Sep 2, 2014

Posted by in ESEU

Ion PAPUC – Preliminarii newyorkeze, fragmente (3)

Grecii aveau pentru iubire cel puţin trei cuvinte: filia, adică iubirea camaraderească, de simplă şi curată prietenie, ca de exemplu între membrii unei şcoli filozofice; erosul sau iubirea carnală, cea după trup; şi agape, adică şi iubirea semenilor noştri, caritatea creştină, mila faţă de cei sărmani, dar şi adorarea Zeului. Iubirea sentimentală ne este comună nouă, tuturor oamenilor, pe cînd iubirea cealaltă, a duşmanilor, piatră de încercare pentru un adevărat creştin, este mai degrabă un privilegiu ca o izbîndă personală. Ea nu este acordată oricui şi pentru a accede plenar la ea este de presupus că trebuie să ne punem conştiinţa în stăruitoare lucrare.

Dacă este să mă refer la iubirea de duşmani în cazul celor care au trecut prin închisorile comuniste, atunci nu voi da exemplul, aş spune că deja clasic, al lui Constantin Noica, cel cu îndemnul de a-l iubi pe fratele Alexandru, adică tocmai pe vrăjmaşul nostru, nici pe acela al Monseniorului Ghika, cel care cu harul lui de sfînt intervenea pe lîngă Zeu nu doar pentru camarazii săi de suferinţă ci şi pentru gardienii care cel mai adesea îl persecutau, nu la aceştia doi mă voi referi ci am să relatez o întîmplare avîndu-l protagonist pe cineva care, din pudoare creştină, preferă să rămînă anonim. El era, cum s-ar spune, subiectul unor cumplite anchete în temniţa securităţii. La un moment dat, anchetatorul a clacat şi, cuprins de o criză de isterie, a început să plîngă înjurîndu-l pe cel anchetat pentru că, vezi Doamne!, din pricina acelui bandit, aşa îi numeau securiştii pe deţinuţii politici, din pricina lui era nevoit să facă el ceea ce făcea, inclusiv acele durităţi fizice, acele bătăi la care tocmai se dedase. Şi atunci, muntele de om care era cel anchetat s-a aplecat peste securist, l-a luat în braţe şi mîngîindu-l i-a spus: Lasă, linişteşte-te, şi apoi vei relua ancheta. Adică bătaia!

Suferinţa din închisorile politice i-a apropiat pe oameni unii de alţii, i-a înfrăţit, ca şi cum ar fi fost cu toţii practicanţi ai unei singure religii. Nu acelaşi lucru se poate spune şi despre cei din aşa-zisa libertate, din mai larga închisoare care era ţara în totalitatea ei. Printre aceştia, performanţă a comunismului, domnea nu iubirea, ci mai degrabă zîzania, suspiciunea cea mai atroce, fiecare văzînd în semenul său, şi nu fără temei, un vîndut, un turnător al securităţii, al partidului comunist.

Să credem că astăzi nu mai avem duşmani ar fi ca şi cum am presupune că nu mai există Antichristul. Însă el nu doar că există şi astăzi, dar este cum nu se poate mai activ prin toate nihilismele din veac. Un gînditor german, din secolul care tocmai a trecut, creştin practicant, nota la un moment dat în jurnalul său: Nu mor pentru că duşmanul meu trăieşte încă! S-a spus despre creştinism că este în agonie, avîndu-se în vedere etimologia cuvîntului, în agonie, adică în luptă cu moartea, cu vremelnicia, cu laicitatea iremediabilă a lumii. Şi atunci cum să nu ne aducem aminte spusa acelui presocratic care afirma că războiul este părintele tuturor lucrurilor. Războiul, adică adversitatea, care atunci cînd încetează să mai existe în locul acela moartea îşi întinde linţoliul. Iar biserica este prin excelenţă vie, militantă, luptătoare. Şi triumfătoare.

Din cîte se ştie, cuvintele faimoase homo homini lupus au fost formulate pentru prima dată oarecum la întîmplare, într-o piesă de teatru, Asinaria, a comediografului latin Plautus. Le-a reluat Francis Bacon care le-a şi adaugat formularea aspiraţiei spre condiţia de homo homini deus. Thomas Hobbes a folosit prima formulă, cea de origine latină, ca o premisă a monumentalei sale construcţii, Leviathanul, în varianta latină a acestei opere. S-a presupus că omul este de la natură cum nu se poate mai violent cu semenul său, adică păcătos, după cum crede şi biserica. Iar soluţia propusă a fost aceea a consolidării unui uriaş, adică statul, care să-l apere pe fiecare dintre noi de violenţa celorlalţi.

În calitatea noastră de creştini trebuie să ne străduim să fim împreună cu cei din aceiaşi eclesie, dar cum putem ajunge să fim cu adevărat alături de semenii noştri întru credinţă? Probabil că soluţiile sînt individuale, pe potriva sufletului fiecăruia dintre noi. Ideal ar fi să-i căutăm mereu pe ceilalţi, să-i cercetăm, să trăim în colectivitatea de credinţă, să ieşim din izolarea în care sîntem captivi, aici în marile aglomerări urbane care adesea sînt din punct de vedere spiritual nişte adevărate pustiuri. Vieţuim în ele ca nişte anahoreţi, sihaştrii ascunşi în mulţimile megalopolisului planetar, dar adesea cu credinţa pierdută. New Yorkul este prin excelenţă un atare pustiu, treci prin mulţimile de oameni care se revarsă continuu pe marile lui bulevarde, şi eşti ca o sardină prinsă între alte sardine dintr-o uriaşă cutie de conserve, dar oricît de mult ai fi fizic atins de prezenţa semenilor tăi ei îţi sînt străini de pînă la inexistenţă. Poate pentru că îţi sînt atît de flagrant deosebiţi, şi chiar şi cînd intri cu vreunii dintre ei într-un schimb de cuvinte, rămîi şocat de cît de iremediabil deosebit eşti de ei. Simţi puternic distanţa dintre tine şi ei, faptul că le eşti radical străin sufletului lor, credinţii din ei. Poate în primul rînd pentru că Zeul tău, mult, puţin, pe cît ţi-l îngăduie credinţa din conştiinţa ta, nici nu există prin raport cu Zeul din conştiinţa lor.

Nu sîntem cu adevărat decît în măsura în care ne dăruim. Să repudiem cu toate puterile noastre îndemnul profetului nihilismului modern care ne cerea să ne considerăm fiecare o ţintă a lumii, iar pe semenii noştri doar mijloace prin care se realizează fiecare dintre noi. În ceea ce mă priveşte, eu prefer să fiu ca mentalitate un om vechi, de dinaintea acestui profet de la finele veacului al XIX lea, eu contemporan mai degrabă cu bătrînul Kant, de a cărui Tartüfferie des alten Kant – vorbea cu sarcasm însuşi diavolul din filozofie, şi ghidîndu-mă după imperativul categoric al acelui bătrîn, cred că în modul cel mai presant am datoria să fiu în slujba celorlaţi, a familiei mele, a celor de o credinţă cu mine, a neamului meu, a umanităţii. În raport cu aceste totalităţi organice de care aparţin, care fac parte din mine şi care dau consistenţă fiinţei mele, ca persoană, ca individualitate mă poziţionez faţă de ele pe un loc secundar. Întotdeauna ele prevalează în raport cu mine. Că nu de fiecare dată faptele mele sînt în conformitate cu acest ţel, aceasta e o altă poveste, care ţine de neputinţa mea ca ins uman oarecare. Mă consolez doar cu faptul că ştiu cel puţin cum ar trebui să fiu, chiar dacă nu reuşesc mai niciodată să fiu pe potriva acestui ideal. De aceea văd în imperativul protestant şi neoprotestant, de a ne întoarce la biblie părăsind biserica, mai degrabă un primejdios duşman al lumii noastre. Biblia – marele adversar al bisericii. Biblia în întregul ei, nu doar Vechiul ci şi Noul Testament. Noi, europenii, sîntem într-un sens, poate într-un sens ascuns, mai de demult, mai de dinainte creştini decît biblia, iar biserica creştină, în marea ei înţelepciune, a ştiut să preia, sub pojghiţa destul de subţire de credinţă orientală, tot ceea ce Europa moştenea dintr-o viaţă spirituală veche de milenii, filozofia greacă în primul rînd, mai ales Platon, Aristotel, stoicismul şi atîtea altele, lucruri fundamentale pentru spirit. Ea a ascuns în propria doctrină miezul aşa-zis păgîn care îi era şi îi este adevăratul suport. Poate că cea mai de seamă operă a noastră, a europenilor, contribuţia noastră fundamentală la edificarea civilizaţiei omenirii, este tocmai doctrina creştină, elaborată în principal de sfinţii părinţi răsăriteni, îndeosebi prin sinoadele ecumenice, în cadrul cărora s-a dat un răspuns, definitiv şi complet, marilor probleme pe care le are omul de înfruntat.

Jenica mi-a descris cum se întîmplă în casa bătrînei evreice atunci cînd în fiece vineri seara încetează orice activitate, se sting toate luminile artificiale, se aprind lumînările în candele şi totul e curat, curat, şi sfînt! Începe sabatul! Doar un ritual. Cum fiece credinţă îşi are ritualul ei. Văzut din exterior acest ritual poate părea un nonsens stupid, chiar un gest grotesc. Dar din interior, din punctul de vedere al celui care îl practică, el este sacru. Şi fiecare dintre noi trebuie să se abţină de la a judeca ritualul celuilalt. Fiecare dintre noi se poate pronunţa doar asupra propriei credinţe, doar despre religia sa. Dacă o face cu privire la alte religii, dacă le judecă, atunci este mai mult ca sigur că va comite o ticăloşie. În acest sens să fim atenţi la faptul că oricare om este captiv al unui ritual specific. Nu crede în Zeu dar îşi aniversează ziua de naştere. Sau îşi ritmează activitatea cu rotirea strict periodică a week-end-urilor. Etc. Oricît ai avea sufletul uscat ca de iască, îţi ritmezi şi tu, în felul tău, fiinţa. Iar ritmul acesta, fundamental definitoriu, nu poate fi cu îndreptăţire judecat decît de tine însuţi, cel care îl practici. Mi se poate spune că este cam mult să compari o religie cu obiceiul de a-ţi respecta odihna din week-end. Iar eu voi răspunde că ritmul în cauză este pe măsura amplitudinii sufletului fiecăruia dintre noi.

În principal arhitectura zgîrie-norilor, din sticlă şi beton, este una minimalistă, stupid paralelipipedică, proiectată parcă exclusiv cu rigla. Mai nou se încearcă şi unele vibrări ale suprafeţelor, nu cu ornamente ca la blocurile mai vechi, ci doar prin jucarea volumelor, printr-o armonizare mai subtilă a raporturilor volumetrice. Ca o excepţie de la regula generală, prin forma ei clădirea care adăposteşte Colecţia Guggenheim este tocmai replica, antipodul zgîrie-norilor, critica, oarecum sarcastică, a arhitecturii lor.

Nu ştiu cum se comportă evreii în Israel, dar, din cîte am observat eu, New Yorkul este locul în care ei nu doar că nu îşi ascund apartenenţa la neamul lor, ci şi-o afişează cu mîndrie, uneori chiar cu ostentaţie, sfidător.

Am constatat cu uimire că în magazinele alimentare, oricît de mari ar fi, nu sînt comercializate băuturile alcoolice. Doar bere. Pentru vinuri şi spirtoase există magazine speciale şi în ele doar vin la sticlă, îmbuteliat, uneori mai ieftin, alte dăţi foarte scump, mai ales de provenienţă americană, din California, dar şi din America de Sud şi foarte rar din Europa, de exemplu din Franţa, din Italia sau din Spania. Nu se fumează nicăieri, interdicţia fermă este respectată pretutindeni, americanul chiar şi atunci cînd este fumător înrăit nu fumează nici măcar la el acasă, doar uneori pe nişte străzi mai dosnice poţi zări nişte împătimiţi ai tabacului, dar în niciun caz în încăperi şi nici în parcuri. Şi nici cafenelele nu fac excepţie de la această regulă de fier, cafenele printre care cele mai specifice sînt faimoasele Starbucks-uri în care găseşti doar cafea, apă îmbuteliată, băuturi nealcoolice, prăjituri, cakes-uri, covrigei de diferite forme şi compoziţii (pretzels) şi eventuale sandwich-uri care pot fi încălzite pe loc cu aparate electrice. Pe la mese sînt îndeosebi tineri care vorbesc mai rar între ei, sînt mai degrabă singuri, deloc zgomotoşi, studiază pe laptop-uri, îşi elaborează lucrările pentru şcoală.

Dacă îmi spui că soarele nu există, oare atunci nu îţi trece prin minte că de fapt tu eşti orb? Tot aşa şi în privinţa Zeului, există oameni cu cecitate dublă, teologică şi metafizică, pentru că natura Zeului este duală, vizibilă prin teologie şi prin gîndirea filozofică.

De ce vorbesc românii, expatriaţi, cu atîta voluptate româna chiar şi atunci cînd cunosc foarte bine limba engleză, cum este cazul unor licenţiate în engleză, precum Diana, sau Doina care a predat engleza în şcoli americane? Ba chiar şi evreii originari din România pe care nu îi poţi bănui că nu şi-ar cunoaşte noua limbă. Pentru că numai în limba originară omul este complet, altfel el este mai degrabă un amputat, într-un anumit fel un estropiat, un handicapat, incomplet în limba de adopţie. Gîndirea, sentimentele lui, viaţa lui afectivă se atrofiază în noua lui limbă. Poţi fi poet doar în limba maternă. Te închini Zeului doar în limba maicei tale. Eu îmi spun Tatăl Nostru în latină pentru că Zeul meu este unul preponderent roman, de dinainte de sciziunea bisericii una.

Pentru mine, biserica înseamnă comuniune cu cei de aceiaşi credinţă, dar mai presus de toate o unică legătură cu cei care m-au precedat, din tată în tată, din părinţi în părinţi, pînă la nesfîrşit, pînă în punctul de început unde îl întrevăd pe tatăl ceresc, pe Zeu. Pe Zeu, şi nu, în niciun caz, o maimuţă! Mi se va spune cum că astfel afirm din punct de vedere ştiinţific un neadevăr. Se poate!, dar din punctul de vedere al spiritului, singurul care contează pentru mine, adevărul este integral de partea mea, şi acest adevăr afirmă răspicat existenţa Zeului. El este tatăl meu şi nu o maimuţă! Tocmai această relaţie de strictă liniaritate, de la mine pînă la Zeu, explică de ce în concepţia mea, creştinismul meu nu prea are legătură cu biblia, este mai vechi decît cartea sfîntă, şi include lumea greco-romană, ca şi pe aceea din Europa nordică. Noi, acum, urmînd îndeosebi sfintelor sinoade, avem despre Zeu o concepţie, una singură, pe care o considerăm definitivă. Biserica creştină ne garantează că acesta este adevărul. Dar în absolut judecînd nu îi putem suprima Zeului dreptul de a interveni cîndva pentru a-şi remodela prezenţa în lume. Retrospectiv privind lucrurile, vedem că în istorie oamenii au presimţit din totdeauna existenţa celui veşnic pe care l-au căutat mereu descoperindu-l sub tot felul de forme provizorii. O dovadă, printre atîtea altele, o avem în altarul găsit la Căscioarele care ne arată că încă de acum multe mii de ani oamenii de pe teritoriul de azi al ţării noastre dibuiau că în afară de ei mai există şi cel veşnic. Iar dinspre viitor nimic nu ne garantează că vom încremeni în această unică relaţie cu Zeul. În acest sens nu vreau să achiesez deloc la tot soiul de tentative, numeroase îndeosebi aici, în America, de a acredita noi religii, care de care mai ştiinţifice, sau doar mai în acord cu ultimele descoperiri din ştiinţele pozitive. Sau mai universaliste, mai ecumenice! Nu mă încred nici o clipă în atari aventuri. În primul rînd, pentru că Zeul este veşnic, adică nu poate face parte din istorie. El nu este deloc progresist!,  pentru a relua o exprimare a lui Petre Ţuţea.

Înainte de a fi orice altceva, America văzută de aici, din statul New York, este o imensă stîncărie. Pe rezistenţa stîncilor stă şi Manhattanul cu zgîrie-norii lui. Şi îndeosebi subteranele tăiate în stîncă, tunelele, cele din gara centrală, Grand Central, dar şi cele ale metroului suprapus pe două, trei nivele. Cînd privesc staţiile de metrou multiplu suprapuse ele îmi amintesc de piticii subterani, poporul nibelung imaginat de Wagner, minimi şi imens eficienţi, nişte robi ai unora care profită de hărnicia şi de îndemînarea lor. Şi văzînd rezultatele acestei cumplite subjugări a oamenilor de azi nu mă pot abţine să nu admir eficienţa extraordinară a sclavagismului contemporan. Şi îmi spun nu fără o oarecare doză de cinism: ce bine, ce noroc că încă mai există, la figurat vorbind, acest mod de a fi al omenirii: stăpîni şi sclavi. Din perspectiva rezultatelor finale nu mă pot abţine să nu-l admir. Societatea trebuie să fie într-un anumit fel organizată în direcţia unui rezultat final. Cu adevărat acesta este important. Urma scapă turma!

S-a spus că românii, şi referinţa s-a făcut mai ales la românce, greşesc în privinţa vestimentaţiei lor pentru că nu deosebesc suficient cum trebuie să se costumeze într-o situaţie altfel decît în alta. Uneori se duc la piaţă să îşi facă nişte cumpărături îmbrăcaţi ca de bal, sau la serviciu de parcă s-ar duce la nuntă. Cît despre americani, ei sînt mai întotdeauna vestimentaţi în stil casual, extrem de sobru, femeile cel mai adesea în pantaloni, ori chiar numai în bluze şi în blugi. Totuşi nu sărăcăcios, ci ca de oameni care lucrează. Totul la ei, inclusiv machiajul doamnelor, fiind de excelentă dar discretă calitate.

Oraşul New York, îndeosebi în cartierul Manhattan, este performant îndeosebi ca inginerie, încît presupun că a fost înălţat pînă în cer de munca unor sclavi pitici. Şi, pentru aceste realizări evidente, îi aprob pe stăpînii lor care i-au pus la lucru, pe stăpînii moderni de robi. Prin contrast mă gîndesc la concetăţenii noştri consumînd tot ceea ce produc în botezuri, nunţi şi parastase încît nu rămîne mare lucru în urma lor. Americanii sînt prin excelenţă un popor care munceşte din greu. Dacă ţara lor, de care ei sînt atît de mîndri, este în fruntea tuturor statisticilor economice, aceasta este pentru că aici se munceşte mai mult decît oriunde într-altă parte. Cei mai mulţi dintre americani chiar muncesc şi încă foarte mult. Pe la noi, cei care muncesc sînt mai degrabă invizibili, în faţă îi avem doar pe cei care se descurcă foarte bine fără muncă. În New York, în trenuri, în metrou, pe stradă, deşi sînt şi mulţi turişti, nu aceştia predomină, ci aceia care se duc sau vin de la muncă. Vor fi existat şi aici inşi care se descurcă fără muncă, dar sînt atît de discreţi ca prezenţă publică încît nu i-am văzut niciodată. Să nu omit să precizez că atunci cînd mi-a sugerat să fac neapărat această călătorie în America, profesorul Petru Petrina de la Cornell University tocmai spre această lume a muncii mi-a îndemnat atenţia. Să las deoparte lumea politică şi cea glamour, a Hollywoodului, şi să încerc să cunosc America celor simpli şi naivi, pe umerii cărora stă de fapt marea putere mondială. Pe munca lor se sprijină, din munca lor şi din naivitatea lor curată derivă forţa celei mai mari puteri militare a lumii.

Revista indexata EBSCO