Sep 2, 2014

Posted by in Istorie literara

Gheorghe I. FLORESCU – Anul 1927, văzut de Regina Maria (IV)

Anul 1927, acela în care s-au întîmplat evenimente deosebite pentru evoluţia vieţii politice româneşti, s-a încheiat ca unul deosebit de trist şi descurajant pentru Regina Maria, care, în ultima zi a anului recunoştea că „am inima grea, teribil de grea. Acum nimic nu este uşor. Intrigile sunt tot mai multe, fiecare vrea să pună mîna pe putere şi pe drepturi care nu îi aparţin”.

O constanţă a ipostazei monarhice a jurnalierei pe care o avem în vedere era aceea a implicării sale, fireşti sau contextuale, în evoluţia relaţiilor diplomatice şi culturale ale României, dintr-un interval foarte important din acest punct de vedere. În ziua de 20 ianuarie 1927, a audiat, împreună cu Principesa Ileana, o conferinţă prezentată de William Smith Culbertson, „despre ce a văzut în România”, şi alta, a lui I. G.. Duca, despre America. În cadrul aceloraşi preocupări se înscria şi bogata sa corespondenţă cu unele personalităţi politice şi diplomatice întîlnite cu ocazia vizitei întreprinse cu un an în urmă în ţara de dincolo de Atlantic. La fel de important era şi schimbul de scrisori intervenit între ea şi diferite personalităţi diplomatice sau culturale din acelaşi spaţiu. În ziua în care l-a ascultat pe Culbertson, a primit o telegramă de la Peter Augustus Jay, fost reprezentant al S. U. A. în România. La 8 martie, apoi, nota că „Italia a ratificat dreptul nostru asupra Basarabiei, ceea ce este un succes pentru Averescu”. În ziua următoare, avea în vedere un subiect deosebit pentru evoluţia diplomaţiei europene, remarcînd că „nu este nici o îndoială că Europa începe să se opună Sovietelor, în cel de-al unsprezecelea ceas, din păcate, dar mai bine mai tîrziu decît niciodată”. Revenind la politica externă a României, Regina remarca, la 20 martie 1927, discutînd cu Barbu Ştirbei şi cu fiica sa Mărioara, că „din cauza afecţiunii lui Averescu faţă de Italia, în momentul de faţă aproape că se întoarce împotriva Serbiei şi asta ne îngrijorează pe toţi. Italienii fiind agresivi faţă de Serbia, ar părea că şi noi ne-am alăturat lor”.

Datorită înrăutăţirii continue a sănătăţii lui Ferdinand, Regina a ajuns a fi consultată în toate chestiunile delicate din sfera relaţiilor internaţionale ale României. Ea a acceptat această ilostază, considerînd chiar că „toţi se tem de ziua în care şi rolul meu în istoria acestei ţări se va sfîrşi. Acest lucru este în mîinele lui Dumnezeu. Nu pot privi în viitor, dar le înţeleg temerea”. La 26 mai, se recunoştea îngrijorată de faptul că „s-a ivit o complicaţie politică. Hiotu, Barbu şi Angelescu au încercat să-l convingă (pe Ferdinand – n. ns.) că ar trebui să-l determine pe Averescu să facă un guvern de concentrare ca să calmeze les esprits. Au întîmpinat însă o puternică rezistenţă”, astfel încît, „noi toţi am ajuns la concluzia că trebuie să renunţăm”. Dar nu pentru mult timp, bineînţeles, pentru că după numai cinci zile, jurnaliera relua aceleaşi consideraţii, consemnate pe un ton mai categoric chiar: „Dificultăţi politice, nelinişte, agitaţie. I-am văzut pe Angelescu şi pe Hiotu. Maiestatea Sa i-a cerut lui Averescu să încerce să formeze un Guvern Naţional, care să unească toate partidele. Averescu, remarca ea, nu pare dispus să o facă şi opinia publică este agitată. Sper să nu-şi piardă capul. În prezent, atrăgea ea atenţia, regelui i se poate cere foarte puţin. […] Ştiu că mă aşteaptă vremuri grele, dar încrederea pe care o am în poporul meu şi în omenire, în general, este încă surprinzător de puternică”. O zi mai tîrziu, revenea la „criza politică”, notînd că „Maiestatea Sa a încercat să-l determine pe Averescu să facă un Guvern Naţional, prin unirea tuturor partidelor. Din păcate însă, Averescu nu vrea şi acum este mare agitaţie, aşa vom avea zile grele. Sunt necăjită – marturisea ea cu sinceritate –,  deoarece eu îl plac pe dragul nostru general. Mulţi se îndoiesc de el şi numai Dumnezeu ştie cîte «poveşti» mi s-au spus ca să se dovedească a sa „manque de bonne fois […]. Însă regele şi cu mine am vrea un guvern de concentrare, unde să intre toate partidele, am vrea o uniune care să fie o garanţie pentru momente de criză. Noi ne-am dat seama că furtunii care s-a iscat cu Averescu e posibil să nu i se poată face faţă şi sperăm ca el să consimtă să-i unească pe toţi  alături de el şi astfel să se realizeze visul regelui, de atîţia ani, de a avea un Guvern Naţional. Dar faptul că prietenul meu, generalul, sau Goga îşi imaginează că eu am vrut să-i ţin în umbră mă întristează”. Aşa cum recunoştea Regina, „momentul” avut în vedere de ea era unul foarte complicat. Ion I. C. Brătianu şi Partidul Naţional Liberal se aflaseră, nu demult, la guvernare. Generalul Averescu şi partidul său preluaseră succesiunea guvernamentală fără a reuşi să demonstreze, însă, că o asemenea încercare reprezenta formula capabilă să depăşească nişte dificultăţi ameninţătoare pentru evoluţia firească a ţării.

Partidul Naţional-Ţărănesc nu reuşise încă să demonstreze tuturor factorilor de decizie că reprezenta o alternativă a soluţionării crizei guvernamentale. Presaţi de împrejurări, factorii de decizie ai momentului au optat pentru o soluţie provizorie, încercînd astfel a preveni o criză care ridica multe semne de întrebare. Interludiul guvernamental condus de Barbu Ştirbei a reprezentat o soluţie tranzitorie, care a prefaţat revenirea lui Ion I. C. Brătianu în fotoliul de premier, la 21 iunie 1927. Comentînd momentul, Regina observa că „pînă în ultima clipă”, Barbu Ştirbei „a luptat cu loialitate ca să-i unească, să fie pace, dar în zadar. Nu s-a ajuns la nici o înţelegere, astfel încît îşi dă seama că nu are rost să se cramponeze, iar Brătianu va trebui să fie chemat, lucru pe care am încercat cu toţii să-l evităm deocamdată. […] Din păcate, partidele noastre politice n-au ajuns la acel ideal înalt, conform căruia ţara este aceea ce contează, şi nu partidul lor.

Barbu şi cu mine – comenta Regina – am fost foarte trişti şi ne îngropăm, pentru moment, idealurile şi speranţele. I-am mulţumit, iar strîngerea noastră de mînă de despărţire a fost ca o înţelegere de a încerca din nou, cînd se va ivi ocazia”. Tonul acestei notaţii lăsa a se înţelege că Regina acceptase a-şi judeca altfel rolul în noul context politic, cînd Ferdinand ajunsese a fi doar un nume cu rezonanţă, nu şi un factor de decizie. Comentînd schimbările politice de moment, ea nota în ziua următoare că „guvernul Ştirbei este dizolvat, iar acum este guvernul Brătianu! I-am primit, pe el şi pe toţi miniştri săi”. Regele nu mai apărea printre personajele care decideau o asemenea schimbare. Fără a fi fost oficializată, autoritatea pe care şi-o însuşise Regina era considerată a fi o componentă a situaţiei politice de moment, circumstanţă care explica lipsa contestaţiilor obişnuite într-un asemenea context.

Primindu-l pe Brătianu, însoţit de noul cabinet, Suverana remarca faptul că „au fost păstraţi mai mulţi din Guvernul Ştirbei, prin urmare s-au făcut eforturi în direcţia concentrării unor cercuri mai largi. Atît Maiestatea Sa, cît şi eu – atrăgea ea atenţia – am fost întristaţi de eşecul încercării de a-i uni, cu toată strădania lui Barbu, dar vechile animozităţi au fost mai puternice decît sentimentele mai bune, care sunt încă prea lente. S-a făcut totuşi – accepta ea – un pas înainte, chiar dacă doar o sămînţă a încolţit în mintea lor”. Deşi cabinetul demisionar nu reprezentase alceva decît o încercare lipsită de orice şansă de a reuşi, Regina considera că „Perioada plăcută şi confortabilă cît Barbu a fost prim-ministru a fost scurtă”, lăsînd a se deduce că regreta nereuşita unei încercări neînţelese în epocă. De fapt, ceea ce a determinat refuzul, deci eşecul guvernului Ştirbei, nu a fost, înainte de toate, o neînţelegere, ci un calcul şi mai mult decît atît. Cabinetul Ştirbei s-a dorit a fi un tampon provizoriu, cu care s-a încercat a se induce ideea că nu Brătianu a decis schimbarea de guvern din 4 iunie. Nimeni sau, mai precis, foarte puţini au crezut într-un provizorat care nu a fost primit nici măcar ca o surpriză.

O notaţie peste care nu trebuie să trecem impasibili este aceea din 3 august 1927, cînd Regina a consemnat că „Astăzi au fost votate «Listele Civile». Ţara a fost generoasă cu mine. Sunt impresionată, deşi mărturisesc că nu m-am îndoit niciodată de faptul că poporul meu va avea grijă de mine”. Peste patru zile, apoi, se întorcea la vechea durere, aceea provocată de comportamentul fiului ei mai mare, care îi trimitea prin Citta Davilla, acela care îl văzuse la Paris, „cîteva vorbe triste din partea lui. Acest lucru, fireşte, a deschis multe răni”, nota ea. Din fericire, durerea unor astfel de momente era estompată de bucuria provocată de o veste îmbucurătoare. La 29 august s-a întîlnit cu Barbu Ştirbei, pentru a discuta „propunerea de a-mi scrie autobiografia”, recomandare venită din partea unui editor american. Consemnînd această informaţie, ea se arăta bucuroasă că, iată, „continuu să fiu, pentru americani, o personalitate europeană interesantă, una care s-a dăruit ţării sale, astfel încît vor povestea mea scrisă de propria-mi mînă”. Dincolo de Ocean se presupunea că ea ar intenţiona să se întoarcă acolo unde fusese în urmă cu un an. Trei zile mai tîrziu, apoi, aflîndu-se la Curtea de Argeş, pentru parastasul organizat în memoria lui Ferdinand, ea se întorcea la biserică „mai tîrziu, seara, ca să fiu singură cu mormîntul meu. […] În această biserică, fireşte, totul este frumos şi m-am obişnuit cu ideea că şi eu mă voi odihni acolo într-o bună zi, deşi visul meu fusese să fiu îngropată la Horezu, în acel loc minunat în care «Estul şi Vestul se întîlnesc»“. La 21 septembrie, pe cînd se afla la Balcic, pentru a uita necazurile zilnice, se bucura de „o viaţă minunată şi liniştită, o pauză în toată această tristeţe şi grijă. Pentru un timp, recunoştea ea, ignor total evenimentele lumii exterioare. Ştiu doar că, la Geneva, Titulescu se luptă pentru drepturile noastre în dificilele probleme cu ungurii”. În cea de-a zecea zi a lunii octombrie, îşi reluase vechile preocupări, discutînd, la castelul de la Sinaia, cu Sitta, Ileana şi Brătianu, „despre toate lucrurile şi, de fapt, deşi nu am ignorat, nici n-am negat dificultăţile cu care ne confruntăm, oricum, intenţionăm să ne consacrăm toată energia în vederea evenimentelor care vor urma”. Opt zile mai tîrziu, nota, cu o firească satisfacţie, că terminase corectura la cartea Regine încoronate, „care îşi va încerca poate norocul în lume, deşi oamenii din ziua de azi sunt amatori de cărţi mai sordide şi mai realiste”. La 23 octombrie 1927 l-a ascultat, la Sinaia, pe Yehudi Menuhin, „care l-a însoţit pe Enescu, venind din America împreună cu tatăl său, ca acesta să-i dea copilului lecţii. Enescu spune că acesta cîntă acum aproape la fel ca el”. În cea de-a opta zi a lunii noiembrie, consemna că „«Amintirile» mele apărute în Sunday Graphic au avut succes şi mi s-au cerut şi altele. Mărturisesc că-mi place să le scriu”. Peste două zile, nota că a avut „o lungă discuţie” cu Ballif, despre „«procesul lui Manoilescu», care face multă vîlvă. Guvernul a intrat într-o luptă grea, din care trebuie să iasă victorios, în caz contrar, nu vom avea niciodată pace. Condiescu a plecat la Paris. Suntem îngrijoraţi în legătură cu rezultatul întrevederilor cu Carol, care mă tem că au intrat într-o fază proastă. Mă ţin departe de tot ce se întîmplă cît de mult pot. După moartea Maiestăţii sale, am crezut că vom fi mai apropiaţi. I-am trimis scrisori care ar fi putut mişca şi o inimă de piatră, am făcut tot ce a fost posibil ca să-i arăt bunăvoinţa mea”. La început a răspuns, pentru a urma apoi o perioadă de tăcere „şi o acţiune contrară tuturor sfaturilor şi propunerilor mele. Nu pot şi nu vreau să lupt cu el. Acest lucru a devenit acum o problemă naţională acută”.

Comportamentul lui Carol şi singurătatea care o apăsa în ultimul timp au devenit, treptat, două componente importante ale gîndurilor fiecărei zile a Reginei. Conştientă de o asemenea ameninţare, ea se arăta convinsă că „trebuie să mă obişnuiesc cu toate şi nu este aşa de uşor. Trebuie, se arăta ea convinsă, să duc o viaţă nouă şi rămîne de văzut ce vom face eu şi ceilalţi în acest sens”. Revenind la acelaşi gînd, adăuga, pe un ton asemănător, că „toţi se tem că voi renunţa şi nu mă voi implica. Eu sunt, desigur – adăuga ea –,  mai mult profet «în alte ţări». Cît de mult voi mai fi profet în ţara mea rămîne de văzut”.

Presimţind parcă o ameninţare greu de identificat deocamdată, Regina nota că „toţi se tem de schimbările ce vor surveni şi de faptul că mă vor vedea cu mai puţine atribuţii, cu drepturile limitate şi cu prerogativele micşorate.

Eu însă sunt calmă. Nu-şi dă nimeni seama cu adevărat ce filosof şi observator al lumii am devenit. N-am fost niciodată o femeie ambiţioasă. Peterea am obţinut-o – se confesa ea – pentru că am fost capabilă şi am muncit. N-am căutat însă nicicînd putere sau muncă. Amîndouă au venit odată cu viaţa şi datorită activităţii reuşite, în pofida celorlalţi. Am evoluat odată cu viaţa, pentru că evenimentele nu m-au ocolit niciodată. Mai am vreo zece ani de putere […] pentru muncă şi pentru a fi utilă, dar nu am preferinţe pentru ce mi se va oferi de făcut. Dacă mai este nevoie de mine, voi fi acolo. […] Cei care ţin la mine cu adevărat şi mă admiră văd acest lucru cu durere, dar eu mă aştept la ceva imposibil. Nu am fost niciodată ceea ce se numeşte «interesată». Am urmat o «şcoală» grea în tinereţea mea şi, cînd am venit la tron, a fost pentru anii de război şi reconstrucţie, iar cînd am fi putut avea pace şi prosperitate Carol a stricat totul şi, aşa cum se întîmplă, din cauza comportamentului lui Carol, tatăl său, care ar fi trebut să aibă o viaţă îndelungată, a fost în mod ciudat chemat de Dumnezeu la el en plein travail, ceea ce pentru noi şi ţară a fost un lucru dureros, şi astfel eu am fost dată la o parte.

Aceasta este situaţia şi trebuie privită ca atare. Nu mai sunt eu. Aş putea fi, dacă aş avea ambiţie”. Continuînd a se mărturisi pe acelaşi ton autorechizitorial, ea se întreba: „Ce vreau eu cu adevărat? Aceasta este întrebarea pe care trebuie să mi-o pun: ce vreau eu?”. Răspunzîndu-şi, imediat, cu o sinceritate impresionantă, ea îşi mărturisea astfel „dorinţele personale”, avansîndu-le apoi pe cele considerate a fi „dorinţele mele ca Regină şi ca patrioată”. În încheierea acestei notaţii, transcria o listă – News Value – a celor mai importante personalităţi din lume, listă votată de studenţii de la jurnalism ai Northwestern University, din Evanston, Illinois, în care ea reprezenta comunitatea feminină a epocii, urmată de alte patru nume de femei celebre ale aceluiaşi timp: d-na Coolidge, Ruth Elder, Helen Wills şi Jane Addams.

Indiferent cu ce intenţii am citi aceste note zilnice, semnificaţia lor pentru cineva interesat de lumea românească a anului 1927 este una de netăgăduit. Persoana care le-a consemnat era un „nume” al epocii, deosebit de important pentru ţara în care domnea, dar şi pentru alte state ale Europei. Deşi nu avea o specializare anume, ea reuşea, prin cultura ei generală şi prin inteligenţă, îndeosebi, să facă o impresie deosebită, atît în înalta societate, cît şi în cercurile mondene ale epocii. În plus ori înainte de toate, ea şi-a însuşit ipostaza regală ca pe o datorie de conştiinţă. Ca reprezentantă a regalităţii moderne a României, ea a fost preocupată în permanenţă de afirmarea acestei calităţi, ajungînd a fi considerată una dintre cele mai reprezentative figuri ale monarhiilor europene.

După un început neconcludent, în aparenţă, influenţat de cunoscuta rigiditate a lui Carol I, îndeosebi, Principesa Maria a reuşit să se remarce ca o suverană respectată în România, mai întîi, iar apoi în întreaga Europă a unui timp distinct. Afirmarea sa nu a venit ca urmare a unei convenienţe de moment, ci ca rezultat al unei îndelungate activităţ din sfera vieţii politico-sociale a epocii.

În 1927, Regina Maria îndeplinea o înaltă prepotenţă monarhică de 13 ani, interval în care  a reuşit să se impună în faţa românilor ca o personalitate distinctă şi necesară, bineînţeles. Afirmarea sa unanimă a fost influenţată şi de faptul că intervalul 1914-1927 a fost unul deosebit pentru România, întrucît atunci a avut loc Marele Război, cu dificultăţi incomparabile pentru toate ţările participante, iar după aceea, fiecare naţiune a trebuit să facă eforturi considerabile pentru a  depăşi consecinţele unor pierderi greu recuperabile. Anul pe care îl avem în vedere a fost unul foarte important pentru România. Din nefericire, în 1927 au dispărut două personalităţi proeminente, indispensabile pentru România acelui timp: Ferdinand şi Ion I. C. Brătianu, adică Regele şi prim-ministrul ţării. Tocmai cînd fuseseră depăşite întrucîtva urmările războiului şi intervalul refacerii economice, dar nu numai, această ţară s-a văzut obligată să suporte pierderea a două personalităţi esenţiale pentru viitorul ei imediat şi nu numai.

La 22 noiembrie 1927, cînd sfîrşitul anului pe care îl avem în vedere nu era departe, Regina Maria, întoarsă acasă, recunoştea că „nu mă simt încă (sic!) cu sufletul aici şi simt că vechii mei servitori sunt îngrijoraţi pentru mine. Toţi se tem de schimbările ce vor surveni şi de faptul că mă vor vedea cu mai puţine atribuţii, cu drepturile limitate şi cu prerogativele micşorate”. De fapt, dintre toţi cei presupuşi a fi „îngrijoraţi” de noul său statut, ea era persoana cea mai intrigată. Dar, venindu-i greu să recunoască o asemenea realitate, se pretindea a fi „calmă”, explicînd că „n-am căutat nicicînd putere sau muncă. Amîndouă au venit, lăsa ea a se înţelege, odată cu viaţa şi datorită activităţii reuşite, în pofida celorlalţi. Am evoluat odată cu viaţa, pentru că evenimentele nu m-au ocolit niciodată. Mai am vreo zece ani de putere (doar dacă nu voi fi doborîtă brusc de vreo boală) pentru muncă şi pentru a fi utilă”.

Atunci cînd avansa o asemenea supoziţie, Regina tocmai împlinise 52 de ani, adică o vîrstă la care încă zece ani de viaţă nu reprezintă, îndeobşte, o aspiraţie nejustificată. Putem accepta că ea spera, cu îndreptăţire, desigur, că viaţa ei va dura încă mai mult de zece ani. Din nefericire, însă, proorocirea ei va fi exactă. Trecînd peste aceste gînduri, care presupuneau o confruntare cu sine, Regina observa că atunci „cînd am venit la tron, a fost pentru anii de război şi reconstrucţie, iar cînd am fi putut avea pace şi prosperitate, Carol a stricat totul şi, aşa după cum se întîmplă, din cauza comportamentului lui Carol, tatăl său, care ar fi trebuit să aibă o viaţă îndelungată, a fost în mod ciudat chemat de Dumnezeu la el en plein travail, ceea ce pentru noi şi ţară a fost un lucru dureros, şi astfel eu am fost dată la o parte.

Aceasta este situaţia şi trebuie privită ca atare”

Aşa cum lesne se poate înţelege, Regina accepta o realitate deosebit de dureroasă ca pe un dat imuabil, recunoscînd imediat că „Nu mai sunt eu” şi conchizînd că „«recordul» meu, ca să spun aşa, este bun”, dar întrebîndu-se, totuşi, imediat: „Ce vreau eu cu adevărat? Aceasta este întrebarea pe care trebuie să mi-o pun: ce vreau eu?”. Răspunzîndu-şi, imediat, recunoştea că „vreau în jurul meu dragoste şi afecţiune, bunătate şi mulţumire. Vreau armonie şi frumuseţe. Vreau mijloace suficiente, ca să nu trebuiască să trăiesc cu prea multe restricţii, vreau să fiu liberă să mă mişc şi să acţionez. […] Vreau să-mi păstrez prietenii şi să nu-mi fac duşmani. […] Vreau dragostea copiilor mei şi nu vreau să văd că încearcă să mă dea deoparte. Vreau să se întoarcă Carol în inima mea şi, dintre toate suferinţele zilnice, gîndul despărţirii de Ileana mă face să tremur”. Dincolo de aceste „dorinţe personale”, urmau cele testamentare, adică „dorinţele mele ca Regină şi ca patrioată”. Înainte de toate îşi dorea ca „ţara mea să înflorească, inima mea să fie încă necesară pentru poporul meu. Vreau să ajut ca lucrurile să rămînă corecte. Vreau să văd că se perpetuează munca unchiului şi a noastră. Vreau să mai fiu folositoare şi să-mi fac datoria ce-mi revine, întrucît cred că, prin sufletul meu şi munca depusă, sunt unul dintre cei mai mari prieteni ai acestei ţări”. „Sunt cineva care are încredere în sine, fără vanitate, pentru că ştiu şi că cineva rămîne cu mine, oricum m-ar trata alţii”. „Îmi vin toate aceste gînduri în minte din cauza diferitelor curente care fac valuri în jurul meu şi care se manifestă pe «scara social㻓.

Fără a avansa numaidecît o concluzie la aceste mărturisiri, Regina conchidea, încrezătoare: „vom vedea!”.

 

Revista indexata EBSCO