Sep 2, 2014

Posted by in ESEU

Mircea PLATON – Despre cum onegeurile-dronă înăbușă gîndirea democratică și creeează națiuni de unică folosință (II)

            IV. De-culturare şi „anticomunism”

Istoricul britanic James Mark observa că monumentul dedicat memoriei victimelor regimurilor comuniste dezvelit la Washington pe 12 iunie 2007 nu evocă de fapt victimele brutalităţilor comuniste, ci întrupează în mod brutal triumfalismul occidental şi inevitabilitatea victoriei globale a „democraţiei liberale”: „În vreme ce monumentul în sine e dedicat celor ‘o sută de milioane de victime’ ale comunismului […], forma aleasă pentru a fi pusă pe piedestal nu ilustrează suferinţa de masă în niciun fel. E o ‘Zeiţă a Democraţiei’, o copie a modelului construit de studenţii care au demonstrat împotriva guvernului comunist în Piaţa Tiananmen în 1989 şi a căror mişcare democratică a fost în cele din urmă suprimată. Sponsorii americani ai monumentului au ales-o pentru că au crezut că această zeiţă a fost inspirată de Statuia Libertăţii, lucru negat de creatorii chinezi ai statuii din Tiananmen, care au explicat că şi-au modelat statuia după sculptura realist-socialistă chineză evitînd în mod deliberat folosirea oricărei forme care ar fi putut fi asociate cu politica sau cultura occidentală şi care deci ar fi putut fi folosită de autorităţi pentru a-i demoniza în propria lor ţară. Oricum, în amplasamentul ei de la Washington, asemănarea zeiţei cu Statuia Libertăţii era în mod clar şi în totalitate în armonie cu scopul ideologic al sponsorilor monumentului: acela de a reprezenta o lume împărţită între cei care se bucură de libertăţile de tip american şi cei care tînjesc după ele […] Chiar şi dedicaţia celor care au murit ca rezultat al experimentului comunist de pretutindeni – ‘Celor mai mult de o sută de milioane de victime ale comunismului şi celor care iubesc libertatea’ – sugerează că sacrificiul lor în masă a fost făcut de dragul misiunii globale a libertăţii”.[1]

Pentru a ajuta la înţelegerea semnificaţiilor şi rădăcinilor politico-ideologice ale ridicării acestui monument, care falsifică semnificaţia măririi şi decăderii regimurilor comuniste în beneficiul imperiului global neoconservator, trebuie să analizăm modul în care diverşi emisari şi comisari ideologici neoliberali şi neoconservatori au lucrat – sprijiniţi de onegeuri occidentale – la deznaţionalizarea istoriei şi moştenirii comuniste a fostelor ţări comuniste. Exegeza regimului comunist generată de aceşti experţi a urmărit  convertirea istoriei naţionale sau regionale a regimurilor comuniste în termeni global-civici. Reuşita experimentului ţine şi de delegitimarea istoriografică şi extirparea culturală a naţionalismului etnic în favoarea naţionalismului civic. Odată naţiunea redusă la statutul de societate dedicată apărării unei anumite ordini constituţionale („a nation dedicated to a proposition”), memoria regimurilor comuniste poate fi recuperată ca trecut util prezentului etern neoliberal al pieţei globale libere care aboleşte ca ordine naturală dezordinea ne-naturală a istoriei. După cum nota Robin Okey, un veteran al istoriografiei est-europene, lectura complexelor realităţi est-europene prin grila reducţionistă „naţionalism civic” (bun) vs „naţionalism etnic” (rău) trădează obişnuinţa Vestului de a trata Estul Europei ca pe o simplă anexă a unor „proxy wars” ideologice mai degrabă decît ca pe o regiune care merită înţeleasă în proprii ei termeni. Modelul propus şi impus de Occident Estului Europei – model bazat pe scheme abstract rigide de genul progresiei „democratizării” prin „tranziţie”, „consolidare” şi „sequencing” – tinde să privilegieze „liberalizarea pieţei” sau „multiculturalismul” ca semne sigure ale democratizării, dar neglijează importanţa „infrastructurii sociale, culturale şi legale”, adică specificitatea culturală şi etnică a zonei, pentru dezvoltarea practicii democratice. Orkey avertizează împotriva neglijării şi distorsionării în practica diplomatică şi ideologică occidentală a factorului naţional: „Natural revulsion at Yugoslav events led to an over-rigid polarisation between civic ‘constructivist’ concepts of nationhood (good) and ‘primordialist’ ethnic ones (bad). Marx’s depiction of civic-minded German liberals versus racially motivated Slav nationalists in the Habsburg monarchy in 1848 shows the weakness of this approach; it is too convenient for dominant cultures challenged from bellow and overlooks the ethnic aspect of any political community. In fact, nearly all revolutionary actors concerned in 1848 combined liberal and nationalist ideas. This is not to excuse Milosevic in the 1990s, just to point out that the default demonisation of the ethnic or national element in conflict situations is too sweeping. These are academic issues, but they are not unrelated to the assertion of western civic prescriptions in a global framework, in pursuit of the New World Order proclaimed by President Bush.”[2] Din acest punct de vedere, aplecarea unor anumite cercuri ale stîngii euro-atlantice către „deconstrucţia” sau „demitizarea” cultural-istorică nu face decît să niveleze terenul pentru „constructivismul” politic-institutional civic-neoliberal.

Conform lui Ernest Gellner, “nationalism is not the awakening of nations to self-consciousness: it invents nations where they do not exist”.[3] “Invenţie” înseamnă, pentru Gellner, „fabricaţie”, ceva sintetic. Probabil acest lucru explică de ce „nation-building” pare a fi o afacere extrem de profitabilă. Conform publicaţiei Strategic Studies Quarterly, pe durata Războiului Rece Statele Unite lansau o nouă intervenţie militară o dată pe deceniu, în vreme ce Organizaţia Naţiunile Unite lansau o nouă operaţiune de menţinere a păcii o dată la patru ani. După încheierea Războiului Rece, numărul operaţiunilor militare ale SUA a crescut la una la fiecare doi ani, în vreme ce ONU trebuie să facă faţă unui ritm de o misiune de menţinere a păcii la fiecare şase luni. Multe dintre aceste operaţiuni devin „full-blown nation-building missions”, definite de  James F. Dobbins drept „use of armed force as part of o broader effort to promote political and economic reforms with the objective of transforming a society emerging from conflict into one at peace with itself and its neighbours”.[4] Conceptul de „nation-building” presupune ideea că o naţiune poate fi literalmente construită, deconstruită şi reconstruită, că există experţi în şi manuale de „nation-building” şi, mai ales, că anumite segmente ale procesului de fabricare a unei naţiuni pot fi oferite companiilor private. Se pot privatiza nu doar problemele care ţin de securitatea naţională, se pot scoate la licitaţie şi chestiunile care ţin de arhitectura interioară a naţiunii, de viaţa economică, intelectuală şi politică.[5] „Nation-building” e o formă de construcţie socială care urmăreşte să restaureze autoritatea unor „state eşuate” (“failed states”), răvăşite de războaie civile, sau să acorde recunoaştere statală unor grupuri etnice sau regiuni separatiste care caută recunoaşterea internaţională a independenţei lor ca state naţiuni.[6]

Ca atare, o naţiune poate fi „construită” legitim doar în sensul de „stat”. E normal deci ca operaţiunile de “nation-building” să aibă drept scop intensificarea identificării cetăţenilor cu o anumită ordine constituţională, adică „naţionalismul civic”. Dar înflorirea unei industrii de experţi în manufacturarea de subansamble ideologice sau instituţionale necesare „naţionalismului civic” atrage după sine tentaţia de a opera din ce în ce mai mult doar cu acele concepte care elimină specificul cultural, etnic al naţiunii şi care favorizează reducerea economiei reale şi simbolice a statului naţional la un complex de funcţii politice şi economice deregulate în conformitate cu interese externe sau domestic-oligarhice. Logica specializării şi diviziunii globale a muncii permite cîtorva naţiuni avansate tehnologic şi capabile de desfăşurări militaro-ideologice globale să producă şi să exporte în masă un model universal de „viaţă democratică” (“democratic way of life”)[7] la pachet cu module instituţionale specifice unui „naţionalism civic” generic.[8]

Naţiunile tratate ca artefact recent pot fi, după cum scria Kuper, făcute să funcţioneze cu motivaţii in-proprii. Văduvite de propriul lor telos, aceste naţiuni sînt lipsite de propriul lor timp, propria lor istorie, propria lor identitate. (Post)Modernitatea capitalistă ne presează să sporim productivitatea, să grăbim lucrurile, să ne concentrăm pe ceea ce poate fi „produs”, instantaneu dacă se poate, şi să reprimăm, eliminăm sau neglijăm ceea ce trebuie cultivat şi aşteptat să crească. Ceea ce e dat – de la seminţe la moduri de viaţă – trebuie înlocuit cu ceea ce e vîndut (de la seminţele patentate de BASF sau Monsanto, la „modul de viaţă” la care accezi imaginar cumpărînd anumite branduri de maşini sau cămăşi). Orice creşte în sau la timpul lui ne scade profiturile: supermarketurile nu pot rămîne fără roşii în galantar, indiferent de anotimp. Profitul depinde nu doar de marxiana abolire a spaţiului prin timp, ci şi de abolirea ano-timpului prin spaţiu, prin telescopare geografică: nu avem mere, importăm, nu avem mînă de lucru calificată deoarece corporaţiile au refuzat să investească în programe de ucenici, importăm. Strămutăm întregi zone de geografie umană pentru a scurta timpul scurs între minima investiţie şi maximul profit. Tot ceea ce creşte creşte la vremea lui. Doar ceea ce producem noi producem în timpul nostru. De aceea şi sîntem plătiţi cu ora. Conştiinţa naţională a unor strămoşi, a unei limbi şi a unui teritoriu comune se dezvoltă în timp: „it trickles down” de la naţiunea politic-aristocratică la naţiunea etnic-democratică. Şi multe dintre reformele democratice ale secolelor XIX şi XX sînt de neconceput fără imboldul dat şi elitelor magnanime şi poporului revendicator de conştiinţa identităţii etnice comune diferitelor clase sociale.[9]

În naţiunile civice însă, pentru care definitorie e loialitatea faţă de o anumită ordine constituţională, elitele care populează spaţiul instituţional definitoriu de naţiune pot simţi tentaţia izolării de „mase”. Prin intermediul naţionalismului civic, un „yob” care trăieşte în afara limitelor politico-instituţionale ale sistemului e proiectat în afara naţiunii, e aşadar „disenfranchised”. Revendicările lui sînt percepute ca imersiunea violentă a unui asteroid sulfuros în lumea ordonată newtonian a naţiunii gentrificate. Dar naţiunile civice pot fi manufacturate în masă mult mai eficient. Această abordare pragmatică e cauţionată de faptul că operaţiunile de „nation-building” sînt de multe ori răspunsul comunităţii internaţionale la războaie civile şi de purificare etnică sau religioasă. Naţionalismul civic poate deci fi prezentat ca luminoasa, post-traumatica alternativă la sîngerosul „naţionalism etnic”, al cărui punct de plecare în conştiinţa unor strămoşi, a unei istorii, a unei culturi, şi a unui teritoriu comune e prezentat ca o formă de atavism, de fundamentalism opus modernizării, toleranţei şi progresului. Şi nimic nu e mai profitabil decît progresul. Noul trebuie fabricat, inventat, în vreme ce vechiul e deja proprietate comună. Nu contează că naţionalismul civic poate fi la fel de sîngeros sau de absurd ideologizat ca şi naţionalismul etnic, după cum ne-o dovedesc episoade ale Revoluţiei Franceze, Războiul Civil dintre Uniune şi Confederaţie sau episoade ale istoriei regimurilor comuniste în timpul cărora s-au eliminat în masă anumite categorii de indezirabili ideologici, adică oameni care nu profesau fidelitate faţă de ordinea constituţională a statului.

Naţionalismul etnic sau etnic-religios se pretează şi el multor manipulări, inclusiv celor de tip global-corporatist. Dar revoluţia democratică globală se face împotriva naţiunilor, nu în numele lor. Şi nu e lipsit de importanţă că – după cum o dovedesc şi revelaţiile legate de exclusivul club anglo-saxon al celor Cinci Ochi – naţionalismul civic american ascunde  sub sloganuri universale proiecţia globală a idealurilor, standardelor şi intereselor WASP. Tocmai de aceea, deşi nu au suferit prea mulţi cetăţeni americani sub comunism, deşi mulţi dintre  ei au cunoscut o creştere a nivelului de trai ca urmare a Războiului Rece, monumentul ridicat la Washington în memoria victimelor comunismului celebrează de fapt democraţia americană. Pentru că celebrează profitul pe care anumiţi propagandişti ai „democraţiei americane” l-au extras şi îl vor mai extrage din exploatarea directă a temei „anticomuniste” şi indirectă a lumii comuniste.

Pentru a ilustra modul în care acţionează agenţiile ideologice euro-atlantice pentru a confisca această istorie, trebuie să discutăm pe scurt cazul României. În 2006, preşedintele neoconservator al României, dl Traian Băsescu, l-a numit pe sociologul Vladimir Tismăneanu preşedinte al Comisiei Prezidenţiale pentru Analiza Dictaturii Comuniste în România (aşa-numita „Comisie Tismăneanu”). Tot în 2006, Foreign Policy Research Institute anunţa crearea unui „Transatlantic Steering Group” menit a teleghida accelerarea procesului de „integrare” a ţărilor post-comuniste. Din partea României fac parte Alina Mungiu-Pippidi, prezentată ca NED Fellow, şi Gabriel Petrescu, a cărui calificare e aceea de Preşedinte al Fundaţiei Soros pentru o Societatea Deschisă din România. Din partea americană e prezent însă dl Tismăneanu.[10]  Din 2009, dl Tismăneanu a devenit şi preşedinte al Consiliului Academic al Institutului de Studii Populare (ISP), think tank al Partidului Democrat Liberal (la putere în perioada 2008-2012, partidul fiind o creaţie a lui Traian Băsescu). Printre sponsorii-parteneri ai ISP se numără KAS, HSS, The International Republican Institute şi Centre for European Studies (CES), think tankul Partidului Popular European. Tismăneanu face parte şi din consiliul consultativ al Centrului de Analiză şi Dezvoltare Instituţională (CADI), un think tank neoliberal din România finanţat de Atlas Foundation, Konrad Adenauer Stiftung, CATO Institute, The German Marshall Fund of the United States (GMF), Americans for Tax Reform Foundation, Trust for Civil Society in Central and Eastern Europe, Coca Cola,  Business Angels Netzwerk Deutschland (BAND) şi BRD. CADI este parte a organizaţiilor internaţionale Atlas Foundation, Economic Freedom Network şi  Stockholm Network şi are ca parteneri instituţionali The Swiss Confederation Institute; Ambasada Marii Britanii în România; Institutul de Studii Populare; Institutul Ludwig von Mises România; Cato Institute; Heritage Foundation; Institute for Humane Studies; Institute for Economic Studies; Institute for Market Economics şi Mercatus Center at George Mason University.[11] Cu sprijinul financiar ar GMF şi al Balkan Trust for Democracy, CADI a organizat în colaborare cu Departamentul Securităţii Naţionale al Administraţiei Prezidenţiale mese rotunde precum „Cultura strategică şi societatea civilă”.  Temele de discuţie anunţate de organizatori au fost legate de mobilizarea societăţii civile din România pentru a accepta militarizarea vieţii academice româneşti. Astfel, s-a discutat despre „paşi către o coaliţie a societăţii civile pentru reforma sistemului de securitate; dezvoltarea culturii strategice în cadrul universităţilor civile; oportunităţi de cercetare şi colaborare”. Spiritul în care s-a discutat a fost, după cum transpare chiar din prezentarea publicată pe websitul CADI, cel al instrumentalizării grosolane a istoriei românilor prin denunţarea „naţionalismului antiliberal îngust”  care alimentează „tradiţia izolaţionistă de non-cooperare” a românilor cu marile imperii.[12]             Tismăneanu a mai fost numit de Preşedintele Băsescu şi Preşedinte al Consiliului Ştiinţific al Institutului pentru Investigarea Crimelor Comuniste în România, funcţie pe care a exercitat-o între anii 2010 şi 2012. Ca preşedinte al IICCMER, Tismăneanu a  fost invitat să susţină conferinţe finanţate de KAS pentru a populariza versiunea istoriei comunismului românesc generată de Raportul Comisiei Tismăneanu.[13] Studiind componenţa şi raportul Comisiei Tismăneanu, Mark constata că rolul Comisiei Tismăneanu a fost acela de a impune de sus în jos, cu ajutorul statului şi la presiuni externe, în prag de intrare a României în UE (2007), o nouă „memorie liberală” care să reducă la tăcere sau să cenzureze existenţa altor memorii, alternative, ale epocii comuniste.[14] Poziţia proeminentă, la întretăierea dintre organisme de stat şi de partid, dintre organizaţii străine şi cele domestice i-a permis lui Tismăneanu mai mult decît oricui altcuiva să modeleze discursul din România referitor la comunism. Părăsind România în 1981, Tismăneanu s-a stabilit în SUA unde a lucrat între 1983-1990 pentru think tankul neoconservator Foreign Policy Research Institute, fondat de Strausz-Hupe.[15] În anii 1980-1990, FPRI a fost susţinut financiar de USAID, Pew Charitable Trust şi National Endowment for Democracy (NED),[16] NED a fost fondat în 1983 pentru a face pe faţă ceea ce CIA făcea în mod clandestin, adică pentru a identifica, finanţa şi organiza pe teritoriul statelor străine (inclusiv în Europa de Est post-comunistă) grupări politice şi mişcări insurecţionale care sprijină obiectivele politicii externe americane.[17] Printre sponsorii FPRI se numără şi American Enterprise Institute, un think tank neoconservator-neoliberal care a colaborat şi direct cu Tismăneanu şi care a fost descris de istoricul Mark Almond de la Oxford ca fiind „un fel de Cominform al noii ordini mondiale”[18].

Ca şi colaborator apropiat al lui Daniel Pipes, director al FPRI între 1986-1993, Tismăneanu a împărtăşit hotărîrea lui Pipes, condamnată de istoricul americano-britanic Anatol Lieven,[19] de a minimaliza rolul naţionalismului în prăbuşirea regimurilor din sfera de influenţă a Uniunii Sovietice. Conform chiar lui Pipes, Tismăneanu a reuşit aproape de unul singur să îndrepte politica Departamentului de Stat faţă de România într-o direcţie antinaţionalistă.[20] Într-adevăr, Tismăneanu a susţinut întotdeauna rolul hotărîtor al „societăţii civile” şi al „elitelor intelectuale” atît în  prăbuşirea comunismului, cît şi în reconstrucţia liberal democratică a Estului Europei. Eliminarea oricărui element naţional, religios, tradiţional sau comunitarian din rîndul ingredientelor folosite la reconstruirea societăţii româneşti ajută atît la captarea istoriei regimului comunist în favoarea naraţiunii democratic neoliberale, cît şi la edificarea cu sprijin financiar şi logistic occidental a unei versiuni sanitizate, „civic naţionaliste” a democraţiei din România. Hotărît să apere puritatea democratică de orice posibilă competiţie reprezentată de social-democraţie, democraţie participativă, democraţie radicală, democraţie deliberativă, democraţie ecologică sau chiar creştin-democraţie, Tismăneanu a înfierat în opera sa ca suspecte şi totalitare orice critică comunitariană a neoliberalismului ca “soulless, atomistic, and mechanical,” orice laudă a „valorilor premoderne, în special a legăturilor specifice comunităţilor ţărăneşti” şi orice “denunţare” a capitalismului financiar şi a culturii occidentale de masă.[21] Singurul tip de naţionalism pe care Tismăneanu îl consideră potrivit celorlalte două elemente ale democraţiei liberale – adică pieţei libere şi abagerilor libere – e naţionalismul „civic” sau „liberal”, descris de Tismaneanu ca fiind de fapt o formă de “post-naţionalism” de vreme ce transcende orice relevanţă politică a apartenenţei etnice în favoarea “drepturilor individuale” (“individual rights”). Ca atare, singura formă de rezistenţă legitimă la  comunismul de stat ar fi fost doar cel al dizidenţilor care “şi-au formulat discursul critic în limbajul universalist al societăţii civile şi al drepturilor omului”, în vreme ce anticomunismul înrădăcinat istoric şi reprezentînd anumite clase sociale al partidelor democratice (Partidul Naţional-Ţărănesc şi Partidul Naţional-Liberal) din România monarhică decimate de regimul comunist şi reînviate după 1989 era delegitimat ca „răzbunător” şi „moralizator”.[22]

Cu alte cuvinte, neglijînd că discursul drepturilor omului şi al societăţii civile, oricît ar fi de curent şi de universalistic, are o istorie şi deci o identitate care îl scot din zona transparenţei generic-universaliste pentru a-l aşeza în cea a instrumentelor discursive care se cer istoricizate şi deci folosite cu precauţie, limbajul „naţionalismului civic” a fost folosit în România pentru a opera o expropriere discursivă, pentru a filtra istoria, victimele, opozanţii şi beneficiarii regimului comunist din România şi a distorsiona memoria publică şi istoriografia comunismului în conformitate cu limbajul „revoluţiei democratice globale”. Mark observă cu uimire că, spre deosebire de comisia prezidenţială din România referitoare la Holocaust, din care au făcut parte cu precădere victime sau reprezentanţi ai asociaţiilor victimelor Holocaustului, din Comisia Tismăneanu a făcut parte un singur reprezentant al celor care au suferit în timpul regimului comunist.[23]  Cu alte cuvinte, dacă varianta neoliberală a democraţiei exportate de imperiul neoconservator tinde către vacua „republică de centru” a administraţiei financiar-tehnocrate care elimină jocul valorilor politice ca expresie a claselor sociale şi intereselor secţional-legitime din politică, iar naţionalismul civic e post-naţionalismul unei naţiuni noţionale, fără popor, anticomunismul civic liberal e anticomunismul an-istoric al elitelor globale care vorbesc în numele victimelor ne-reprezentate ale unei naţiuni care nu există.

Nu putem discuta istoria fără a ţine, de fapt, cont de ea. Aşa cum nu poţi avea politică fără polis şi democraţie fără demos, nu e posibil să discuţi istoria de pe poziţii ideologice programate să o ignore, să eviscereze istoricitatea istoriei pentru a obţine o uscată peau de chagrin ideologică. În plus, din punct de vedere moral e cumva nedelicat să-i ceri cuiva să-şi traducă suferinţa în „limbaj universalist”. După cum scria Tolstoi, suferinţa e, poate mai mult decît bucuria, ceva profund personal. Mulţi foşti deţinuţi politici (din închisorile naziste, comuniste, sud-africane, sud-americane) au refuzat şi încă refuză să vorbească despre suferinţele lor. Cum se subtitrează tăcerea lor în limbajul universalist al democraţiei neoliberale? Suferinţa celor excluşi le dă acestora dreptul de a spune: „Nu sînt periferia/marginea ta, ci propriul meu centru.” Suferinţa are un efect de centrare, dar poate fi tradusă în limbaj des-centrant. După cum scria Arundathi Roy pe urmele unui studiu al lui Joan Roelofs, memoria lui Martin Luther King Jr. a fost confiscată de Ford, General Motors, Mobil, Western Electric, Procter&Gamble, US Steel şi Monsanto care au finanţat The Martin Luther King Junior Centre for Non-Violent Social Change pentru a legitima ideologia neoliberală. Centrul a derulat proiecte în colaborare cu Departamentul Apărării din SUA şi a sponsorizat un ciclu de conferinţe anuale cu tema: „The Free Enterprise System: An Agent  for Non-Violent Social Change.”[24] Din perspectiva românilor, post-comunismul a fost similar comunismului: românilor li s-a impus să vorbească despre istoria lor într-un limbaj alienant, care a fost forjat departe de experienţa comunistă şi care, oricum l-ai folosi, rămîne un limbaj neoliberal neocolonial, an-istoric: limbajul „învingătorilor” comunismului, nu al celor care l-au trăit pe pielea lor.

Lucrul acesta a fost realizat prin transformarea a ceea ce era, la începutul anilor 90, un discurs de gratitudine (“recunoştinţă”) faţă de victimele şi oponenţii comunismului, într-unul de obligatorie admiraţie faţă de cîştigătorii Războiului Rece. Gratitudinea naturală pentru sacrificiul şi curajul ţăranilor, oamenilor politici, preoţilor, burghezilor şi aristocraţilor, în fine, tuturor oamenilor concreţi care au avut de suferit a fost deturnată în obligatorie admiraţie pentru „valorile” învingătorilor. “Recunoştinţa” e înrudită etimologic cu „recunoaşterea” şi implică gratitudine faţă de cei care te-au ajutat să treci printr-o situaţie dificilă, faţă de cei care au fost solidari cu tine, care au fost martori empatici la frămîntările şi căderile tale. Ca atare, „recunoştinţa” implică o istorie comună, deci solidaritate. Mai sugerează şi că ai ajuns la un capăt de drum, că te afli acum în situaţia de a-i răspunde celui care ţi-a întins o mînă în trecut, că eşti liber să spui adevărul: să-l recunoşti, adică să-l trăieşti, să-l mărturiseşti din nou, public.[25] Dacă PCR era dictatorial pentru că îi persecuta pe cei care constatau cu voce tare mici sau mari adevăruri, de-comunizarea ar fi trebuit să semnaleze momentul din care se poate spune adevărul, nu o nouă repriză publicitară. Acest tip de de-comunizare ar fi dus la ceea ce Emil Durkheim numea „patriotismul centripet”.[26] Prin contrast, de-comunizarea şi „naţionalismul civic” puse sub semnul „admiraţiei” pentru învingătorii neoliberali ai Războiului Rece duc doar la o de-culturare care condamnă naţiunea ţintă la statut colonial.

În România, una dintre principalele ţinte ale regimului comunist au fost ţăranii, micii proprietari de pămînt. Mulţi dintre ei au fost împroprietăriţi după ce luptaseră în condiţii grele, lăsaţi de izbelişte de marii furnizori militari  ai statului, în primul război mondial. În deceniile în care în România comunistă avea loc persecuţia ţăranilor, guvernul SUA reuşea să convingă naţiunea americană că singurul mod de a „lupta împotriva Comunismului” era construirea unei ordini economice dominate de mamuţi corporaţi şi de un complex militaro-industrial finanţat de stat şi alimentînd economia de consum.[27] Acesta e sistemul care a clamat victoria asupra lui „the evil empire” şi stăpînirea asupra posesiunilor lui. Din rîndul prăzii au făcut parte şi ţăranii, care au trecut de la a fi persecutaţi de comunişti la a fi inginerizaţi social de neoliberalii grăbiţi să le reducă numărul cu cel puţin jumătate, mai ales după ce impactul reformelor neoliberale asupra României şi lichidarea industriei româneşti au dus la creşterea demografică a zonelor rurale după 1989.[28] Ideea era de a defrişa terenul, în numele „anti-comunismului” devenit un discurs modernizator pro-piaţă globală, pentru o „naţiune civică” alcătuită doar din mitica „clasă de mijloc”, adică din consumatori urbani agregaţi de „naţionalismul civic”, adică de fidelitatea pentru ordinea socială care le îngăduie să cumpere de la mall-uri vestice mărfuri de trei ori mai scumpe decît în Vest cu bani trimişi de rudele care muncesc în Vest pe salarii de trei ori mai mici decît vesticii. Discursul de-comunizării din România a fost astfel scris ca scenariu pentru edificarea unei ordini „civic liberale” centrate nu pe societatea la scară umană persecutată de comunişti, ci pe ideologia neoliberală care conectează România sau scheletul ei elitist-onegist la reţelele globale de putere ţesute de cîştigătorii „cursei înarmării”, „cursei spaţiale” şi tuturor celorlalte curse care fac Războiul Rece să sune ca NASCAR.

Dacă versiunea neoliberală a istoriei României respinge teoria comunismului ca variantă de modernizare a României – parţial reuşită sub anumite aspecte, eşuată tragic din altele –, o face pentru că, din punctul neoliberal de vedere, abia asimilarea de către imperiul democratic global reprezintă despărţirea românilor de un trecut vinovat, mizerabil, petrecut în afara Istoriei.[29] Contestarea sau respingerea populară a ingineriilor sociale menite a integra România în imperiului neoliberal global nu indică, conform elitei afiliate diferitelor onegeuri, dorinţa de a croi un proiect social alternativ, mai just, mai democratic, ci ispita cavernei, a bestialităţii pentru popor şi a totalitarismului pentru elite. Cu alte cuvinte, nu poţi respinge liberalizarea oligarhică fără a cădea din rîndul lumii, fără să devii o bestie fascist-comunistă: „barocul fascisto-comunist”, „colectivism”, „naţionalism liturgic” sînt noţiunile sub care se operează asimilarea totalitară a inamicilor neoliberalismului. În ochii intelectualilor afiliaţi instituţional şi financiar cercurilor care susţin austeritatea bugetară, desfiinţarea sistemului de asigurări sociale, privatizarea sistemelor de sănătate şi de învăţămînt, românii au trăit fie în afara, fie în subteranele Istoriei, ca morloci ai unui proces teleologic culminînd în Occidentul postmodern şi în piaţa globală. Ca sub-oameni sub-istorici, tentativa românilor de a participa la Istorie în epoca interbelică, după desfiinţarea votului cenzitar, a fost descrisă de elitele neoconservatoare ca avînd un aspect hotărît neolitic: masele nespălate şi cavernoase de români foloisindu-şi dreptul de a vota doar pentru a zădărnici foarte rafinatele planuri de modernizare iluminată ale elitelor.[30] Conform acestei versiuni a istoriei, regimul comunist nu a făcut altceva decît să accentueze sinistrele trăsături etnic-culturale ale românilor şi prăbuşirea comunismului în 1989 a dăruit Europei şi lumii o Românie bîntuită, ca tot restul Europei de Est, de „forme de gîndire monolitic autoritară” şi „moşteniri de autarhie, obscurantism, tribalism şi ranchiună” la care se adăugau “neurotice sentimente de autovictimizare”.[31]

Un exemplu grăitor al acestui tip de de-culturare imperială a românilor ni-l oferă dezbaterea CADI menţionată mai sus, pe parcursul s-a ajuns la următorul consens:

Constantin Dudu Ionescu, fost secretar de stat al Ministerului Apărării Naţionale: Undeva în faţa casei bunicilor e o cruce ţinută la mare cinste, a unor stră-străbunici „eroi şi patrioţi” omorîţi de otomani. Se spune că trebuiau să facă săpun pentru un convoi sau grup de turci care se întorceau în Istanbul, şi ei isteţi au pus pietre în mijlocul calupilor de săpun. Ghinionul a fost că turcii au descoperit mai devreme frauda şi s-au întors din drum să-i scurteze de cap. Faptul că acea cruce e ţinută la mare cinste e semnificativ pentru discuţia noastră despre cultura strategică. Ne arată că există în România o tradiţie izolaţionistă de non-cooperare în care încălcarea unui contract e luată drept patriotism. Evident, povestea arată şi cît de eficientă e atitudinea respectivă pentru securitate.

CADI: Probabil că aici ar sta atribuţiile societăţii civile, să demaşte avataruri ale acestui tip de cultură strategică. De exemplu şi acum manualele de istorie ridică în slăvi cuceritori precum Mihai Viteazul sau pure acte de terorism ale unui Vlad Ţepeş, ca urmare a unui naţionalism antiliberal îngust.”[32]

Problemele ridicate de acest tip de abordare a istoriei românilor – paradigmatică pentru tabăra neoliberalilor susţinuţi în teritoriu de drone onegiste euro-atlantice – sînt multiple. Din punct de vedere istoric, istoria românilor cuprinde atît momente în care românii au dezertat marile imperii, cît şi momente în care marile puteri au şters-o englezeşte nerespectîndu-şi promisiunile. Astfel, SUA şi Marea Britanie au lăudat România pentru hotărîrea de a întoarce armele împotriva Germaniei naziste la 23 august 1944. Dar asta nu a împiedicat marii Aliaţi occidentali să ne abandoneze Uniunii Sovietice pe un şerveţel mototolit la Yalta. Avînd în vedere că masa rotundă a CADI a fost organizată cu sprijin financiar german, poate că nu e deplasat să ne întrebăm dacă nu cumva intelighenţia invitată acolo ar fi dorit ca România să continue războiul alături de „camarazii” germani. Un al doilea mare moment salutat la Washington ca hotărîtor pentru democratizarea României e defecţiunea generalului Ion Mihai Pacepa în 1978. Considerat în cercurile neoconservatoare un erou al Războiului Rece, Pacepa trăieşte şi acum sub protecţia guvernului federal în SUA, unde publică periodic cărţi senzaţionaliste despre subversiunea Vestului de organizaţii controlate de Estul totalitar. Cărţile dlui Pacepa se bucură de susţinerea acordată de un expert de calibrul dlui Tismăneanu. Aşadar două dintre momentele pentru care România a binemeritat de la democraţiile occidentale au fost legate de defecţiuni ale României din tabăra „totalitară”. Există imperii şi imperii. Identificarea imperiului american sau a hegEUmonului german cu Imperiul Otoman mi se pare însă grăitoare. Pentru că, dincolo de orice alte considerente istorice, otomanii au lăsat în lumea românească amintirea corupţiei fanariote, a oficialilor corupţi, ajunşi la putere cu sprijinul Porţii, şi a ţăranilor afumaţi cu fum de ardei pentru a-şi plăti birurile. E grăitor că vorbitorii CADI nu ne spun cît au plătit turcii pentru săpunul pe care „trebuiau” ţăranii să-l furnizeze armatelor imperiale.

În fine, e interesant că misiunea societăţii civile ar fi, conform acestui onege influent, aceea de a „demasca”, cuvînt cu rezonanţă comunistă, orice încercare de non-cooperare cu hegemonul. Nu văd despre ce tip de „societate civilă” şi libertate de expresie se poate vorbi în condiţiile în care spaţiul public e patrulat de robocopi ideologici însărcinaţi să tragă în tot ce mişcă în contrasens.    

 

V. De-culturare şi „democraţie”

După cum reiese din aceste exemple, căderea regimului comunist din România a fost imediat urmată de o invazie de firme de brokeraj ideologic (onegeuri, think tankuri, fundaţii, institute) care au conlucrat în scopul de-culturării românilor. Departe a de a fi lăsate să îşi definească independent parametrii extenţei post-comuniste, românii şi-au văzut cultura, economia şi istoria confiscate şi rescrise în folosul „cruciadei democratice globale” neoconservatoare şi ideologiei neoliberale a pieţei globale „libere”. Năvala onegeurilor şi „experţilor” occidentali şi propulsarea în posturi de conducere, cu sprijinul puterilor dominante (SUA, Germania şi UE, în cazul României) a elitelor „evoluate” au falsificat discursul public împingînd populaţia spre zonele extremiste sau ale presei de scandal aparent necontrolate de „hegemon”.[33]

Brokerii ideologici ai onegeurilor occidentale au transformat probleme de fond în probleme de drept şi au convertit chestiuni formale în probleme de fond, deturnînd astfel sensul dezvoltării democratice a României. Astfel, în 2012, preşedintele Băsescu a fost suspendat de Parlament, după care s-a organizat un referendum pentru demiterea lui de către electorat. La referendum au participat 8.459.053 de alegători din care 7.403.836 (87,52%) au votat pentru demiterea preşedintelui. La ultimele alegeri prezidenţiale, din 2009, Traian Băsescu fusese ales preşedinte al României cu doar 5.275.808 voturi. La presiunea instituţiilor UE, a ambasadei SUA, a cancelarului german Angela Merkel şi a multor onegeuri euro-atlantice care au popularizat ideea „loviturii de stat parlamentare” lansată de oameni ai preşedintelui precum Tismăneanu, chestiunea de fond a nelegitimăţii democratice a preşedintelui Băsescu a fost transformată într-o delicată chestiune de drept constituţional asupra căreia se putea pronunţa doar Curtea Constituţională a României. Astfel, guvernul liberal-socialist interimar a fost silit de Comisia de la Veneţia să accepte că referendumul e valabil doar în condiţiile în care la vot se prezintă mai mult de jumătate din numărul de alegători înscrişi pe listele electorale. Estimarea numărului de alegători s-a făcut după liste electorale vechi care nu ţineau cont de faptul că populaţia României a scăzut cu circa trei milioane de persoane în ultimele două decenii datorită mortalităţii ridicate, natalităţii scăzute şi emigraţiei constante. Rezultatele finale ale recensămîntului din octombrie 2011 au fost publicate abia în mai 2013, adică la aproape un an după ce validitatea referendumului pentru demiterea preşedintelui a fost condiţionată de numărul de alegători care se prezintă la vot.

Aşadar, în ciuda voinţei exprimate de cei cărora le pasă de democraţie destul încît să se ducă la vot, România a rămas cu un preşedinte care nu reprezintă voinţa populară şi care în ziua votului pentru referendum, ştiind că singura lui şansă de a rămîne în funcţie e absenteismul electoral, îşi îndemna suporterii să meargă la terasă să bea o bere în loc să se ducă la vot. Brokerii ideologici ai onegeurilor occidentale au tratat votul popular şi acţiunea parlamentară ca pe un „putsch” şi au trîmbiţat în toată lumea că Traian Băsescu este un apărător al statului de drept.

În schimb, cu ocazia revelaţiilor că acelaşi preşedinte Băsescu ar fi acceptat ca pe teritoriul României să funcţioneze închisori secrete ale CIA, deci cînd s-a pus în discuţie o chestiune care afectează direct statul de drept, oamenii preşedintelui şi ai onegeurilor neoliberale au scris ca şi cum singurul lucru care conta nu era chestiunea de drept a încălcării convenţiilor şi tratatelor internaţionale referitoare la tortură, ci chestiunea de fond a direcţiei istorice a României. România, conform propagandiştilor cu megafoane euro-atlantice, risca să cadă pradă Rusiei dacă presa din România mai discuta mult acest scandal şi deci ridica nivelul de americano-scepticism.[34] Aşadar, în chestiunea referendumului, vectorul voinţei populare a fost ignorat de dragul invocării unei condiţii juridice fără precedent şi acceptate sub şantaj mediatic şi diplomatic euro-atlantic. Dar în cazul închisorilor CIA, chestiunea statului de drept a fost cu totul neglijată pentru a se bate monedă pe vectorul integrării euro-atlantice a României. Cu alte cuvinte, brokerii ideologici nu participă la dezbatere, ci definesc cadrul dezbaterii astfel încît preopinentul să fie întotdeauna criminalizat, transformat subtil într-o entitate (comunist, fascist, autarhic, paseist, terorist) situată sub limita de jos a acceptabilităţii.

Ca un epilog al acestei mici istorisiri, trebuie spus că în ianuarie 2014 a vizitat Bucureştiul doamna Victoria Nuland, asistentul pentru Afaceri Europene şi Eurasiatice din cadrul Departamentului de Stat al SUA. Personaj minor în sine, dar de proporţii gigantice proiectat pe pereţii cavernei bucureştene, dna Nuland a invitat la întîlnirea cu societatea civilă doar patru onegeuri: Centrul Român de Politici Europene (CRPE), Institutul pentru Politici Publice (IPP), Expert Forum (EFOR) şi Freedom House România.

CRPE e finanţat de: Uniunea Europeană prin programul Phare,  Fundaţia Soros România,  Black Sea Trust (GMF Romania),  Open Society Institute, Konrad Adenauer Stiftung, Fundaţia Friedrich Ebert – România, Agenţia Statelor Unite pentru Dezvoltare Internaţională (USAID), Romanian – American Foundation, Fundaţia pentru Dezvoltarea Societăţii Civile (FDSC) – Trust for Civil Society in Central and Eastern Europe şi Raiffeisen Bank prin Fondul pentru  Inovare Civică, United Nations Development Programme – Romania, Programul Operaţional de Dezvoltare a Capacităţii Administrative (PODCA),  Unitatea de Asistenţă pentru Dezvoltare (MAE).

Freedom House e finanţat de: Ambasada Franţei în România, Ambasada Marii Britanii şi a Irlandei de Nord în România, Ambasada Regatului Olandei în România, Ambasada Statelor Unite ale Americii în România, American Cultural Center, The Black Sea Trust for Regional Cooperation (BST), Agenţia pentru Strategii Guvernamentale Comisia Europeană, OLAF, Trust for Civil Society in Central and Eastern Europe, USAID, U.S. Department of State. Printre sponsori se numără: British American Tobacco, Glaxo Smith Kline, Ogilvy, Philip Morris.

Institutul pentru Politici Publice (IPP) şi Expert Forum (EFOR), deşi dedicate promovării cauzei „transparenţei” democratice, nu dau publicităţii numele vreunui sponsor. Conform websitului Institutului pentru Politici Publice, IPP derulează anumite operaţiuni cu sprijinul financiar al lui (Soros) Open Society Institute şi al Balkan Trust for Democracy (program al The German Marshall Fund of the United States). I-am contactat pentru a cere informaţii despre modul în care îşi finanţează activitatea dar au refuzat să răspundă.[35]

Toate cele patru onegeuri – Expert Forum, Institutul pentru Politici Publice, Centrul Român de Politici Europene şi Freedom House Romania – au fost extrem de active în redefinirea suspendării parlamentare a preşedintelui Băsescu şi referendumului care i-a pecetluit nelegitimitatea drept „putsch against the rule of law”.[36]

Din datele pe care le avem, rezultă aşadar că dna Nuland a venit la Bucureşti pentru a se întîlni cu acea parte a societăţii civile care e finanţată de SUA şi de marile corporaţii. Care deci i-a spus ce voia să audă. Natura ventrilocă a diplomaţiei euro-atlantice bazate pe „dialog” cu onegeuri aflate în solda ta şi pe care le foloseşti pentru a delegitima şi ocupa locul unor organizaţii genuine, eliminate de pe piaţă de imposibilitatea de a concura cu resursele financiare şi logistice ale onegeurilor-dronă, e cît se poate de evidentă. Şi ridică problema ilegitimităţii democratice a onegeurilor, care introduc pe uşa din dos a secolului XXI votul cenzitar din secolul XIX: doar cei destul de bogaţi pentru a-şi putea susţine cauza pe bază de expertiză produsă industrial şi distribuită în masă se pot face auziţi. Fenomenul a fost intuit încă de la 1850 de gînditorul spaniol Juan Donoso Cortes, care observa că, în condiţiile liberalismului economic, aşa-zisa „libertate a presei” nu garantează libertatea de gîndire şi de exprimare deoarece aşază presa în mîinile celor bogaţi: „En premier lieu, le journalisme a rendu impossible dans la pratique le droit qu’a tout Espagnol de publier ses pensées par le moyen de la presse, et cela, Messieurs, par une combinaison vraiment diabolique; d’une part, en tuant les livres, et de l’autre, en mettant la création des journaux hors de la portée de la fortune individuelle de tous les Espagnols. Aujourd’hui, a moins d’être millionnaire, un Espagnol ne peut ni faire un journal ni publier un livre; l’argent lui manque pour le journal, et, pour le livre, les lecteurs. Il s’ensuit que, pour publier leur pensée, les Espagnols doivent la rendre collective: les partis seuls ont la liberté, les individus ne l’ont pas”.[37]

Chiar şi în epoca noastră, cînd majoritatea persoanelor din Vest poate publica un e-book sau blogări la nesfîrşit, diferenţa dintre eficacitatea gîndirii colective reprezentate de think tankuri, a gîndirii teleghidate a cărei distribuţie şi publicitate sînt subvenţionate masiv şi subteran în scopul stabilirii parametrilor dezbaterii de masă, şi verticalitatea de nişă a vocilor autonome rămîne strivitoare. După cum observa antropologul Janine Wedel, think tankurile şi alte onegeuri sînt de cele mai multe ori „motoare ale influenţei” cu ajutorul cărora „experţi” pretins neutri pun în circulaţie materiale care sînt colorate partizan sau confecţionate pentru a sluji intereselor sponsorilor. Aceste instituţii tulbură atmosfera şi stîrnesc confuzie prin pseudo-expertiza şi sloganele avansate.[38] Odată cu globalizarea şi cu amploarea corupţiei globale generate de economia corporat-globalistă a crescut şi posibilitatea exporturilor ideologice masive. Nu există doar economie de dumping, ci şi elite de dumping, „elite” ieftin de manufacturat şi de amplasat în posturi influente în ţara ţintă. Elite teleghidate care scot din competiţie elitele locale.

VI. Consideraţii finale

După cum nota politologul francez Marc-Antoine de Montclos în revista Politique Internationale, onegeurile au probleme metodologice şi structurale de deficit democratic. Conform lui Montclos, liderii onegeurilor nu sînt aleşi în urma unui proces democratic şi nu au o bază socială, puterea lor financiară fiind mai mare decît numărul membrilor; onegeurile acţionează de multe ori ca lobbyuri şi nu ca surse alternative de reprezentare a societăţii civile; contribuie la destrămarea autorităţii de stat; blochează coagularea de mişcări pentru dreptate socială divizînd societatea cu ajutorul „revendicărilor” specializate („gender issues”, „race issues” etc.); ideologia onegeurilor e una caritabilă şi urmăreşte de cele mai multe ori să trateze efecte, nu cauze; şi ajută la colonizarea ţărilor sărace de către cele bogate prin crearea de „reţele transnaţionale care facilitează şi standardizează circulaţia resurselor, informaţiilor şi normelor.”[39]

Think tankurile contribuie la descurajarea gîndirii democratice şi la dezafectarea politică (nu doar electorală) a cetăţenilor transformînd orice secţiune a vieţii publice sau private în domeniu privat al experţilor. Relativismul epistemologic care le îngăduie think tankurilor neoliberale să ceară retragerea statului din economie şi să devalorizeze cunoaşterea de tip democratic-tradiţional[40] în favoarea opiniei ”experte” nu face decît să  supună lobbyurilor specializate din ce în ce mai multe aspecte ale existenţei noastre cotidiene, de zi cu zi. Opinia expertă, adică finanţată sau mercenară, a ajuns, cu ajutorul onegeurilor, să controleze piaţa oligopolizată a ideilor. Asemenea sofiştilor din Grecia clasică, onegeurile profesionalizează „meseria” de cetăţean, eliminînd de pe piaţă opiniile lipsite de sistem de amplificare. Sentimentul de fatalism, ideea că ştie altcineva mai bine decît ei ce şi cum trebuie făcut, nu are cum să îndemne cetăţenii la o viguroasă democraţie participativă. Omul a devenit devalorizat atît ca forţă de muncă, cît şi ca forţă de gîndire. A fost abolit de experţii predicînd statul minimal, austeritatea neoliberală şi predominanţa gîndirii privatizat-experte, mercenare.

Nu e de mirare că, în condiţiile în care economia capitalistă, sub influenţa corporatismului global şi a neocolonialismului, devine din ce în ce mai mult o economie extractivă de valori, nu producătoare de valori, onegeurile generate de acest tip de economie militează pentru profesionalizarea cetăţeniei, pentru îndepărtarea oamenilor obişnuiţi de centrul unde se ia decizia şi unde se acumulează profitul extracţiei.

Dacă în zorii capitalismului Adam Smith ne învăţa cum diviziunea socială a muncii ne ajută să producem un pantof, astăzi, diviziunea globală a muncii le permite unora să fabrice naţiuni. Adică tot lucruri în care mîna nevăzută îşi poate băga piciorul. Pantoful lui Adam Smith era, în teorie, mai bun şi mai ieftin decît cel meşteşugit tradiţional. Naţiunile manufacturate astăzi sînt mai proaste şi mai scumpe decît cele şlefuite de istorie.

Lucrul nu e de mirare, de vreme ce, după cum ştie orice negustor de artă, lucrurile la modă acum un veac, două, au devenit antichităţi. Lucrurile la modă acum două-trei decenii devin, odată cu trecerea timpului, gunoi. Tabloul, scump, agăţat de un perete al sufrageriei, la care se uita acum trei veacuri întreaga familie, e acum şi mai preţios. „Plasma”, scumpă, la care se uită acum întreaga familie după ce au aninat-o de suporturile împuşcate în peretele sufrageriei, va sfîrşi la groapa de gunoi. De aceea, spre deosebire de orice piaţă de duminică din Europa (de unde obişnuiam să cumpăr ediţii de poezie din secolul 18 cu 2 mărci), magazinele de antichităţi americane au atît de mult junk şi atît de puţine antichităţi: pentru că îşi duc cu ele propriul timp, un timp pierdut pe care nu vrea să îl mai regăsească nimeni. Nu e nici măcar efemerul, ci ambalajul de plastic al efemerului. Plasticul se descompune infinit mai greu decît metalul, stofele de lînă, lemnul sau hîrtia, şi totuşi durabilitatea lui nu are nimic de a face cu istoria. Valoarea lui nu creşte, ci scade, în timp.

Acelaşi lucru se întîmplă şi cu producţia de idei. Ordinea mondială capitalistă nu se bazează doar pe diviziunea globală a muncii, ci şi pe diviziunea globală a gînditului. Tendinţa e, desigur, ca unii să producă, iar alţii să înghită pe nemestecate ce li se dă. Să consume „idei”, să de îndoape cu conceptele modificate genetic în laboratoarele şi think-tankurile altora. Cu idei de unică întrebuinţare. Şi de oligarhică folosinţă.


[1]           James Mark, The Unfinished Revolution: Making Sense of the Communist Past in Central-East Europe (New Haven: Yale University Press, 2010, xi-xii.

[2]           Robin Okey, „Echoes and Precedents: 1989 in Historical Perspective,” în Kevin McDermott şi Matthew Stibbe (eds), The 1989 Revolutions in Central and Eastern Europe (Manchester: Manchester University Press, 2013), 33-52, 45-47. Orkey critică si modul selectiv în care Occidentul invocă principiul naţionalismului civic pentru a-şi justifica intervenţiile militare. Astfel, Vestul a contribuit la dărîmarea naţionalismului civic iugoslav sau sovietic, dar a impus un astfel de model federal în Bosnia sau Irak.

[3]           Ernest Gellner, Thought and Change (London: Weidenfeld and Nicholson, 1964), 169.

[4]           James F. Dobbins, „Guidelines for Nation Builders,” in Strategic Studies quarterly, vol. 4 : 3 (Fall 2010), 15-42, 15.

[5]           Pentru modul în care abordarea neoliberală a problemelor de securitate şubrezeşte democraţia, vezi: Manuel Castells, The Rise of the Network Society, Oxford: Blackwell Publishers, 1996; Robert Mandel, Armies Without States: The Privatization of Security, Boulder, Lynne Rienner, 2002;  James Ferguson, Global Shadows. Africa in the Neo-liberal World Order, Duke University Press, 2007;Allison Stanger, One Nation Under Contract: The Outsourcing of American Power and the Future of Foreign Policy, New Haven, Yale UNiversity Press, 2009; Bobbitt, Philip Terror and Consent. The Wars of the Twenty-First Century, Penguin Books 2009; Elke Krahmann, States, Citizens and the Privatization of Security, Cambridge, Cambridge University Press, 2010.

[6]           Etapele reconstruirii unei naţiuni sînt: „1. security; 2. humanitarian relief; 3. governance; 4. economic stabilization; 5. democratization; 6. development” (Dobbins, „Guidelines for Nation Builders,” 25).

[7]           Pentru o critică a acestei expresii, vezi antropologul George C. Homans, The Human Group (New York, Harcourt, Brace & World, Inc., 1950), 419. Pentru a analiză a tipurilor de democraţie care ar putea fi încurajate, dar nu sînt, vezi Milja Kurki, „Democracy and Conceptual Contestability: Reconsidering Conceptions of Democracy in Democracy Promotion,” in International Studies Review, 3:2010, 362-386.

[8]           „The system put in place by the United States eventually worked out so effectively that it appeared as something which had evolved naturally. But this was an illusion: it operated because it was a work of political artifice. It resulted from a period of ‘intense negotiations’ during which the international economic order was ‘worked out politically’, precisely because it was not an ‘outgrowth’ […ţ As John Ruggie has pointed out, ‘all hegemonies are not alike’ and the fact that the American one is associated with multilateralism, transnationalism, and globalization is a reflection of that country’s distinctive political and economic beliefs” scria Ian Clark în Globalization and Fragmentation. International  Relations in the Twentieth Century (Oxford: Oxford University Press, 1997), 132. Vezi şi Michael E. Latham, Modernization as Ideology: American Social Science and „Nation Building” in the Kennedy Era (Chapell Hill: The University of North Carolina Press, 2000); Deborah Kisatsky, The United States and the European Right, 1945-1955 (Columbus: The Ohio State University Press, 2005); Nils Gilman, Mandarins of the Future: Modernization Theory in Cold War America (Baltimore: Johns Hopkins University Press, 2007).

[9]           Naţionalismul civic al statelor Vechiului Regim, înţeles aici pe urmele lui Arno Mayer ca existînd pînă în pragul primului război mondial, era legat de naţionalismul etnic prin veriga tradiţională de legătură a unei „ancient constitution”, a unei rînduieli constituţionale avînd rădăcini în istoria naţiunii. Naţionalismul civic postbelic e an-istoric, nu are legătură cu naţionalismul civic al Războaielor Civile din Marea Britanie, al republicanismului Revoluţiei Franceze sau al monarhiilor „social-ţărăneşti” din ţările scandinave.

[10]          http://www.fpri.org/research/transitions/steering-group

[11]          http://www.cadi.ro/index.php/echipa

[12]           http://www.cadi.ro/index.php/vizualizare/articol/proiecte/282.

[13]          http://adriancioflanca.blogspot.ca/2011/06/conferinta-sustinuta-de-vladimir.html. Tismăneanu a fost cooptat ca „Distinguished Senior Fellow” şi de think tankul de dreapta american The Inter-American Institute for Philosophy, Government and Social Thought, fondat de eseistul brazilian Olavo de Carvalho (http://www.theinteramerican.org/about-us/fellows/279-vladimir-tismneanu).

[14]          Mark, The Unfinished Revolution, 26-60.

[15]          See http://www.fpri.org/news/2006/#appointments

[16]          Pentru conexiunea FPRI-NED, vezi http://www.fpri.org/docs/Haring_-_reforming_democracy.pdf.

[17]          Jeremy R. Hammond, „Has the U.S. Played a Role in Fomenting Unrest During Iran’s Election?”, Foreign Policy Journal, 23 iunie 2009 (http://www.foreignpolicyjournal.com/2009/06/23/has-the-u-s-played-a-role-in-fomenting-unrest-during-irans-election/#_ftn5). „The National Endowment for Democracy is a foreign policy loose cannon. Promoting democracy is a nebulous objective that can be manipulated to justify any whim of the special-interest groups–the Republican and Democratic parties, organized labor, and the U.S. Chamber of Commerce–that control most of NED’s funds. As those groups execute their own foreign policies, they often work against American interests and meddle needlessly in the affairs of other countries, undermining the democratic movements NED was designed to assist. Moreover, the end of the Cold War has nullified any usefulness that such an organization might ever have had. There is no longer a rival superpower mounting an effective ideological challenge, and democracy is progressing remarkably well on its own. NED, which also has a history of corruption and financial mismanagement, is superfluous at best and often destructive. Through the endowment, the American taxpayer has paid for special-interest groups to harass the duly elected governments of friendly countries, interfere in foreign elections, and foster the corruption of democratic movements,” (Barbara Conry, „Loose Cannon: The National Endowment for Democracy,” Cato Foreign Policy Briefing No. 27, November 8, 1993). Vezi şi Gerald Sussman, „The Myths of ‘Democracy Assistance’: U.S. Political Intervention in Post-Soviet Eastern Europe,” Monthly Review, vol. 58, no. 7, December 2006; Frederick L. Wettering, (C)overt Action: The Disappearing „C,” International Journal of Intelligence and CounterIntelligence, Volume 16, Issue 4, 2003, Pages 561 – 572; Dempsey. „Fool’s errands: America’s recent encounters with nation building.” Mediterranean Quarterly, 12:1 (2001), 57-80; Rosaleen Smyth, „Mapping US Public Diplomacy in the 21st Century,” Australian Journal of International Affairs, 55: 3, 421 – 444; Kristan Mercer, „US democracy promotion: The Clinton and Bush administrations,” Global Society, Volume 19, Issue 4, 2005, 385 – 408.

[18]          Mark Almond scria că, la American Enterprise Institute, „the so-called scholars are the inquisitors of a global regime. Minutes of their foreign seminars are more like sitting in on a hate session from China’s cultural revolution than a political science class at Yale. participants rise to denounce the hate figure of the day or to endorse a visiting dignitary favoured by the regime. There is an overwhelming stench of ideological conformity. Washington think-tanks promote not pluralism, but a Stalinist-style dogmatism with eulogised conformists and excommunicated heretics. This show-trial mentality is hardly surprising, as the American Enterprise Institute brings the ideological successors of McCarthy and renegade leftists together with emigres educated in the Soviet bloc” (“Your Tyrant or Ours,” The New Statesman, 17 November 2003, http://www.newstatesman.com/200311170017). Despre colaborarea sa cu flexienii neoconservatori, Tismăneanu a scris cu tandră nostalgie în repetate rînduri (Vladimir Tismăneanu, „Despre neoconservatorism, idei politice si intelectuali publici,” in Evenimentul Zilei, 4 November 2009 http://stiri.rol.ro/senatul-evz-despre-neoconservatorism-idei-politice-si-intelectuali-publici-473249.html).

[19]          Anatol Lieven, America, Right or Wrong: An Anatomy of American Nationalism (New York: Oxford University Press, 2004), 83-85.

[20]          „In the mid-1980s, at a time when the world saw stagnancy in Eastern Europe, Vladimir Tismaneanu saw hidden movement, and argued for the need to pay attention to what he called the emerging civil society. In a much-noted 1987 conference organized by Mr. Tismaneanu, FPRI presciently took up the subject, „Will the Communist States Survive?” As a result, Mr. Tismaneanu was consulted virtually on a daily basis by the State Department in early 1990, giving him a direct role in defining the differentiation policy (which connected U.S. assistance with concrete steps toward democratization) subsequently adopted with regard to Eastern Europe” (Daniel Pipes, „From a Distance: Influencing Foreign Policy from Philadelphia,” The Heritage Lectures, Heritage Foundation, June 5 1991, retrieved at: http://www.danielpipes.org/978/from-a-distance-influencing-foreign-policy-from-philadelphia).

[21]          Vladimir Tismăneanu, Fantasies of Salvation: Democracy, Nationalism, and Myth in Post-Communist Europe, Princeton, Princeton University Press, 1998, 76.

[22]          Tismăneanu, Fantasies of Salvation, 17.

[23]          „Unlike the Holocaust Commission, which had been established three years earlier and had consisted mainly of representatives of victims’ and survivors’ groups, the Presidential Commission, despite claiming to give those who had suffered a new voice in post-Communist society, failed to include those who officially stood for these constituencies, with the sole exception of Ticu Dumitrescu, who represented former political prisoners. Moreover, most members were picked by Tismaneanu himself, who favoured primarily liberal-minded (and humanities-trained) intellectuals” (Mark, The Unfinished Revolution, 38).

[24]          Joan Roelofs, Foundations and Public Policy: The Mask of Pluralism, 133.

[25]          Vezi Gheorghe Fedorovici, „Mărturia ca binefacere şi ca recunoştinţă” Convorbiri literare, octombrie 2010.

[26]          Vezi Robert Alun Jones, in The Development of Durkheim’s Social Realism, Cambridge, Cambridge University Press, 1999, 93-94.

[27]          Seymour Melman, Our Depleted Society (New York: Delta Books, 1965), 259-262; Jonathan Soffer, „The National Association of Manufacturers and the Militarization of American Conservatism,” Business History Review 75 (Winter 2010), 775-805.

[28]          http://www.gazetadeagricultura.info/editorial/1636-taranii-sînt-viitorul-planetei.html?tmpl=component&print=1&layout=default&page=; http://www.formula-as.ro/2005/681/spectator-38/patrice-godin-fermier-din-bordeaux-franta-6272-print; http://www.ziaruldeiasi.ro/opinii/taranul-roman-i~ni6690

[29]          Vezi scrierile unor Vladimir Tismăneanu, Horia-Roman Patapievici, Lucian Boia, Traian Ungureanu (TRU). Vezi şi Dan C. Mihăilescu, Literatura Română în Postceauşism: Eseistica. Piaţa Ideilor Literare (Iaşi: Polirom, 2007), 141-144.

[30]          Vezi scrierile lui Horia Roman Patapievici – intelectual public  afiliat Institutului Ludwig von Mises România, membru al Comisiei Tismăneanu, director de programe al onegeului Grupul de Dialog Social, fost membru al consiliului director al Fundaţiei Soros România. În volumul Politice (1996), neoliberalul Patapievici, susţinător al votului cenzitar, scria că „radiografia plaiului mioritic este ca a fecalei: o umbră fără schelet, o inimă ca un cur, fără şira spinării”; că românii ar fi „un popor cu substanţa tarată. Oriunde te uiţi, vezi feţe patibulare […] guri vulgare, trăsături rudimentare”; că „românii nu pot alcătui un popor fiindcă valorează cît o turmă”; că „româna este o limbă în care trebuie să încetăm să mai vorbim sau […] să o folosim numai pentru înjurături”. Pentru poporul „neolitic”, vezi conferinţa „Anatomia unei catastrofe” (1994), reluată în volumul Politice.

[31]          Vladimir Tismăneanu, Fantasies of Salvation, 47-49.

[32]          http://www.cadi.ro/index.php/vizualizare/articol/proiecte/282

[33]          Aceste atacuri neoconservatoare – amplificate mediatic şi poleite „expert” – asupra unei ţări aflate la capătul a decenii de comunism i-au condus pe 69% din români la concluzia că „comunismul a fost o idee bună” şi că Nicolae Ceauşescu a făcut şi multe lucruri bune. Printre care, s-ar putea adăuga, acela că i-a ferit pe români de lătrăii neoconservatori.

[34]          Vezi britanicul Tom Gallagher (NED Fellow) (http://www.hotnews.ro/stiri-arhiva-1062402-dick-marty-masochismul-european-tom-gallagher.htm); Dan Tapalagă (http://www.revista22.ro/articol.php?id=22199); Vlad Modoran (http://www.revista22.ro/antiamericanismul-si-drepturile-teroristului-international-3910.html)

[35]          Dl Sorin Ioniţă scrie ca „analist de politic publice ExpertForum (EFOR)” articole care încep, de exemplu, astfel: „Acu’ că s-au încheiat cu bine alegerile în Germania şi ştim sigur că Europa are în continuare lider, direcţie şi monedă, ne-am liniştit şi putem reveni la bufoneriile noastre.” („Fundaţiile lui Voiculescu, fundaţiile lui Soros” (1 octombrie 2013), Evenimentul Zilei (http://www.evz.ro/detalii/stiri/1059748.html#ixzz2riAlKlRd). Sorin Ioniţă şi EFOR au susţinut la modul  tehnocratic proiectele Chevron şi RMGC: Vezi http://www.contributors.ro/fara-categorie/rascoala-anti-fracking/ pentru Chevron şi http://www.ziare.com/rosia-montana/stiri-rosia-montana/sorin-ionita-6-pasi-pentru-iesirea-din-criza-rosia-montana-interviu-1258971 pentru RMGC.

[36]          „The Social Liberal Union is taking power by infringing the laws and subordinating institutions and yet it mimics legality”; declared Otilia Nitu, an analyst from the reflection group ExpertForum. „The day the majority took power from the ombudsman and the leadership of both chambers of parliament it infringed three articles in the Constitution and two of the Constitutional Court’s decisions,” he added. „It is not the impeachment procedure that is being questioned, because it is included in the Constitution but the attack made against the democratic institutions;” said Cristian Ghinea from the Centre for European Policies” („The future of Romania, the focus of the referendum on the impeachment of the President of the Republic Traian Basescu” publicat de Fondation Robert Schuman la 16 iulie 2012 http://www.robert-schuman.eu/en/eem/1380-the-future-of-romania-the-focus-of-the-referendum-on-the-impeachment-of-the-president-of-the-republic-traian-basescu). Vezi şi scrisoarea comună semnată de cele patru onegeuri la http://expertforum.ro/en/parliamentary-putsch-in-romania/ şi la http://expertforum.ro/en/844/.

[37]          Citez din excelenta ediţie Juan Donoso Cortes, Théologie de l’histoire et crise de la civilisation, introduction, textes choisis et bibliographie Arnaud Imatz, Paris: Cerf, 2013, 147-48.

[38]          „Think-tankers can pose as objective analysts for a public that is often unaware of sponsors’ vested interests. The press, sometimes equally uninformed, quotes these ‘experts’ without disclosing when the think tanks are bankrolled by companies whose profits are crucially linked to the views offered by experts” (Janine R. Wedel, Shadow Elite: How the World’s New Power Brokers Undermine Democracy, Government, and the Free Market, New York: Basic Books, 2009, 103; pentru rolul think tankurilor finanţate din Vest în perpetuarea reţelelor de putere în Estul Europei, vezi Wedel, Collision and Collusion: The Strange Case of Western Aid to Eastern Europe 1989-1998, New York: St Martin’s Press, 1998, 108-163).

[39]          Marc-Antoine Perouse de Montclos, „La Face cachee des ONG”, Politique Internationale 117 (vara 2007) (http://www.politiqueinternationale.com/revue/read2.php?id_revue=116&id=656&content=texte).

[40]          Tradiţia reprezintă o formă de cunoaştere la care au acces toţi, şi nu e de mirare că multe „studii recente” au confirmat precepte şi moduri de viaţă tradiţionale, abandonate cîndva la presiunea experţilor şi a eficienţei economice: de exemplu, mă gîndesc aici la beneficiile alăptatului la sîn contra celor ale laptelui praf care îngăduie lui Big Food să se interpună profitabil între mamă şi copil. În ultimii ani, experţii au confirmat ceea ce experţii de mai an infirmaseră: alăptatul la sîn e mai sănătos pentru copil decît laptele praf. De cînd companiile de asigurări şi statele „minimale” vor să-şi reducă cheltuielile, se preocupă amarnic de sănătatea şi silueta noastre.

Revista indexata EBSCO