovată de Nicolae Ceauşescu, la adresa perioadei de început a dictaturii comuniste în România: crimele au primit denumirea de greşeli politice. O astfel de comportare lingvistică în istoria politică a prezentului are un singur nume: complicitate.

Ce este însă de făcut, ori măcar de crezut, atunci cînd constatăm că multe dintre crimele ultimilor douăzeci şi cinci de ani petrecuţi în lumea generalizat liberală, astfel presupusă, la începutul tranziţiei dinspre confruntare către o generală înţelegere, în care s-au produs aşa cum am notat deja acte dintre cele mai reprobabile, primesc schimbarea denumirii şi acestora începe acum să li se spună tot astfel: respectiv greşeli?

Revista indexata EBSCO