Sep 2, 2014

Posted by in Istorie literara

Lucian-Vasile SZABO – În căutarea lui Slavici jurnalistul (V)

Bani pentru cumpărarea de informaţii

Cînd, în 1887, Ioan Slavici duce o campanie (alta!) împotriva mitropolitului Miron Romanul, face şi o demonstraţie cu public. Este o punere în scenă, una cu un succes deosebit. Nu doar că demonstrează minciuna, dar îi şi cheamă pe cetăţeni să vadă falsul. Despre ce este vorba. Partenie Cosma, director al băncii Albina şi om de casă al mitropolitului, susţinea că nu a fost printre cei care au cerut destituirea unui protopop, om apropiat Tribunei sibiene. Slavici denunţă minciuna. Mijloacele tehnice de la acea vreme nu-l ajutau să reproducă documentele în facsimil. Dar nu-i nimic. Vor fi afişate la redacţie, iar oamenii vor putea veni să le vadă în original. Demascarea are un efect colosal. Semnătura lui Partenie Cosma era în fruntea celor care cereau destituirea protopopului[1]. Metoda pare simplă. Însă doar pare, deoarece existase cineva care îi furnizase ziaristului documentul incriminator, ceea ce demonstrează abilităţile jurnalistului de a lucra cu sursele.

Slavici ştia care este puterea documentelor. Lucrase mult cu ele la Bucureşti şi în acea perioadă continua munca la Comisia documentelor istorice. Faţă de alţi confraţi, el se arată convins că vorba zboară, iar cele scrise rămîn. În aceste condiţii s-a apucat să adune înscrisuri. Astfel, gazetarul se numără printre promotorii jurnalismului de investigaţie de la noi. Avea o preocupare continuă pentru a dezvălui lucruri ascunse şi de a se asigura că are probe. Desigur, nu întotdeauna îl va ajuta, căci va fi des în conflict cu autorităţile şi va ajunge chiar şi după gratii. Într-o scrisoare (nedatată, dar care provine din perioada 1886-1887), către D. A. Sturdza, Slavici aminteşte clar acest aspect al procurării de informaţii contra cost, mai ales cu fonduri proprii, căci bugetul Tribunei nu suporta astfel de cheltuieli: „Sîntem înainte de toate săraci. În timp de un an, Tribuna a avut un deficit de 5.000 fl., fonduri la dispoziţiune nu avem şi eu a trebuit să cheltuiesc din proprii mei bani aproape 1.000 fl., dac-am voit să cîştig informaţiuni”[2].

La Tribuna, Slavici se va dovedi nu doar un foarte bun ziarist, nu doar editor excelent, ci şi un om cu ştiinţă deosebită de a aduna informaţii. Acestea sînt folosite în primul rînd la gazetă. Unele, publicate sau nu, slujesc însă şi cauzei (drepturi pentru români, unitate culturală şi toate celelalte). Mai mult, jurnalistul este şi un centru de putere şi de decizie, un om cu influenţă, cu evidente implicaţii în sferele politicii. De-a lungul activităţii sale nu au lipsit acuzaţiile că ar fi omul cuiva, că ar fi urmărit interese nedeclarate. Desigur, nu era vorba de bani, avere sau poziţii sociale, aşa cum uşurau (şi dobîndeam!) adversarii săi (nu doar de idei), fie că erau conservatori, liberali, filogermani, filofrancezi, proenglezi, filomaghiari ori proruşi, români, unguri, austrieci sau de alte naţii. Geografia sa publicistică îl regăseşte pe Slavici ca „agent” al diferitelor sfere de influenţă şi interese. Declarata lui supunere faţă de kaiser, de Curtea de la Viena nu este interpretată întotdeauna ca una firească. Sînt adversari care îl acuză de scopuri ascunse. În martie 1887, îi scrie prietenului său Ioan Bianu: „Eu m-am ales din zăpăceala aceasta cu titlul de agent secret al camarilei din Viena, ceea ce la nişte timpuri ca (sic) cele de astăzi nu poate decît să mă compromită în faţa românilor, dar mai ales în ale (sic) maghiarilor ochi pînditori. Cam acesta ar fi motivul pentru care bietul Pop-Păcurariu tot n-a fost graţiat, ci stă ca un cuc la Năsăud”. Pop-Păcurariu, redactorul responsabil de la Tribuna, fusese judecat în două procese de presă alături de Slavici, dar directorul nu fusese condamnat… În aceeaşi epistolă, autorul are puterea de a face haz de situaţia în care se afla: „Te rog să-mi trimiţi cînd va veni rîndul şi banii, căci cu subvenţiunea «camarilei» nu se pot acoperi trebuinţele unui om care are relaţiuni cu împăraţii”[3].

 

România, „ţară străină”

S-a spus despre Ioan Slavici că, format fiind în spiritul culturii şi, mai ales, al civilizaţiei germane, el nu putea decît un promotor al dreptăţii în spiritul legilor şi regulilor de morală induse din spaţiul germanic. Împăratul (indiferent de nume: Ferdinand sau Franz Josef) este o figură tutelară, un ocrotitor. Rămîne ceva din vechea credinţă cu monarhul ca uns al lui Dumnezeu pe pămînt. Realitatea este că Slavici este un supus… nesupus. Îl respectă pe kaiser, dar nu şi pe reprezentanţii clasei sus puse maghiare. Respectă legea, dar nu şi deciziile luate de reprezentanţi ai administraţiei ungureşti din Ardeal, căci reprezentanţii nu sînt… legea! Autoritatea Curţii de la Viena e una reală, cea a conducerii de la Budapesta este considerată lipsită de conţinut. Aceasta din urmă izvora dintr-un act considerat profund imoral şi ilegal, cel al Dualismului de la 1867. Dusese la pierderea autonomiei Transilvaniei şi la alipirea de Ungaria, iar românii se vor simţi ameninţaţi. Spiritul german era considerat superior. În timp ce de la Budapesta gazetarul se aştepta doar la îngrădiri, Coroana, Viena, putea da protecţie. Mereu va practica Slavici această distincţie în gîndirea sa. Iar germanii şi austriecii erau consideraţi mereu cîştigători. Superioritatea lor se baza pe cîteva caracteristici. Sînt unele care şi astăzi pot fi regăsite în mitologia naţională şi în raporturile altora cu germanii. O spune şi ziaristul ardelean răspicat, în 1888. „Propag germanismul în mijlocul poporului român fiindcă românii trebuie să înveţe de la germani cultul adevărului, iubirea de muncă, spiritul de ordine şi sentimentul de datorie”[4].

Verticalitatea lui Slavici este simţită permanent. Tîrît în procese de presă, căci pe atunci exista o legislaţie cu referiri stricte la delictele sau infracţiunile săvîrşite prin intermediul publicaţiilor, chiar condamnat de cîteva ori, ziaristul pare uneori descurajat şi are tendinţa de a se plînge (celor apropiaţi, desigur, nu în afară!) de soarta nedreaptă şi de ingratitudinea unora. Însă niciodată nu-şi renegă ideile. Ba chiar le reafirmă răspicat. Nu vrea milă şi nici ajutor ca pentru cei sărmani. Şi prin aceasta arată că este gata să-şi asume orice consecinţă, însă nu se abate de la credinţa lui. O spune cu demnitate înainte de a pleca la Vaţ (Vác), lîngă Budapesta, pentru a petrece mai bine de un an în închisoare: „Cheltuielile procesului şi cheltuielile de întreţinere pe timp de un an, cît voi sta în temniţă, am să le suport eu personal. Dacă cineva va voi să mă ajute, îi voi fi recunoscător; cred însă că va trebui să se constituie un comitet în scopul acesta”[5]. Ajutorul va veni, va fi în bani, în produse alimentare şi în… vin, căci regimul de detenţie nu era aspru!

Legăturile cu regatul sînt importante în epoca sibiană, însă referirile lui Slavici la acesta va fi uneori ca la o ţară… străină. O spune într-o scrisoare către Ioan Bianu, în ajunul plecării sale din Sibiu, în februarie 1890: „Eu am fost totdeauna, sînt astăzi şi vor rămîne toată viaţa mea cel mai leal om; nu e cu toate acestea bine ca unul din cele mai importante grupuri ale românilor să mă aibă între primii reprezentanţi pe mine, care am stat zece ani de zile în ţară străină şi nu tăgăduiesc niciodată legăturile pe care le am cu cercurile politice din acea ţară”[6]. Se referea la România, desigur!

 

„Care dispune de întreaga poliţie”

În procesul ziariştilor din 1919, desfăşurat la Bucureşti, comisarul regal anchetator Niculescu-Bolintin îi va aduce lui Slavici o acuzaţie interesantă, aceea că şi-ar fi dorit demnităţi publice. Gazetarul va fo necruţător în replica sa, fiind şi un prilej de a reafirma principiile după care s-a condus în viaţă: „Chiar aici, în faţa d-voastre, vorba că nu pentru bani m-am vîndut, ci făcîndu-mi iluziunea că voi ajunge guvernator. Iluziunea unui om de 72 de ani, care nici măcar la rangul de epistat n-a aspirat! Mă rog, aceasta nu se poate spune despre un om fără ca să se dovedească. Viaţa mea toată am fost curat, am avut inimă curată, obraz curat, gură curată, mînă curată. Cel ce zice că nu, are să dovedească, mai ales fiind comisar regal, care dispune de întreaga poliţie”[7].

A colaborat sau nu cu autorităţile germane de la Bucureşti, Slavici trebuie să sufere. Nimic nu clatină beţia răzbunătoare a unor învingători care nu au luptat şi care s-au trezit cu victoria în braţe. Luciditatea lipseşte. Am putea spune că exaltarea este firească într-o epocă de elan naţional, cum este cea de după 1 decembrie 1918. Doar că ar trebui completată de generozitate. Pentru că s-a simţit umilit (cînd cu intrarea în război), premierul Ion I. C. Brătianu dispune anchetarea „trădătorilor”. Cînd este adus în faţa curţii marţiale, Slavici are suficiente argumente. Unul este interesant cu privire la relaţiile lui cu germanii. Paradoxal, a refuzat să colaboreze inclusiv cu oameni pe care îi cunoştea bine: „Eu vă spun un lucru. Şeful cenzurii era într-un timp, fiul răposatului dr. Kremnitz, un bun prieten al meu şi al Mitei Kremnitz, care a tradus cîteva din novelele mele. Am purtat în braţe pe căpitanul Kremnitz cînd era copil, l-am învăţat să citească şi să scrie româneşte, dar după ce a venit la Bucureşti cu oştirile germane, nu ne-am întîlnit niciodată. Pot să dovedesc că mi-a trimis prin alţii vorbă că s-ar bucura dacă ne-am întîlni, dar i-am răspuns: «Cîtă vreme e şeful cenzurii, eu n-am a face cu el, e mai bine să nu ne vedem»”[8]. Fără îndoială, gazetarul ardelean ar fi putut beneficia de avantaje enorme dacă acea întîlnire ar fi avut loc. O colaborare cu autorităţile germane l-ar fi ajutat să iasă din sărăcie. Trebuie să ne închipuim surprinderea tînărului Kremnitz faţă de cel pe care îl putea considera drept bunic. Poate că nu ar fi obţinut avantaje doar în plan personal, ci şi în ceea ce priveşte starea generală a presei de limba română, pentru că nu trebuie să ne scape nuanţa: Slavici nu are ce discuta cu şeful… cenzurii!

Cu privire la relaţia cu căpitanul Manoli (Emanuel) Kremnitz merită dezvoltat contextul. Imaginea căpitanului cenzor este diferită de cea făcută lui chiar de mama sa, cu 13 ani mai înainte. Este în discuţie o scrisoare către Nicu Gane, în care Mite Kremnitz invocă Bucureştiul şi România ca adevărata patrie pentru ea şi fiul ei. Soţul său murise, iar ei se retrăseseră în Germania. Nu se simţeau bine la Berlin: „Totuşi, fiul meu Manoli şi eu visăm zi şi noapte «ţara» Noastră, dorul, mai tare decît o simplă nostalgie, ne devoră. Şi dacă v-aş trimite poeziile fiului meu închinate «patriei sale», ţara sa de naştere, aţi găsi în ele tonurile armonioase ale Carpaţilor. Noi sîntem aici ca nişte exilaţi şi murim cu binecuvîntarea pe buze pentru ţara în care fericirea noastră a fost înmormîntată”[9]. Băiatul va creşte, va fi militar, iar sentimentele lui se vor nuanţa… În acest cadru este de precizat faptul că Emanuel Kremnitz a fost un ostaş german destoinic, cunoscător al multor dedesubturi privind mersul lucrurilor în război. El a activat ca ofiţer în sfera informaţiilor, deoarece cunoştea foarte bine limba română (doar o învăţase de la Slavici şi Eminescu!)[10]. Rolul său este amintit şi de Alexandru Marghiloman, liderul Partidului Conservator în acea perioadă, devenit premier în 1918, pentru a semna Pacea de la Buftea din martie 1918. Marghiloman va nota, pentru începutul lunii februarie: „Pe el îl întrebuinţează ca interpret ori de cîte ori este vorba de a se trata chestiuni secrete”[11]. Manoli Kremnitz plecase în misiune la Focşani, oraş aflat în apropiere de linia frontului.

Este interesant modul cum îşi organizează ziaristul apărarea în faţa judecătorilor. Invocă faptul că şi-a menţinut părerile toată viaţa. Rămîne să apreciem dacă acesta este un lucru bun sau nu. Mulţi cercetători ai operei şi activităţii sale au fost de acord că autorul nu a fost flexibil în funcţie de noile situaţii social-politice. Nu este vorba de compromis, ci de o neputinţă de a modela principiile. Pe de altă parte, ar fi riscant să vedem schimbările de atitudine în sensul compromisului şi al adoptării modelor (trecătoare, evident!). Schimbarea după cum bate vîntul nu are decît puţine lucruri în comun cu temeinicia principiilor. În argumentarea sa în faţa tribunalului este semnalată tocmai această statornicie, schimbarea, „adaptarea” fiind sesizată la politicieni, la învingători, cei care dau dispoziţie să fie judecat şi condamnat, căci este evident că procesul nu a fost unul corect, unul strict pe norme de drept! Fără îndoială, Jurnalistul are măsura lucrurilor şi atunci cînd există pericolul să cadă în demagogie. Retorismul este înfrînat, prin relevarea unor adevăruri, chiar stînjenitoare: „Toată lumea strigă: «N-avem caractere!» Iar pe mine să mă osîndiţi pentru că am fost statornic toată viaţa mea? […] De aceea dl comisar regal îmi cere capul, căci am fost om cumsecade şi am umblat în aceleaşi drumuri ca fiul lui Ioan Brătianu pînă-n ajunul războiului, dar după ce şi-a schimbat părerile, eu nu m-am lepădat de ale mele”[12].

 

De ce să nu fie „autonom” Banatul?

Continuă să scrie după ce este pus în liberate şi oferă sugestii despre organizarea noului stat. Întîlnim acum idei mai vechi, însă nu doar puse într-o formă nouă, ci şi bine argumentate, aduse la zi. Oferă un alt model de dezvoltare a societăţii româneşti. Nu va fi urmat, dar dezbaterile generate se vor prelungi şi în prezent. Una dintre idei este cea de federalizare a statului. Este susţinută autonomia noilor provincii înglobate: Ardealul, Banatul, Basarabia, Bucovina. Susţine pertinent că acestea au o istorie proprie şi că sînt caracterizate de elemente specifice. Nu se aseamănă nici între ele, nici cu Regatul: „Ţară autonomă a fost atîta timp şi Banatul Timişorii, unde iar sînt împregiurări nepotrivite cu cele din Ardeal ori de peste Murăş. De ce să nu fie autonom acum, după ce a scăpat de jugul secular? Cel puţin ca stare de tranziţie e apropiată de mintea omenească organizaţiunea federativă în frunte cu România eliberatoare”[13]. Deci şi într-un stat federal Bucureştiul ar fi rămas punctul ordonator… De ce solicită Slavici această departajare? Răspunsul reliefează o altă ideea constantă a sa: degradarea vieţii în provinciile noi, prin preluarea unor modele nesănătoase (corupţie, lene, proastă organizare…) din Regat: „Asta da, cînd ai însă o armată comandată de ofiţeri bine plătiţi, un budget de miliarde şi fel de fel de afaceri mănoase, e şi mai comod, şi mai uşor să bagi pe basarabeni şi pe bănăţeni, pe bucovineni şi pe crişeni în aceeaşi căldare, să le pui căluş celor ce se plîng, să-i strîngi în chingi pe cei ce nu se supun, să mîngîi pe unii şi să asupreşti pe alţii, să faci «în numele naţiunii» (s.a.) ceea ce în adevăr îi este urgisit naţiunii îndrumate din fire spre cea mai largă toleranţă”[14]. Supunerea se faci deci prin instituţii, prin forţă poliţienească, nu prin acceptarea unor principii democratice…

Cît de departe se află faţă de ceea ce exprimase cu aproape patru decenii înainte, după Războiul de Independenţă, cînd, într-un fel de concluzie la Soll şi Haben, declara: „Cei drept, sînt român de peste Carpaţi şi aşa, cu deosebire în chestiunile de interes naţional mai stăruitor şi mai consecvent decît fraţii mei din România. Poate că ei au dreptate. Ştiu însă un lucru: că voind să iau parte la lucrarea începută pentru reîmpămîntenirea vieţii româneşti, a trebuit să-mi părăsesc ţara, fraţi, surori şi rudenii, să-mi părăsesc prietenii şi scumpele visuri de tinereţe şi să vin aici, unde lucrarea începută poate urma”[15]. Şi acum, ca şi în alte rînduri, atunci cînd invocă „patria”, Slavici numeşte „ţară” pe cea în care s-a născut şi şi-a petrecut copilăria sau tinereţea, adică Austro-Ungaria…

 



[1] Tribuna, V, nr. 99, 3 (15) mai 1887.

[2] Manuscriptum, VIII, nr 2, 1977.

[3] În Scrisori către Ioan Bianu, vol. IV, Ed. Minerva, Bucureşti, 1978, p. 268.

[4] Articolul se numeşte Afacerea Şcolii de fete din Sibiu şi a apărut în Tribuna, V, nr. 39, 15 (27) martie 1888.

[5] În Vasile Mangra, Corespondenţă, II, Ed. Presa Universitară Clujeană, Cluj Napoca, 2007, p. 347.

[6] În Scrisori către Ioan Bianu, IV, Ed. Minerva, Bucureşti, 1978, p. 367.

[7] Ioan Slavici, Amintiri, Închisorile mele, Lumea prin care am trecut, Editura Albatros, Bucureşti, 1998, p. 133.

[8] Idem, p. 133.

[9] În I. E. Torouţiu, Studii şi documente literare, vol. III, Institutul de arte grafice Bucovina, Bucureşti, 1932, p. 304.

[10] Lucian-Vasile Szabo, Ioan Slavici „spion” şi „trădător”, România literară, nr. 8, 16 februarie 2012.

[11] Alexandru Marghiloman, Note politice, vol. III, Bucureşti, 1927, p. 325.

[12] Ioan Slavici, op. cit., p. 144.

[13] Idem,  pp. 206-207.

[14] Idem, p. 207.

[15] Ioan Slavici, Soll şi Haben, în Primele şi ultimele, Ed. Curtea veche Bucureşti, 2000, p. 75.

Revista indexata EBSCO