Sep 2, 2014

Posted by in Ex libris

Daniel CORBU – Matei Vișniec. Mitologia măștii și dimensiunea tragică a ființei

Dintre scriitorii români care au imigrat în Occident în anii premergători lui 1989, doar Matei Vişniec a dovedit, o spunem fără a oripila notorietatea unor excelenţi scriitori români împrumutaţi de noi culturii franceze (Dumitru Ţepeneag, Paul Goma sau George Astaloş), o celebritate literară. Şi asta datorită pieselor de teatru, care au dobîndit repede glorie internaţională după stabilirea autorului la Paris. Pentru că Matei Vişniec este inventatorul unei formule originale de teatru absurd care cucereşte prin obsesiile torturante, inserţiile de poezie şi metaforism, lipsa didacticismului, parabola, sensurile transcendentale, prin umorul tragic şi prin ceea ce exegeţii săi au numit deja intelectualizarea emoţiei. El are, acum, un loc al său în familia de spirite ce-i conţine pe Ionesco, Beckett, Kafka, Camus, Buzzati sau Arrabal. Teatrele din Franţa, Germania, S.U.A., Polonia, Canada, Rusia, Maroc, Iugoslavia, Finlanda, Italia, Olanda i-au făcut celebre piese ca Ultimul Godot, Caii la fereastră, Angajare de clovn, Groapa din tavan, Bine, mamă, da’ ăştia povestesc în actu’ doi ce se întîmplă-n actu’ întîi, Artur, osînditul, Ţara lui Gu?, Spectatorul condamnat a moarte. Cîteva dintre aceste piese devenite clasice au fost scrise în ţară, înainte de autoexilul său din 1987, refuzate de cenzura din România. Cînd ne-am cunoscut, la întrunirile Cenaclului de luni, condus de profesorul Nicolae Manolescu, Matei Vişniec era participantul mut. Nimeni nu-şi aminteşte să-l ? auzit vorbind despre textele care se citeau, deşi participa cu regularitate. Coborît din mitica Bucovină, Matei Vişniec (n. 1956, la Rădăuţi), student la Facultatea de ?lozo?e din Bucureşti, prieten afabil şi săritor la nevoie, se înţepenise în atitudinea de „privitor ca la teatru”. Între gălăgioşii lunedişti, unii poeţi adevăraţi, alţii îngroşînd rîndurile caracudei, Matei Vişniec tăcea şi scria. Volumul de debut al lui Matei Vişniec, La noapte va ninge (Ed. Albatros, 1980), trădau propensiunea poetului pentru poemul ?lozo?c, inteligenţa textuală, ?neţea lirică, gustul pentru parodie şi parabolă. Anecdoticul, prezent în multe dintre poemele lui Matei Vişniec, încearcă să ascundă o mare tristeţe existenţială, să camufleze un spirit neliniştit, de o extraordinară vervă iniţiatică în cunoaşterea lumii, ca în acest poem, intitulat Despre Seneca: „Lovesc şi eu, loveşte şi tata/ iată-ne trecuţi în primul rînd de soldaţi/ lovesc şi eu şi loveşte şi tata/ soldaţii sînt din ce în ce mai eleganţi/ şi pe măsură ce înaintăm/ în adîncul coloanelor/ sîntem serviţi cu lichioruri ?ne/ şi purtăm discuţii despre Seneca/ şi despre economia politică/ iată-ne ajunşi la capăt/ cu hainele sfîşiate, cu pumnii sîngerînd/ asemeni celor/ din primele rînduri”. Mare parte din textele acestei cărţi sînt poeme-parabolă, cu o atmosferă borgesiană, kafkiană, cu un limbaj familiar, persi?ant: „Am a?at că nu prea vezi cu ochiul drept/ zise leul/ da, nu prea văd, zise păzitorul leului/ ce nenorocire, ce nenorocire, zise leul, şi nici cu urechea dreaptă/ nu prea auzi, nu-i aşa, nu prea, într-adevăr, nu prea, zise păzitorul leului/ ce nenorocire, ce nenorocire,/ zise leul// Dar tu, zise păzitorul leului/ ai labele paralizate, nu-i aşa, / aşa e, aşa e, zise leul/ rău, foarte rău, zise păzitorul leului/ şi nici mirosul tău şi nici colţii tăi/ nu mai sînt ca înainte/ aşa e, aşa e, zise leul,/ ce nenorocire, ce nenorocire,/ zise păzitorul leului” (Despre ochiul drept). Tehnica folosită de Matei Vişniec este aceea a augmentării, a ridicării faptului minor, a banalului, la dimensiuni spectaculoase, senzaţionale, provocatoare de emoţii lirice: „De cîteva zile sînt căutat/ prin toate muzeele planetei/ se zvoneşte că sînt pe cale să-mi distrug/ toate autoportretele/ se zvoneşte că toate cărţile/ au povestit de fapt, pe ascuns, viaţa mea/ şi că orice trecător/ care ţine mîinile în buzunare/ ar ? luat deja legătura/ cu mine. La toate ferestrele oraşelor/ stau înghesuiţi cîţiva fotogra?/ se bănuieşte că într-una din zile/ voi ieşi să-mi cumpăr/ un ziar sau un pachet de ţigări/ eu însumi am întrebat/ dacă nu m-am văzut pe mine însumi/ nu, răspund eu/ şi trec liniştit spre muzeu/ trăgînd un turn după mine” (Voi ieşi să-mi cumpăr un ziar).

Cea de a doua carte, Oraşul cu un singur locuitor (Ed. Albatros, 1982), nu schimbă registrul poetic, atmosfera parabolică, dar accentuează caracteristicile poeziei din prima carte. „Faptele” acestei bizare poezii se petrec într-un oraş imaginar, Euforia, într-un timp spaţializat, dilatat la maximum, personajele cărţii ?ind Poemul, Poetul, Makta, Cîinele Leukodemos. În această carte, Matei Vişniec încearcă, aşa cum observa Petru Poantă, „întemeierea unei realităţi, concomitent cu discreditarea ei”[1]. Totul aici sugerează o singurătate totală a spiritului: „Pe străzile oraşului, cîinele oraşului/ mă latră încet,/ de ce latri la mine, îl întreb,/ sînt singur, îmi răspunde/ şi mă cuprinde frica/…/ de ce strigi la mine, mă întreabă/ cîinele oraşului aproape plîngînd,/de ce strigi aşa de urît la mine?/ sînt singur, îi răspund/ şi mă cuprinde frica” (Convorbiri cu cîinele oraşului). Poetul se a?ă într-o continuă luptă cu agresivitatea realului, a civilizaţiei, în poeme în care antonimiile, paradoxul, ironia, detaşarea cu care e rostit discursul poetic nu pot ascunde întru totul deziluzia, disperarea. Ultimul ciclu al cărţii, Descrierea poemului, e o originală artă poetică a lui Matei Vişniec, în care ritualul creaţiei înseamnă, de fapt, autodistrugerea ?zică a poetului: „Cu ?ecare cuvînt scris mîna devine/ mai neagră şi mai blestemată/ o mînă de ucigaş, spune mama, trebuia/ să nu te ? născut/ trebuia/ să te ? lăsat mai departe să paşti capre/ pe întinsele cîmpii ale zeului Leukodemos,/ sărmanul, iertare”.

Aceeaşi senzaţie de frig existenţial şi acelaşi frison surrealist, provenit din înălţarea faptului banal la valoare simbolică, întîlnim şi în Înţeleptul la ora de ceai (Ed. Cartea Românească, 1985), ultima carte de poeme publicată în ţară înainte de autoexilul său la Paris. Urmuziene, înscenările lirice din Înţeleptul, perfect susţinute tehnic, anticipează în Matei Vişniec pe excelentul dramaturg de mai tîrziu: „Regele îmi arăta visător instrumentele/ sale de tortură vai ce frumos vai/ ce pasionant trebuie să spunem eu/ ciorapii însă îmi alunecau din nou peste/ panto? şi în timp ce mă aplecam/ regele spunea iată o sferă perfectă/ în ea nu încap mai mult de două buburuze/ una din ele cedează întotdeauna/ şi atunci a?ăm o mulţime de lucruri/ despre senzaţii ele vin de departe din/ univers şi ne transformă încet” (Mai mult de două buburuze). Sau: „Hei, e cineva înăuntru? întreabă ?uturele/ aşezîndu-se pe gura ?erbinte a puştii/ Hei, e cineva-năuntru? Repetă ecoul/ alunecînd de cîteva ori în jos şi în sus/ prin ţeava înroşită/ Hei, e cineva-năuntru? Repetă pădurea/ cu rădăcinile adînc în?pte în fuga animalelor/ E cineva ascuns/ în inima sărată a oceanului? Repetară şi ciclopii neliniştiţi// E cineva în miezul adormit al materiei/ şi are nevoie de ajutor?” (Despre materie).

Volumul Poeme ulterioare (Ed. „Cartea Românească”, 2000) adună poeme scrise după 1987, texte de mare ra?nament, pornite tot de la spectacolul cotidian, autorul părînd a contrazice ideea că orice prozator/ dramaturg omoară în el un poet.

Dacă în Poeme ulterioare formula sa lirică era neschimbată, asistăm la o schimbare în 2011, cînd îi apar două volume de poeme: La masă cu Marx (Cartea Românească, 2011) şi Scrisori de dragoste către o prinţesă chineză (Ed. Humanitas, 2011). Noua formulă lirică are alura discursului dramatic, a unui monolog baroc, cu nesfîrşite trimiteri livreşti. Şi dacă în La masă cu Marx întîlnim aceleaşi obsesii politice, sociale, artistice care ţin de lumea de azi, în Scrisori de dragoste către o prinţesă chineză autorul îşi propune un joc cu literatura erotică. Prezentîndu-şi personajul, Matei Vişniec îl consideră un caligraf al fantasmelor, care „redescoperă curtoazia, nu îndrăzneşte să-şi trateze iubita la persoana a doua singular, constată că erotismul are doar de cîştigat atunci cînd îşi dă întîlnire cu Doamna Poezie şi Domnul Umor”. O realizare cu totul ieşită din comun, grefată pe un discurs ademenitor,  este fragmentul referitor la cuvinte. Spune poetul: „Vai, doamnă, cîteodată cuvintele sînt adevărate tîrfe. Şi le-am spus, de altfel, pentru că nu mi-e teamă, le-am spus cuvintelor cu care vă vorbesc, aţi devenit adevărate tîrfe. Nişte tîrfe care se dau soldaţilor, tîrfe de doi bani, care se culcă pentru oricît cu oricine. / / Iată cuvîntul patrie, care se culcă cu absolut toată lumea, pentru bani sau pur şi simplu pentru promisiuni de tandreţe. /…/ Cuvîntul iubire, de exemplu…Aţi observat cum cuvîntul iubire este întotdeauna îndrăgostit de cuvîntul totdeauna? Şi totuşi, ce cuplu nefericit, cuvîntul iubire şi cuvîntul totdeauna./ / Dar tîrfa cea mai abjectă, cea mai libidinoasă, cea mai josnică şi totodată cea mai insuportabilă… e moartea”.

Creator al unei formule lirice originale şi al unui univers poetic propriu, inconfundabil, de „marcă” Matei Vişniec, actualmente cel mai jucat dramaturg român în lume, dar şi un spectaculos poet şi prozator, onorează cu asupra de măsură galeria panteonică a literaturii române.


[1] Petru Poantă., Radiografii, Ed. Dacia, Cluj-Napoca, 1985

Revista indexata EBSCO