Sep 2, 2014

Posted by in Ex libris

Gellu DORIAN – Marisu Grama – Dresorul de duminici

 Cartea de debut semnată de Marius Grama – Dresorul de duminici, Ed. Junimea, 2013 – a trecut prin exigenţele juriului Concursului Naţional de Poezie „Porni Luceafărul…” de la Botoşani, un concurs prin care, de la înfiinţarea lui din 1982 pînă în prezent, a deschis porţile spre poezie multor poeţi care, mulţi dintre ei, au conformat între timp. O certitudine este şi poetul gălăţean – oraşul care dă de la an la an cel puţin un poet care trece prin furcile caudine ale juriului amintit –, care cu această carte convinge lectorul prin simplitate şi coerenţă, prin ton şi luciditate, care, aceasta din urmă, îi poate juca feste pe viitor poetului.

Marius Grama şi-a luat de la început rolul în serios şi şi-a construit o carte frumos compartimentată, mizînd pe teme bine definite pe care le rezolvă cu dexteritate în cele opt secţiuni ale cărţii, care, în fond, sunt opt poeme, fiecare despre altceva. Astfel primul poem se ocupă de „vînzări”. Poetul vrea să vîndă cîte ceva. Cui? Oricui ar fi interesat de: iubita sa (aici ar fi putut pica în umor involuntar, dar l-a evitat cu măiestrie); de copiii săi (o altă tranzacţie pentru care ar fi putut fi luat la ochi de „protecţia copilului” şi scos din „drepturile paternale”, dar n-a fost să fie!); de părinţii poetului (un gest pe care cel puţin una din cele zece porunci biblice l-ar fi condamnat), cum de altfel şi pentru vînzarea unui sfînt, pus pe tarabă de poet, ar fi fost acuzat de blasfemie, chiar dacă pe el ar fi obţinut „un preţ bun”, cum spune chiar la începutul poemului respectiv; de prietenii lui, pe care i-ar fi vîndut cu bucata, „unul cîte unul”, că nu-i aşa, „prietenia se cultivă mai greu decît pămîntul”, iar roadele sunt la mare preţ; de poemul scris de el,numai dacă interesul pentru aşa ceva ar putea stîrni gestul de a băga nîna în buzunar vreunui cumpărător; ca pînă la urmă, dacă cineva ar fi interesat de el, de poet, să se vîndă şi pe sine, fără niciun regret. Miza din toate aceste vînzări, evident, sunt banii, aşa cum reiese din vigneta de pe pagina de gardă a secţiunii. Dar nu asta este important, ci modul cum salvează poetul acest mercantilism ieftin, ivit nu din disperare, ci din plăcerea de a-şi comenta gesturile gratuite. El pare astfel, cum vom vedea şi din celelalte secţiuni ale cărţii, „circarul”, omul pus pe glume, pentru a-şi crea mai întîi sieşi apoi celor din jur plăceri, fie ele şi ieftine. Mihai Gălăţeanu, care-i face un scurt cuvînt înainte cărţii, observă această predispoziţie spre circ a poetului: „CIRCUL este o temă pe care ar putea insista. Ea aducîndu-mi aminte de obsesiile regretatului Cristian Popescu, congenerul meu. Mi se pare interesant cum se vede CIRCUL/ şi dresura de lucruri, duminici, îngeri, din perspectiva lui Marius Grama, care, pe o altă buclă a timpului, trebuie că este o alta.” Dacă „trebuie”, trebuie, nu-i aşa!

De pe poziţia aceasta de „dresor de duminici” (care ca sintagmă poate crea imagine, ca realitate, trebuie, vorba gălăţeanului consacrat, să vedem cum se poate face pe o altă buclă de timp. De altfel, paradoxul, dus pînă la nivel de trop, de oximoron, este principala caracteristică a poeziei lui Marius Grama. Poate fi o cale pe care poate jongla, ca să ne folosim de un termen ce aparţine limbajului de circ. El face circ, dar nu împarte pîine, pentru că deşi cuţitul pare a fi al el, pîinea e în altă parte, şi pentru a o căpăta, vinde, după cum am văzut, tot ce are pe lîngă el, de la iubită, părinţi şi copii la prieteni şi poezie. Evident că omului de circ, poet aici, nimeni nu o să-i cumpere iubita, nici copiii, nici părinţii, ba chiar nici prietenii, ci, poate, doar poezia, şi, poate, doar pe poet sub formă de carte. Şi asta e miza mare a poetului nostru. El merge mai departe pe această linie poematică şi-şi creează un personaj – Cassiop –, care nu este nimeni altul decît „dresorul de duminici”, care, la rîndul lui este „cel mai renumit/ cel mai iubit/   / cel mai respectat/ din breasla lui/ nimeni nu-l întrece la măiestrie” (1). Cassiop este şi el om, îi „cam plac femeile”. Dar nu orice fel de femeie, ci cele „cu picioarele strîmbe”. Îi place şi „băutura/    / la pahar/      / niciodată la sticlă”. Om în toată regula, ce mai. Aşa cum este şi poetul nostru, care, lesne, poate fi confundat cu personajul creat de el. Cassiop nu se duce la preot, la un duhovnic al său, ci „preoţii vin des la Cassiop/ cu bărbile încărunţite/ pătrunşi de un miros de ulei sfinţit”. Partea a cincia a acestui poem este antologică şi dă marca de calitate poeziei scrise de Marius Grama: copilăria mi-am petrecut-o iubindu-mi bunicii/ murat în băi cu pelin şi descîntat de cîteva ori pe săptămînă/ am cules muşeţel pentru ceaiuri pe acre nu le puteam înghiţi/ am călărit crengile copacilor după corcoduşe acre şi dude/ am aşteptat cu înfrigurare ploile binefăcătoare/ deşi/    / în secret/ seceta îmi era mai degrabă prietenă// timpul nu avea cap şi coadă nici noroc sau nenoroc// alegarea continuă după nimic avea un sens al ei// din cînd în cînd înţelegeam ca e duminică/ femeile se trezeau cu noaptea-n cap să dreagă colivele/ pentru biserică/ tinerii îşi făceau curaj şi planuri pentru horă// noi ne adunam pe la poarta vreunuia cu bunici mai surzi/ şi ne organizam/”e duminică/    / e vremea să ne jucăm de-a Cassiop”(5).

Locul unde s-a născut poetul devine „ţara unde soarele răsare pe furiş”, care, în carte devine „poem patriotic autobiografic”. Nu este zeflemea, nu este sarcasm, ci adie în această secţiune o vagă „ironie a sorţii”, pe care Marius Grama şi-o asumă. Imaginile aici devin pe alocuri horror: „bărbaţii/      / ca nişte juveţi de ghindă/ s-au apucat să se fălească/ îşi secerau picioarele unui altuia/    / să facă loc pe pământ/ noului născut// tatăl meu a ologit/     /atunci/      / o stradă întreagă”. O imagine ce creează un oarecare frison de groază. De altfel Marius Grama are înclinaţie evidentă spre proză, spre proza de acest impact, de la această tentă spre horror la tenta poliţistă. Avem în carte, în chiar secţiunea următoare, un poem poliţist, care are şi un titlu care duce direct la proza de gen – Crima de pe strada cu nuci. Aici totul decurge ca în schema romanului poliţist. Începe cu o „grozăvie”, crima în sine, cu atmosfera de teamă şi suspiciune, ca să continue cu nişte „indicii”, bine puse în pagină, apoi cu o „anchetă”, cu un „interogatoriu”, cu nişte „cercetări”, ca pînă la urmă să iasă la iveală, după suspansul bine condus de autor, „criminalul”, care, din cînd în cînd îşi calcă pe suflet şi trece pe la locul crimei, ascultînd acuzele ce i se aduc:”mi-ai furat tinereţea”, „mi-ai ucis toate visele”, şi totul „cu premeditare”. O modalitate, pot spune, singulară în poezia tinerilor poeţi de la noi. De altfel Marius Grama nu are nimic comun cu noii poeţi grupaţi în vagi paradigme de aiurea, nici în limbaj, nici în modalitate de punere în pagină, în exprimare; nu copiază tipare, ci, cît poate, inventează unele în care, cu siguranţă, va turna poezia sa. Lipseşte aici crisparea, nervul, şira spinării, care este înlocuită, aşa cum am spus la început, cu o cursivitate şi o simplitate demne de luat în seamă.

Poemele sale, adunate în secţiuni distincte, cu teme foarte bine conturate, care construiesc o carte cu identitate definită, marca Marius Grama – şi nu este puţin lucru să faci asta  de la prima carte! – se citesc cu plăcere, cu interes, te conduc spre o satisfacţie estetică pe care nu o întîlneşti atît de uşor prin alte cărţi mult mai comentate ale tinerilor noştri poeţi. Iată încă un poet gălăţean pus pe fapte mari!

Revista indexata EBSCO