Sep 2, 2014

Posted by in Istorie literara

Constantin CUBLEȘAN – Așteptînd ceasul de apoi (Dinu Pillat)

Citit azi, cu oarecare detaşare, datorită distanţei în timp faţă de evenimentele de dinainte de război care au constituit sursa inspiraţiei, dar şi de cele de după război, provocate de el însuşi, romanul lui Dinu Pillat, Aşteptînd ceasul de apoi, apare ca unul cu o istorie în totul insolită în literatura noastră din totdeauna. Scris între 1944, cînd ,,începe să schiţeze romanul” („se afla cu părinţii săi în refugiu la via din Izvorani”) şi finalizat în 1948 („în timpul verii petrecute la Miorcani”[1]), este confiscat de către organele Securităţii în 1959 („Dinu Pillat a fost arestat şi, după zece zile de bătăi şi tortură, a spus unde îşi ascunsese manuscrisul de teama percheziţiilor la domiciliu. Pe 5 aprilie 1959, doi agenţi au intrat în curtea noastră de pe str. Ion ?ăranu nr. 6 şi i-au cerut bunicii mele – Ecaterina Filipescu, mama mamei – să-i ducă în podul casei. Acolo, în cuptorul unei sobe de gătit dezafectate, au găsit cartea şi au confiscat-o”[2]) şi regăsit abia în 2010, cu totul întîmplător (în Fondul Bibliotecii CNSAS din sediul Arhivelor de la Popeşti-Leordeni[3]), pentru ca să fie publicat, în fine, la Editura Humanitas[4], în acelaşi an.

Subiectul şi mai ales tematica romanului era pentru acea vreme o chestiune delicată – autorul era conştient de acest fapt şi tocmai de aceea, înainte de a încerca să-l publice, l-a oferit spre lectură unor scriitori şi personalităţi apropiate care, cu puţine excepţii, nu s-au declarat încîntaţi de reuşită. Era abordată o problematică de care puţini scriitori s-au apropiat (atunci ca şi mai tîrziu) pentru a realiza scrieri beletristice de nivel superior: mişcarea legionară. Şi, doar, într-un cu totul alt context, Gorila, romanul lui Liviu Rebreanu, care a stîrnit la vremea apariţiei lui (1938) destule discuţii vehemente, e încadrabil în această preocupare. (S-au scris în timp, multe studii şi articole, volume de exegeză politică şi istorică etc., pe această temă, dar literatura beletristică însumează puţine opere notabile). Periculos a rămas subiectul şi după război, cînd în ţară se instaurase regimul comunist, mulţi dintre activiştii mişcării fiind întemniţaţi pentru ani de grea suferinţă. Dinu Pillat ştia acest lucru şi, într-un fel, se resemnase la gîndul că nu-şi va putea tipări degrabă (poate niciodată) romanul:„Astăzi – într-o scrisoare către Pia, la 14 martie 1948, se confesa cu înfrigurare –după ce şurubul politic s-a strîns la maximum (cu prigoana sălbatică dusă împotriva ţărăniştilor, cu scoaterea lui Tătărăscu şi a lui Pătrăşcanu din guvern, cu abolirea monarhiei), a început şurubul în plan economic şi cultural (…) Nu se mai publică decît autori cu cărţi «pe linie»”[5]. A citit fragmente din roman la întrunirile din casa lui Barbu Slătineanu (profesor la Academia de Belearte din Bucureşti), unde se întîlneau, din cînd în cînd, într-un fel de „cenaclu literar”, cîţiva intelectuali de marcă, marginalizaţi de regim: Vladimir Streinu, Şerban Cioculescu, Vasile Voiculescu, călugărul Anania (Bartolomeu Valeriu Anania), Alice Voinescu, Alexandru Lăzărescu ş.a., avînd naivitatea de a crede că nu puteau fi supravegheaţi de organele Securităţii. Dar, în noaptea de 25 spre 26 martie 1959 Dinu Pillat este arestat şi – în timpul celor peste 50 de interogatorii luate pînă la proces – figurează într-un dosar al intelectualilor români „care refuzaseră să devină apologeţi ai unui regim impus poporului român cu ajutorul tancurilor ruseşti”[6]. Fără îndoială, romanul „mistico-legionar”, cum figurează, în procesele verbale de anchetă, că şi l-ar fi autonumit în permanenţă, a fost un bun pretext pentru a-l putea învinui pe autorul lui şi alături pe toţi ceilalţi (care ştiuseră de acesta, ba chiar îl şi citiseră) de activitate reacţionară,„cu caracter duşmănos regimului din RPR” („În privinţa scopului în care am difuzat romanul cu conţinut mistico-legionar persoanelor amintite, ţin să declar că, pe lîngă faptul că voiam să cunosc părerile acestor persoane în legătură cu modul de a scrie şi cu conţinutul romanului, scopul difuzării a fost acela că văzînd că visurile şi speranţele mele în schimbarea apropiată a regimului din R.P.R. nu se împlinesc şi că nu se poate pune problema publicării unui asemenea roman, aceste materiale – complet opuse literaturii din R.P.R. – să circule totuşi şi să fie cunoscute în rîndul mai multor persoane. De aceea l-am şi prezentat atîtor persoane, bineînţeles prieteni şi în majoritatea lor reacţionari ca şi mine” – este una declaraţiile care îi erau atribuite, conţinînd cuvinte şi expresii ce nu-i aparţineau, deşi la sfîrşitul fiecărui interogatoriu semna, obligatoriu, formula:„După ce am citit cuvînt cu cvînt prezentul proces verbal de interogatoriu şi am constatat că el corespunde întru totul cu cele declarate de mine verbal, îl susţin şi semnez”. Nimic mai puţin cinic în promovarea falsului abuziv al procedeului condamnării!). E perfect îndreptăţită afirmaţia lui Gabiel Liiceanu în privinţa faptului că pentru toţi aceşti intelectuali din procesul Noica-Pillat „exista o condamnare de dinaintea condamnării”, ei fiind „indivizi ce trebuiau suprimaţi în măsura în care întruchipau un anumit tip uman. Ei erau vinovaţi prin simplul fapt că veneau din istoria care-l făcuse pe acesta cu putinţă. Întruchiparea era de vină (…) Erau, ca să spunem aşa, istoric vinovaţi”[7].

Dinu Pillat n-a făcut parte din nici o formaţiune a mişcării legionare şi nici nu s-a numărat printre simpatizanţii ei. („Mu a fost niciodată legionar – ţine să precizeze soţia sa, Cornelia Pillat – şi dacă excludem curiozitatea lui faţă de fenomenul în sine, totul în această mişcare era departe de firea lui echilibrată şi de optica lucidă cu care privea orice caz, oricît ar fi fost el de senzaţional”[8]).

În perioada în care se accentuaseră acţiunile grupărilor de dreapta în ţară, ca şi în Europa de altfel, Dinu Pillat era elev la Liceul „Spiru Haret” din Bucureşti (s-a născut în 1921), în plină adolescenţă, şi desigur tot ce se întîmpla în jurul său nu-l putea lăsa indiferent, mai ales că frenezia religios-naţionalistă a legionarismului cuprinsese multe suflete inocente din rîndurile elevilor şi studenţilor. Era şi el un tînăr neliniştit, în felul său un „neadaptat”, cum îl caracterizase tatăl său, poetul Ion Pillat, comentînd primul roman al acestuia, Tinereţe ciudată (1943), roman marcat de estetica autenticităţii lui Gide, în care prozatorul îşi urmărea atent eroii în evoluţia lor pe plan moral şi spiritual. Tinereţea acestora, spune acelaşi comentator, este un „ecou al celei a autorului însuşi”. De reţinut această apreciere întrucît în cel de al treilea roman al lui Dinu Pillat, Aşteptînd ceasul de apoi, personajele de prim plan sînt tineri din şcoli şi din facultăţi bucureştene, de aceeaşi vîrstă cu autorul însuşi (evoluînd în acea perioadă),cu care, chiar dacă nu se poate identifica factologic, frămîntările în plan moral şi social deopotrivă, ale lor, erau în multe privinţe aceleaşi. Condamnînd viaţa ştearsă, anodină, dintr-un peisaj urban anost şi dezolant burghez, pe care o duce o familie de intelectuali oarecare, în cel de al doilea roman, Moartea cotidiană (1946), tînărul scriitor îşi exprimase, în fond, atitudinea de nemulţumire, dacă nu de revoltă, împotriva unei asemenea existenţe cavsi-amorfe, simţind şi el nevoia unei schimbări, a unei deşteptări la o altfel de viaţă, chiar dacă nu putea să accepte programul unei atari resurecţii legionare. Este şi motivul pentru care, la o altă vîrstă, a maturităţii de-acum, se simte chemat a încerca să o privească şi s-o înţeleagă oarecum din interiorul trăirilor acelor tineri pe care fronda (mai mult chiar, violenţa) angajamentelor politice ale Vestitorilor, cum este numită mişcarea în roman, i-a tentat şi i-a acaparat pînă la fanatismul dăruirii de sine, în perspectiva jertfirii pentru o cauză ce-şi etala făţiş dimensiunea mistică, religioasă. Ambiţia, chiar dacă nemărturisită, era aceea de a realiza o dezbatere în haloul Demonilor lui Dostoievski, de care însă este foarte departe, în toate privinţele.

Romanul poate fi socotit mai degrabă un recviem al mişcării legionare decît un elogiu al al acesteia. Lucru pe care anchetatorii torţionari din anii ’50 nu voiau (nu puteau) să-l înţeleagă, preluînd în acuzaţiile lor, pasaje disparate din discursul personajelor, pe care i le atribuiau autorului însuşi, obligîndu-l a recunoaşte că ele reprezintă „concepţiile mele reacţionare şi manifestările mele duşmănoase (…) eu încerc să-i scuz pe legionari şi să justific acţiunile lor criminale şi teroriste”[9]. Un citat dintr-un articol intitulat „Să ne reabilităm istoria”, bunăoară, scris de unul din eroii romanului, pentru proiectata lor revistă ce este interzisă de către cenzură încă înainte să apară, devenea, în modul de interpretare critică a romanului de către anchetatori, o formă de propagandă a ideilor mişcării: „Poporul român nu are încă o istorie adevărată. Ne-am mărginit totdeauna să trăim vegetativ, în inerţia împrejurărilor, fără să ne concepem un destin eroic. Am răbdat toate jugurile străine cu o resemnare care trece drept suprema noastră înţelepciune. Ne-am strecurat în timp numai cu umiliri şi trădări (…) Sîntem victima golurilor noastre psihologice, nu a unor fatalităţi de alt ordin. Pentru a schimba destinul în lume, pentru a face saltul în istorie, nu ne rămîne decît calea resurecţiei sub zodia unui nou mesianism”. Idei ce se regăsesc în scrierile lui Cioran, pe care Dinu Pillat le-a consultat, alături de alte articole, cărţi şi mărturii ale unor legionari cunoscuţi, în vederea documentării („Pentru că nu fusese niciodată legionar, Dinu a simţit că este necesar să se documenteze citind ziarele anilor respectivi la Biblioteca Academiei, a citit cărţi legionare – care azi se vînd pe toate standurile – împrumutate atunci de la Goghi Florian şi de la Arşavir Acterian şi a stat de vorbă despre atmosfera şedinţelor de cuib şi /despre/ exaltarea marşurilor şi cîntecelor legionare”[10]), recunoscînd în timpul anchetelor:„…am purtat o serie de discuţii pe marginea lucrărilor cu caracter contrarevoluţionar scrise de legionarul fugar Emil Cioran” ş.a.[11]. Sau, idei xenofobe, colportate de Stanian, unul din personajele romanului, admirator al lui Nae Ionescu:„Profesorul are dreptate cînd susţine că este o necesitate ca evreii să sufere mereu. Rasa lor stă sub pecetea unui blestem de cînd l-au răstignit pe Iisus. Ei nu pot să se asimileze cu noi, pentru că în toate planurile se relevă o desăvîrşită «incompatibilitate de umoare» între evrei şi creştini. Evreii sînt sortiţi să rămînă nişte alogeni, nişte ireductibil fermenţi de descompunere în orice comunitate s-ar afla pe glob, iar nouă, creştinilor, ne este dat să reacţionăm după împrejurări, să fim instrumentul damnării lor pînă la sfîrşitul lumi…”. De altfel, într-una din anchete, Dinu Pillat face identificarea personajelor sale cu persoane reale ale momentului istoric de referinţă:„Mişcarea legionară este prezentată sub numele de mişcarea «Vestitorilor», Toma Vesper indică pe Constantin Zelea Codreanu, Sabastian Răutu pe Armand Călinescu, persoana dr-ului Rotaru mi-a fost inspirată de dr. Noaghia, legionar – medic de circumscripţie la Miorcani –, care mi-a povestit multe de/ spre/ mişcarea legionară. Sfîrşitul dr-ului Rotaru mi-a fost inspirat de modul în care a fost împuşcat Valeriu Cristescu, comandant legionar /în anii/ 1937-1938, despre care am citit în „Universul”, la Biblioteca Academeiei Române (…) Personajul Voinov şi terorismul din roman mi-au fost inspirate din cartea anarhistului rus Boris Savinkov de sub regimul ţarist, carte citită prin împrumut de la Ionel Teodoreanu. La tipul /de personaj/ Toma Vesper mi-a servit şi cartea Pentru legionari scrisă de Corneliu Zelea Codreanu, pe care am primit-o de la Nicolae Morcovescu, fugit în 1948 la Paris” etc[12].Şi totuşi, romanul nu numai că nu este o apologie a legionarismului, ci dimpotrivă, înfăţişează tocmai procesul de ruinarea acelor destine care se contaminează de morbul unei atari ideologii.

Ştefănucă, personajul central al romanului, este elev în ultimul an de liceu şi provine dintr-o familie de cea mai bună condiţie socială şi materială, avînd rudenii în clasa politică înaltă a vremii şi o frumoasă moşie, undeva în Moldova. Dar această viaţă îndestulată este totuşi monotonă şi tînărul, receptiv la noutăţile ideologice ale momentului, se simte interesat de freamătul social produs de organizaţia Vestitorilor.„Mişcarea Vestitorilor – spune Rotaru, unul din activiştii acesteia – nu se socoteşte un partid politic de teapa celorlalte, care să corespundă mentalităţii de continuare în oportunism şi compromis a regimurilor parlamentare de la noi, cu realitatea exprimată de vorba cetăţeanului Mitică: «Pleacă ai noştri, vin ai noştri…» Noi încercăm să prefigurăm un om nou”. E tentant un asemenea program şi elevul, premiant de altfel, se apropie, tăinuit pentru părinţi dar mai pe faţă în oraş („Am luat parte la campania electorală”, îi spune el surorii sale Liliana, care nemulţumită îi reproşează:„Bine, mă, cum poţi să-ţi pierzi timpul umblînd să lipeşti afişe, să urli cu golanii «Jos cutare» şi «Sus cutare», să spargi capete la înghesuială?”) pentru că „stilul de viaţă eroic îl încîntase totdeauna”. De la o participare oarecare la acţiunile Vestitorilor, încetul cu încetul Ştefănucă se implică, şi este implicat, în acţiuni din ce în ce mai de anvergură. Intră în relaţie cu unii dintre conducători (doctorul Rotaru), găzduieşte clandestin pe unul dintre cei urmăriţi de poliţie (Vasia Voinov), participă la adunări conspirative şi în cele din urmă primeşte o misiune ce are darul de a-i schimba viaţa însăşi. Oficial, mişcarea Vestitorilor fusese dizolvată printr-o hotărîre de guvern în urma atentatului mortal asupra primului ministru, dar spiritul dăruirii, pînă la suprimarea de sine, pentru cauză, era viu în concepţia multora dintre fanaticii susţinători ai misiunii lor sacre, cu atît mai mult cu cît se dovedea a fi şi „un fenomen de psihoză mistică”.

Ştefănucă trăieşte trepidant toate evenimentele mişcării (încearcă să mijlocească, datorită relaţiilor de familie, apariţia unei reviste de propagandă a mişcării) pînă în momentul în care, la o întrunire conspirativă, primeşte misiunea de a-l asasina pe primul ministru, aruncînd o bombă în loja acestuia, la un spectacol de la Teatru. Nu crezuse că va ajunge, totuşi, vreodată, să fie autorul unor crime. Perspectiva de a ajunge criminal îl bulversează şi în conştiinţa sa se deşteaptă reacţii acute de culpabilizare:„Nu se împăcase niciodată cu ideea suprimării cuiva. Astfel, nu înţelesese să admită nici asasinarea (…) Complotul lui Rotaru îl cutremurase. Se vedea, din senin, gata să ajungă un asasin”. Cu aceste frămîntări se trezeşte arestat (demersul fusese deconspirat de către agenţi ai Siguranţei infiltraţi între ei), şi  în faţa anchetatorilor, cerîndu-i-se detalii despre grupare, ameninţat cu torturi cumplite („Nu sînt numai bătăi din care rămîi în nesimţire, deşi şi cu acestea faci să vorbească pînă şi un mut. Avem şi alte sisteme, ceva mai rafinate”) cedează: „Ştefănucă începu să povestească cu înfierbîntarea unui halucinat, fără să scape nici un amănunt”. Cînd însă este confruntat cu alţi camarazi, arestaţi şi ei, care suportaseră asemenea torturi, fără să cedeze, are revelaţia că devenise un trădător:„Tensiunea nopţii la carceră şi a interogatoriului sfîrşit cu confruntarea camarazilor fusese prea mare pentru nervii lui (…) Ca un cadavru de înecat, se lăsă dus apoi la întîmplare de apa neagră a coşmarului (…) Ştefănucă începea să-şi dea seama, încolţit de remuşcări cum nu i se mai întîmplase pînă atunci. Fusese un trădător. Dăduse pe faţă complotul atentatului, speriat ca un copil de ameninţările goale. Nu avea nici măcar scuza că îl învinsese suferinţa fizică, deoarece spusese totul înainte de a ajunge să treacă prin ea. Pe cînd Nicoară şi Cernat urmau să-şi îndeplinească pedeapsa în închisoare, el era lăsat acasă”.

Dintr-un tînăr de cea mai bună condiţie socială şi intelectuală, travaliul operaţiunilor cu caracter terorist al mişcării Vestitorilor face din Ştefănucă un ratat, un alienat ce pare a nu-şi mai găsi echilibrul moral, în ciuda faptului că familia îi rezolvă trimiterea la studii în străinătate. Finalul romanului este depresiv; contaminarea cu maladia unei ideologii fanatice devine aproape mortifiantă. Prozatorul face demonstraţia acestei iluzionări fatale, cu efecte  dezumanizante, urmărind procesul degradării unei conştiinţe, pas cu pas, în sondarea destinului individual al eroului său. Nici o clipă Dinu Pillat nu-şi propune analiza fenomenului, în aspectele sale generale. Pentru el traiectoria căderii şi decăderii fiinţei umane este revelantă în procesul transformării psihice a personajului. Dar, în anii ’50 organele Securităţii nu aveau pacienţa unei analize estetice a romanului. Pentru ei, simplul fapt că se vehiculau, în cadrul subiectului tratat, idei legionare, era deja un motiv de condamnare, fără amendamente, a autorului.

Scris într-o manieră oarecum tradiţională, cu o arhitectură proporţionată geometric, Aşteptînd ceasul de apoi („De ce «aşteptînd ceasul de apoi»? Pentru că – spune Gabriel Liiceanu – lumea prezentului este atît de coruptă, încît, înaintea Apocalipsei, cînd timpul căzut al Istoriei va ajunge la sfîrşitul lui, trebuie făcut un ultim efort de redresare morală a acestei lumi”[13]) este un roman al adolescenţei pierdute, un roman de factură neoromantică, scris cu eleganţa şi rafinamentul unui moralist sentimental, ce cată a-şi judeca şi înţelege prezentul plonjînd în intimitatea lui profund bulversată de o istorie viciată agresiv.



[1]Cornelia Pillat, Ofrande, memorii. Ediţia a II-a, îngrijită de Monica Pillat. Editura Humanitas, Bucureşti 2011, p. 288, 291

[2] Monica Pillat, Notă introductivă la Dinu Pillat, Aşteptînd ceasul de apoi. Roman. Prefaţă de Gabriel Liiceanu. Ediţie îngrijită de Monica Pillat. Editura Humanitas, Bucureşti, 2010, p. 25-26

[3] „La 10 martie 2010 mi s-a înapoiat manuscrisul, ţinut 51 de ani în detenţie. Recunoştinţa mea se îndreaptă către doamna Silvia Colfescu şi către toţi cei care, în decursul timpului, au încercat să dea de urma acestui roman atît de drag tatălui meu” –Monica Pillat, op. cit. p. 38

[4] Dinu Pillat, Aşteptînd ceasul de apoi. Prefaţă de Gabriel Liiceanu. Ediţie îngrijită de Monica Pillat. Editura Humanitas, Bucureşti, 2010

[5]v. Cornelia Pillat, Op.cit., p. 235-235

[6] V. Nota editorilor, la volumul Prigoana. Documente ale procesului C. Noica, C. Pillat, S. Lăzărescu, A. Acterian, Vl. Streinu, Al. Paleologu, N. Steinhardt, T. Enescu, S. Al-George, Al.O. Teodoreanu şi alţii. Ediţia a II-a revăzută şi adăugită. Editura Vremea, Bucureşti, 2010, p. 6

[7] Gabriel Liiceanu, Prefaţă la Dinu Pillat, Aşteptînd ceasul de apoi, ed. cit., p. 14-15

[8]Cornelia Pillat, op,.cit, p. 289

[9]v. procesle verbale ale anchetelor, din volumul Prigoana, ed. cit.

[10]Cornelia Pillat, op cit., p. 289

[11] v. procesele verbale reproduse în Prigoana, ed. cit.

[12] Proces verbal la interogatoriul din P (Fond Penal) 118988, respectiv P 336, din 22 iulie 1959, p. 343. Conform transcrierilor făcute de avocatul Ion Podaşcă din Dosarul nr.201/1960, tribunalul Militar al Regiunii a II-a Militare, citat după Monica Pillat, Nota introductivă la Aşteptînd ceasul de apoi, ed. cit. p. 26-28.

[13]Gabriel Liiceanu, op. cit., p.21

Revista indexata EBSCO