Sep 2, 2014

Posted by in Ex libris

Mircea POPA – Constantin Zărnescu, țara lui Urmuz

În total dezacord cu maniera de scris folosită pînă acum (epic excesiv, psihologism infantil, legende sentimentale, istorism  secvenţial etc.), C-tin Zărnescu revine în actualitate cu un roman total diferit de modalităţile de abordare ale prozei contemporane. Un roman insolit, bazat pe deconstrucţia şi aventura liberă a limbajului, beneficiind de sugestiile şi cuceririle afirmate la noi de proza de avangardă, de la Urmuz la Cugler-Apunake. Subintitulat „Un roman-colaj „picto-poetic”, „istoric şi musical” asupra tragediei umane închisă în cuvînt” (ed Scrisul Românesc, 2014), experimentul său narativ reprezintă o faţă inedită, şocantă şi promiţătoare a unei meditaţii asupra convenţiilor limbajului, văzut ca o constrîngere repetitivă, şi o formă de asasinat fizic şi  moral a lui homo cogitans. Combinînd reminiscenţe onomastice, toponomastice şi denominative luate din sfera lui Urmuz şi a discipolilor săi, el închipuie un personaj bizar pe nume Wolgang Amadeus Hannenheim Robert Norbert Fuchs, care trăieşte în contradicţie cu realitatea lumii reale, refugiat într-o ficţionalitate notorie, retrăind scene şi întîmplări imaginate de antecesorul său Urmuz,  împinse pînă la super-abundenţă şi istovire sapienţială. În fond este vorba aici de drama incomunicării omului modern, de supremaţia limbajelor informaţionale care îl transformă pe om într-un fel robot, într-un sclav şi prizonier al propriei munci de copiator şi producător de texte, de limbaje definitorii genului uman, limbaje împinse pînă la absurd şi impas raţional. Ceea ce-i reuşeşte autorului este tocmai sublinierea acestui caracter de inutilă zbatere şi insistenţă într-un domeniu care scapă oricărui control şi dirijare raţională, intrînd în sfera nebulosului, hazardului şi increatului, unde personajul dilematic configurează haosul universal, domnia legilor devenind ea însăşi o tiranie, o formă de suspiciune şi de control, de  asuprire şi neantizare a insului. Domnia legilor şi funcţionarea sterilă a Tribunalului Suprem, loc de refugiu a tuturor ingerinţelor umane, transformă lumea într-o enormă dosariadă, asfixiantă. Replicile la Urmuz vin şi prin asocieri de cupluri, cu nume  ale personajelor sale (Dragomir and Cotady, Sacerdoţeanu and Sofianu, Algazy and Grummer, Frapescu and Fortunescu, Brummer and Comp.) ale căror fapte devin un fel de îndreptar pentru Fuchs junior, om al pianului şi al plutirilor înălţătoare şi a reveriilor sociale produse prin săpături „la temelia legii” de către personaje înfipte social ca Jean Căplescu, primarele din Karligatzy sau a  Crailor de la Casaţie, care transformă viaţa într-o enormă Arhivă. Degradarea fiinţei umane, automatizarea şi reificarea gesturilor sale, ajung să-l mortifice şi să-l transforme într-un fel de epavă a faptului trăit, într-un fel de copie palidă a gîndurilor şi frămîntărilor sale, într-o veritabilă psihoză, cu vagi trimiteri la „clasa muncitoare” şi  la programul de a crea „noi seminţii de spirite” cu trimiteri la existenţa dincolo de moarte. Imaginea terifiantă şi sordidă a vieţii infernului uman, în care se amestecă uneori şi zeii Olimpului, se materializează în cele din urmă în invocarea minotaurului mitologic, a Fiarei monstruoase care trebuie sacrificată pentru ca binele social să renască (aluzie vagă la cazul Ceauşescu). Sacrificiul suprem este adus de chiar autorul şi slujitorul dosariadei, a celui care a creat iluzia domniei dreptului pe pămînt, care se sinucide în final, la fel cum a făcut-o în realitate şi grefierul Dem. Demetrescu-Buzău, alias scriitorul Urmuz, devenit şi el pe alocuri personaj al cărţii. Paginile finale, cu apologia morţii şi nevoia de purificare a rasei umane printr-o nouă ispăşire colectivă capătă alura unei noi apocalipse bine surprinse de autor prin acelaşi limbaj echivoc şi aluziv, prin crearea de personaje episodice hilare şi imaginare, printr-un stil eminamente parodic, un limbaj al postmodernităţii avangardiste bine însuşit şi şlefuit  fantasmatic.  Angoasa urmuziană este amplificată şi reformulată în căderile unei sociogonii malefice, unde răul şi binele se convertesc în formule stranii, amestecate cu versuri urmuziene şi cu frînturi de texte diverse, instituind o ţesătură de vase comunicante cu o certă finalitate literar-ezoterică, o lume opacă şi surdă  de tip mecanoid, rezultată din anularea personalităţii şi supralicitarea instinctului atavic dominant. În lumea bizară şi coşmarescă inventată de C-tin Zărnescu nimic nu este cum trebuie să fie, nimic nu mai corespunde regulilor obişnuite de viaţă, totul se întrepătrunde, se macină, se iroseşte într-o frămîntare zadarnică şi fără sens. O utopie neagră, o scenerie cosmică de proporţii universale se rostogoleşte în gol ca o avalanşă imensă prăbuşită într-un abis şi care nu lasă loc la nici un fel de salvare. Este o moarte clinică, o reîntoarcere la epoca începutului deşertic, un fel de inutilitate a sforţărilor omeneşti copleşite de cataclisme insondabile şi incalculabile, fără finalitate şi fără scop înalt, decît simpla funcţionare gestuală. Autorul se dovedeşte aici un imaginativ şi un fantezist de nezăgăzuit, formînd fraze şi enunţuri cînd gongorice, cînd nebuloase, epurate de zorzoane retorice, dar fixînd fără încetare acel mers imuabil al lumii spre repetitivitate, gol, aberaţie, non-sens, spre o catastrofă a ilimitatului existenţial şi intrarea într-un tunel, cavernă, gol, etuvă a simţurilor şi condiţiei umane, redusă la mărci simbolice şi simboluri criptice. Aspectul caracteristic al vastei scenerii re-puse în discuţie de contemporanul nostru, este eroziunea socialului şi a istoricului, dublarea şi clonarea personajelor şi a secvenţelor trăite de individ translate în zona auditivului, olfactivului, vizualului, unde totul devine un fel de delir continuu, magmă de sonuri voit inexpresive, redundante, regăsite şi retopite în pasta diformă a timpului nemilos, ucigător de viaţă şi de memorie colectivă. Romanul Fucsiada, rescris şi re-conceptualizat de C. Zărnescu este romanul istovirii totale a limbajului şi a omului, trecerea lui în starea larvară de increat şi de fantoşă crepusculară, într-o lume de apus a idealurilor, inteligenţei şi speranţelor umane. Lumea barbară a unui nou apus, a rătăcirii umane, a pierderii controlului asupra sa însuşi denotă prelungirea acelei spaime demiurgice care nu ne mai lasă să visăm, să trăim în viitor, deoarece şi acesta ne-a fost amanetat, furat, anexat. Fraza, construcţie izotermică, ritmică şi poetică, aplecată spre găsirea sunetului interior al cuvîntului trăieşte sub ochii noştri o veritabilă aventură a limbajului pe care C. Zărnescu o stăpîneşte şi o provoacă la fiecare pas, prin aglutinări de imagini şi locuţiuni livreşti, prin asociaţii şi proiecţii  care pun în valoare procedee mimetice de artă narativă însuşite cu dezinvoltură şi ingeniozitate de autor, ajuns la stăpînirea matură a limbajului cu care operează, într-o fantazare degustativă de mare efect. Ţara lui C. Zărnescu, văzută prin lentilele deformatoare ale lui Urmuz, este o ţară anacronică şi revolută, o parabolă orweliană.

Salut cu căldură apariţia acestui nou tip de roman, prin  care C. Zărnescu are şansa de a rămîne la fel de unic în literatura noastră ca şi înaintaşul său Urmuz. Creator neostoit de limbaje, în care rima interioară şi cuvîntul poetic atent căutat are o funcţionalitate specifică, auditiv-muzicală şi picto-poetică prin vasta  însoţire a imaginilor grafice rulate, autorul îşi dovedeşte imaginaţia insolită şi prin modul special în care concepe colofonul cărţii şi mai ales „suprafonul” acesteia, dorind cu tot dinadinsul să renască spiritul avangardei, reînnoindu-se fundamental pe sine, şi apărînd în postura de a demonstra perenitatea şi forţa de primenire demonstrativă a avangardei româneşti, de la Dada la Urmuz şi de la aceştia la Grigore Cugler, Gherasim Luca şi Saşa Pană.

Revista indexata EBSCO