Sep 2, 2014

Posted by in Ex libris

Viorel COMAN – Victoria Milescu: Scriu, deci exist!

După un debut petrecut în trei trepte, pe o perioadă de aproape două decenii, Victoria Milescu îşi publică prima carte în 1994. Primele versuri le-a publicat în revista ,,Luceafărul“, în 1977, şi în 1988 a cîştigat concursurile de debut de la Editurile Cartea Românească şi Facla, unde apare cu grupaje de versuri, aşa cum se obişnuia atunci, în caietele debutanţilor. Volumul de debut, Welcome December! închinat memoriei victimelor revoluţiei din 1989 este bilingv, în traducerea autoarei. Apa grea a poeziei coboară în cotidian, în istorie şi devine bocet sugrumat şi îndîrjit dar şi recviem pentru cei căzuţi în revoluţie. Calea aceasta este rapid părăsită. Autoarea nu va mai reveni la ea niciodată. A rămas doar cu principiul enunţat aici, metamorfozat în volumele ulterioare: poezia există doar în realitatea clipei. După această lentoare a începuturilor, activitatea poetică are un sens recuperator, febril. În ultimele două decenii publică peste 20 de volume de poezii, cărţi pentru copii, antologii de autor la care se adaugă activitatea prolifică de traducător şi cronicar literar.

Printre volumele de referinţă cităm: Şlefuitorul de lacrimi, Izbînda furată, Arleziana, Inimă de iepure, Roua cuvîntului (haiku), Conspiraţii celeste, Dreptatea învingătorului, Sub steaua cîinelui şi, de curînd, Existenţele fastuoase.

O foarte bună antologie de autor, Fenomenele fără cauză, publicată în 2012 în colecţia Opera omnia – poezie contemporană a Editurii TipoMoldova, rezumă exemplar destinul poetic al Victoriei Milescu. Cu toate acestea, la Brăila, adică acasă, este ca şi necunoscută. În două vorbe, se cuvine o fixare biografică: născută în 18 decembrie, 1952, face studiile liceale la Colegiul Naţional ,,Nicolae Bălcescu“, apoi Facultatea de Filologie la Universitatea Bucureşti. Cîţiva ani este profesoară în judeţul Brăila, după care se mută la Bucureşti.

Un element trebuie notat încă de la început: Victoria Milescu nu aduce în poezia sa mărcile specifice paradigmei literare brăilene.

Observînd felul în care şi-a gestionat cariera literară, se impun cîteva observaţii: cînd publică prima carte, poeta Victoria Milescu este deplin formată. Acest fapt sugerează un efort permanent de supraveghere lucidă a vocaţiei, intuiţia fină a propriei firi şi nu în ultimul rînd, un spirit critic sever, hrănit cu mari lecturi din poezia modernă, care a blocat la vreme şi definitiv expresia uşoară, liricoidă. Ea nu păstrează nimic din lirica  specifică poeziei  începătorilor. Încă din primele volume îşi găseşte un filon poetic parţial explorat pînă la ea, uşor atipic pentru poezia feminină de la noi şi pe care nu l-a părăsit pînă acum.

Opera Victoriei Milescu este azi un reper important al poeziei feminine contemporane, nu doar o voce. Nu a avut parte de alintul presei literare, ci doar de cronici literare de întîmpinare şi de promovare a volumelor de poezii. Un eseu amplu care să-i urmărească evoluţia poetică se lasă încă aşteptat. Dar o sumară situare în generaţie se impune.

Din păcate, poezia feminină are la noi încă un statut precar. E un domeniu în care conceptualizările sînt puţine. Poezia feminină nu e văzută în evoluţia ei internă ci mai mult ca anexă a poeziei bărbaţilor. Deşi există o masă critică prin care se poate impune de la sine o istorie a literaturii poetelor, cu ierarhii, mitologie şi poetică specifică, debranşată de la retorica poeţilor, totuşi nimeni nu a încercat-o. Vrem, nu vrem, această dublură selenară a poeziei există. De asemenea, există şaizeciste, optzeciste, nouăzeciste, adică există generaţie cu generaţie, există promoţii. Vocile poeziei feminine se întrepătrund într-o ţesătură subtilă. Oricum, dincolo de aparenţe şi dincoace de prejudecăţi, există o poezie feminină, cu elemente specifice, cu răspunsuri diferite la problemele lirismului.

Există o salbă de prejudecăţi care plasează lirica feminină sub semnul senzorialului, al confesiunii, emoţiei, erosului. De asemenea, poezia poetelor e mai apropiată de natură decît de cultură. Nimic mai fals şi mai simplificator. Vom propune o analiză – una din mai multe posibile – a poeziei Victoriei Milescu pentru a dezvolta un studiu de caz.

Mai întîi, Victoria Milescu este o poetă oarecum singuratică. Nu a aderat la vreo grupare, nu s-a aventurat în experiment poetic steril. Dar nici liniştită şi împăcată, estetic vorbind, nu e. De fapt, întîlnim o poetă pragmatică, oarecum industrioasă, acuzînd un complex recuperator faţă de colegele de vîrstă care au debutat adolescentin dar s-au stins în vîrtejul prozei politice sau  – în cel mai bun caz – culturale, părăsind de fapt corabia poeziei.

Ca element specific, poezia Victoriei Milescu rămîne o poezie fără podoabe, apropiată pînă la identitate de limbajul comun.

Sînt în poemele ei cuvintele tribului, cum le numea Mallarmé, cărora ea nu vrea să le dea un sens mai pur, ci să le folosească aşa cum sînt, pentru a-şi capta oniriile. Gh. Tomozei remarca încă de la primul volum frica de meşteşug a poetei. Această stare a rămas constant aceeaşi pînă la ultimul volum. Meşteşugul, în sensul în care îl vede Gh. Tomozei, limitează libertatea poetei, blochează accesul la esenţe. Poemele sînt spuse cu inima la gură, pe nerăsuflate, în grabă, precipitat pentru a nu pierde nimic din haloul stării poetice.

Toată puterea poeziei Victoriei Milescu ţine de evocarea acelei clipe rare şi unice care este iluminarea poetică. Poemul rămîne fotograma unei clipe. Cuprinderea banalului existenţei pare a fi un scop tainic. Conştiinţa nu-i pune în faţă şi nu o somează să abordeze teme istorice sau mitologice, mari structuri baladeşti sau basmice şi nici realul social sau politic. Adevărul e că în poeziile Victoriei Milescu avem de-a face cu un soi de tranzitivitate, un fenomen obişnuit pentru poeţii moderni. Ceea ce văd ei în real sînt, de fapt, peisaje interioare care îşi găsesc echivalentul în real. Poemul sugerează starea realului dar cel puţin în egală măsură şi starea fiinţei care scrie.

Rezultă o poezie grea de sensuri, o poezie a neliniştii şi a unui sentiment tragic al existenţei. Poezia Victoriei Milescu pare de o anumită monotonie. Majoritatea poemelor se subsumează unei singure existenţe majore trăite cu toată încordarea: facerea poemului, scrierea lui: Scriu, deci exist! pare a fi replica existenţială care rezumă această experienţă.

Este aici exprimat într-unul din cele mai subtile raporturi din poezia feminină românească, mitul creaţiei. El este prezent masiv, in crescendo, ca element subtil transfigurat. În grade diferite, este activ în toate volumele. Ca mit poetic productiv el este prezent masiv şi în opera poeţilor. Dar cînd mitul acesta se aşază în centrul operei poetei Victoria Milescu, el devine mult mai complex, mai adînc.

Tot sistemul de teme este mutat pe momentul facerii poemului. Doar tema aceasta este suficientă să impună temeinic un nume de poet. Poemul Victoriei Milescu nu iese din disciplină prozodică, el este respiraţie, stare, captare în cuvînt a semnelor existenţei cotidiene. Ea este stăpînă pe o maşinărie în aparenţă simplă, în realitate complicată de tors poezie din caierul realului.

Dacă ar fi să identificăm o ascendenţă lirică Victoriei Milescu aceasta ar putea fi poezia începuturilor lui Marin Sorescu, cea din Poeme şi Moartea ceasului, acea poezie a anecdotei metafizice cu poantă în coadă. Ea are, o capacitate excepţională de a surprinde fantasticul lucrurilor umile şi latura imensă a temelor comune, după cum spunea G. Călinescu despre Marin Sorescu.

Gabriel Dimisianu remarca, de asemenea, în postfaţa la volumul Sub steaua cîinelui simplitatea expresivă a discursului liric. Poezia Victoriei Milescu este, măcar în aparenţă, o poezie a simplităţii, scoasă din retortele limbajului comun, o poezie care se ţine aproape de om, ca umbra. Ea îl precede, există deja în natură, în stare gemă. Toată puterea poetei este să o identifice şi să o transcrie. Victoria Milescu are o inteligenţă speculativă specială. Ea vede poezie peste tot, chiar şi acolo pe unde alţii trec nepăsători. Realul este încărcat de poezie ca un nor de electricitate. El chiar rodeşte poezie.

Dar se mai întîmplă ceva: ca haiducii cei mari, poeta pune calului său năzdrăvan potcoave prinse invers, sugerînd urme ale venirii, ale apropierii cînd, de fapt, ele se îndepărtează, se afundă în pădurea de simboluri a poeziei.

De aceea, dacă scrijelezi cu unghia stratul de var al poemului dai peste o altă reţea de semne care te duce spre o poezie neliniştită, uşor patetică, declarativă (în sensul bun al cuvîntului). Poeziile devin fenomene fără cauză, cum frumos spune autoarea, o stare a lumii, ipostaze ale existenţei, sau, ca în Petre Ţuţea, energii mari pe spaţii mici.

Poemul există în real ca statuia ascunsă în blocul de marmură. Toată puterea Victoriei Milescu este de a identifica în limbajul comun această nouă realitate a poemului, de a-l extrage din real, şi de a-l aşterne pe hîrtie. Facerea poemului nu mai stă în inspiraţia chinuitoare evocată exemplar de Eminescu. Atelierul poetului nu mai e dotat, ca la Arghezi, cu forjă şi vatră, pentru prepararea aliajelor semantice, şi nici cu orgă de lumini, ca la Nichita Stănescu. Poezia Victoriei Milescu alunecă mai degrabă spre o structură bacoviană, aceea din ultimele volume – ideea excelentă, aparţine lui Octavian Soviany – descărnată de podoabe, monotonă şi monocordă, vorbind doar despre ultimul gînd.

Deci, poemele au, de regulă, două straturi, unul de suprafaţă, numind un fapt divers observat în cenuşiul cotidian, şi unul de adîncime. Cititorul de poezie este ademenit, ca un vînat de lux, e dus spre zonele alcoolurile tari, cum spunea Labiş, ale neliniştii, meditaţiei, chiar în zona proceselor de conştiinţă. Fulgerările asupra realului sînt reluate sisific sau, după expresia lui Radu Cosaşu, sînt intensificate ca într-un urcuş spre perfecţiune.

Fundamental Victoria Milescu scrie doar arte poetice, văzute ca forme de revelare a lumii şi a propriului destin. Ultimul mesaj al acestui tip de poezie este despre poem, despre el însuşi, născîndu-se.

În cea mai mare parte a poemelor sale ea nu este interesată decît de acest moment al întîlnirilor miraculoase dintre două realităţi, eul poetic şi realitate, care scapără ca amnarul lovind cremenea. Rezultă poeme care devin flashuri surprinzînd realul într-o lumină scurtă, adîncă şi stranie, relevînd sensuri pe care privirea îndelungată le pierde. O simplă poezie a clipei, o efemeridă, s-ar zice, dar în poeziile Victoriei Milescu clipa viscoleşte amarnic.

Există în toată poezia ei o bătălie pentru poem. E o bătălie niciodată divulgată, neconceptualizată, dar evidentă. Ea ilustrează modernitatea unei poezii pe care critica literară nu o ia în seamă suficient. Limpezimea acestor poeme este, am spus deja, înşelătoare. Cîtă vreme acceptăm că poemul există deja ca virtualitate, el precedă actul scrierii. Captarea lui, smulgerea lui din sălbăticia limbajului, supunerea lui sub formă de vers presupune strategii speciale. Poeta se evocă pe sine într-o permanentă deambulaţie citadină pîndind cu maximă luciditate apariţia poemului. Ca într-o vînătoare ritualică, ea amuşinează, disimulează, observă, se apropie, adesea nepermis de mult, de fiara poemului. Dar nici acesta nu se lasă mai prejos. Cînd se simte încolţit, se camuflează, ia culoarea mediului, secretă otrăvuri, îşi şterge urmele, nu se dă prea uşor prins în lasoul versului.

Şi nici nu ştii cine pe cine hăituieşte. Cu poemul nu e de glumit! El e o felină rară, o Himeră unică, urmărită doar de cel ce o vînează într-o luptă inegală, pe viaţă şi pe moarte, în care nimeni nu scapă nerănit.

De fapt, toată poezia Victoriei Milescu este un exerciţiu ascuns al celebrei balade Mistreţul cu colţi de argint, de Ştefan Augustin Doinaş.

Revista indexata EBSCO