Sep 2, 2014

Posted by in Actualitatea literara

Adrian G. ROMILA – Oglinda lui Caragiale

E greu să mai scrii astăzi o carte de exegeză despre clasici. Perspectiva trebuie să fie atît de originală, încît să dialogheze cu tradiţia exegezei deja existente, dacă nu s-o contrazică. Am avut din partea plutonului matur al criticii literare de la noi asemenea îndrăzneli, dacă mă gîndesc la Antonio Patraş (Ibrăileanu), Andrei Terian (G. Călinescu), Ioan Stanomir (Teodoreanu), Bogdan Creţu (Cantemir), Daniel Cristea-Enache (Nichita Stănescu), Doris Mironescu (Max Blecher) şi alţi cîţiva, remarcabili, pe care nu-i mai amintesc aici. Angelo Mitchievici îşi asumă şi el riscul, în Caragiale după Caragiale (Cartea Românească, 2014), cu un sclipitor eseu despre comediograful emblematic al literaturii române. Dotat cu vocaţie speculativă şi cu un puternic simţ al frazei elaborate, Mitchievici îl pune pe autorul Momentelor sub unghiul unei analize proaspete, destul de greu de anticipat. Ea derivă din mai vechea preocupare a universitarului constănţean pentru decadentism şi „meduzări” fantasmatice, cu rezultate dintre cele mai surprinzătoare. De data aceasta, Caragiale e discutat ca oglindă identitară, atît din punctul de vedere al operei sale, cît şi ca mecanism specular polivalent, generator de exegeze şi recontextualizări.

Punctul de plecare e celebra afirmaţie din Grand Hotel „Victoria Română”, „simţ enorm şi văz monstruos”, unde etimologia „monstruosului” e folosită pentru sensul de a arăta, a preveni, dar şi pentru cel de a păstra urmele, memoria. Se naşte, astfel, ceea ce autorul numeşte „principiul de exorbitare”, adică de a dezvolta categoria monstruosului ca pe o latenţă în devenire, ca pe un „dispozitiv hermeneutic” aplicabil textelor lui Caragiale, pe de o parte, iar pe de alta, ca organizator al lecturii postume a lui Caragiale. Folosit ca „interpretant al timpului său şi al lumii în care trăieşte”, opera lui Caragiale constituie „doar turnesolul care scoate la iveală nuanţele şi fantasmele indentitare, anxietăţi, complexe, deziderate şi iregularităţi ale unei culturi şi civilizaţii aflate într-o complicată dinamică…”. De aici, deplina libertate de a-l reciti altfel pe Caragiale (comediile, schiţele, prozele scurte şi nuvelele), pe comentatorii săi cei mai importanţi şi pe cei care i-au prelucrat textele în alte producţii estetice (regizorul Lucian Pintilie, cu al său De ce trag clopotele, Mitică?). În opinia lui Mitchievici, Caragiale e o „oglindă generatoare de confuzii minore, dar cu consecinţe majore”, e „posesorul unor intuiţii şi latenţe înscrise în operă”, el bulversează proporţiile şi dereglează sistematic toate simţurile, printr-o gesticulaţie a monstruosului şi a amfibologicului. Nu atît lectura operei lui Caragiale îl interesează pe autor, cît motorul declanşator al deformărilor, cel care face ca textele caragialiene să funcţioneze ca o bandă a timpului, decriptabilă, ulterior, la lectură şi relectură. Caragiale e, astfel, nu doar un clasic deja stratificat în exegeze, ci şi un modern care îşi ascunde coerenţa şi programul estetic sub masca tragi-comicului, a strategiilor enormităţii şi a ambiguităţilor de tot felul.

Aşa se explică „derapajele hermeneutice” ale lui Angelo Mitchievici, atunci cînd atacă nu doar cele mai cunoscute texte caragialiene, ci şi cele mai cunoscute teorii despre ele (Călinescu, Cioculescu, Muthu, Iorgulescu, Papadima, Pârvulescu ş.a.). De asemenea, pasaje convingătoare sînt cele despre legăturile dintre „ideologia” caragialeană şi, de pildă, contemporaneitatea sa, despre rezonanţa lui Caragiale în rîndul corifeilor Cercului Literar de la Sibiu, despre hermeneutica socio-ontologică a lui Alexandru Dragomir, despre implicaţiile politice ale multora dintre tipologii sau ale viziunilor regizorale de genul filmelor lui Pintilie. În toate, e reliefată perspectiva deformată şi deformatoare a lui Caragiale, pentru care lumea sa de fandacsioşi, nevricoşi, poltroni, ipohondri, magnetizaţi şi hipersensibili reflectă o sensibilitate de graniţă (”de falie”, ar spune autorul), susceptibilă a fi romantică, simbolistă, realistă, naturalistă, pozitivistă şi psihanalitică, simultan, adică modernă, într-un cuvînt. Ea va deveni o marcă identitară a literaturii române şi a unui anume tip de comportament, caracterizat prin ambivalenţă, amestec, mixtură de rîs şi tristeţe, de scepticism şi derizoriu, de normalitate şi caricatură. La Caragiale, „deformarea intră în sfera simulacrului, în simulacru evidenţiindu-se cu precădere deformarea, procesualitatea unui mimetism dereglat, derealizat”. În linia binecunoscutului raport provincie-centru, „cultura personajelor lui Caragiale înscrisă în conduita lor este o cultură a simulacrelor, care creează discursuri supraponderale. Enormitatea şi monstruosul devin expresiile unei stilistici identitare în încercarea de a regla distanţa faţă de Centru”.

Intrat în fibra intimă a culturii şi a civilizaţiei româneşti, Caragiale a determinat mereu reacţii simultane, la autor şi la operă. Caragiale nu poate fi evitat, indiferent dacă unghiul de abordare e estetic, etic, noetic sau de altă natură. Lumea lui Caragiale a devenit parte din lumea noastră, el a configurat un profil identitar marcant. În acest sens, spuneam că e văzut de Angelo Mitchievici ca o oglindă, ca o hîrtie de turnesol. Opera caragialeană a devenit un instrument peren de lectură, unul care se autociteşte şi care poate fi transferat şi în altă parte decît timpul care a creat-o. Caragiale e, tautologic vorbind, contemporanul epocii sale, dar e, în acelaşi timp, contemporanul posterităţii sale, putînd fi recitit cu acelaşi succes de generaţii diferite de exegeţi. Într-un crochiu personal, Caragiale îi apare autorului chiar ca o „rudă” intrată deja în legendă: „Ceea ce mă atrage deopotrivă la autor şi la omul Caragiale este această ironie lucidă, lipsită de cinism, din care nici o clipă nu lipseşte bucuria vieţii, acest spirit de o vivacitate incoruptibilă, aliat cu o afectivitate profundă, o bunătate bine păzită, ascunsă ochiului profan, un dozaj inefabil de discernămînt şi umană slăbiciune. Pentru mine, Caragiale-tatăl este o încarnare a spiritului epocii sale în ceea ce aceasta avea mai bun, mai elevat, mai subtil”.

Indiferent dacă inferenţele caragialiene ale lui Angelo Mitchievici vor fi sau nu aprobate, cartea sa nu va putea fi trecută cu vederea. Profunda sa dimensiune teoretică şi hermeneutică e de natura evidenţei, ca şi subiectivitatea unor accente voit tuşante. Văzut, deopotrivă, prin lupă şi lunetă, Caragiale e campionul unei „delectabile deformări a fiinţei”. Dacă generaţia sa a rîs prea mult, cele următoare vor sesiza tenebrele pe care lumea sa fracturată le-a aruncat în posteritate. „Simţ enorm şi văz monstruos” a devenit emblema unui mod de a privi, iar Angelo Mitchievici a încercat să-i recompună desenul. Scrisă elegant şi multireferenţial, respirînd aerul preţios şi încercat al unor veritabile înălţimi intelectuale, Caragiale după Caragiale mai adaugă un punct important în bibliografia bogată a subiectului. Şi a autorului, deopotrivă.

Revista indexata EBSCO