Sep 2, 2014

Posted by in Cronica literara

Constantin DRAM – Audiatur et altera pars!

Încep prin a (re) confirma o observaţie mai veche:e vremea poeţilor care au cunoscut deja confirmarea valorică şi care descoperă, mai cu seamă în anii recenţi, forţa autarhică a romanului, unică, de altfel; în acest sens, recentul volum semnat de Carmelia Leonte confirmă cu prisosinţă acest fapt (Văzătorul, editura Eikon, 2014). E un aspect evidenţiat/ comentat, de altfel, de autorii celor două prezentări de pe coperta finală a cărţii, Emanuela Ilie şi Ioan Holban.

La o vîrstă a maturităţii creative, Carmelia Leonte probează faptul că este un cititor temeinic, avizat, un consumator de text elitist; toate aceste aspecte o determină să fie circumspectă şi minuţioasă în articularea propriului ei roman despre care pot să spun, de la bun început, că a constituit o surpriză întru totul plăcută.

Prima trimitere (probabil şi cea mai importantă din punctul de vedere al acestei cronici) se impune a fi făcută la titlul şi la structura acestui roman, frumos şi straniu, trist şi plin de reverberaţii ascunse, prevăzut cu cîteva capcane secrete şi redactat din perspectiva îndepărtată a unui narator căruia nu i-au fost suficiente, încă, asperităţile şi suferinţele de zi cu zi. Chiar titlul poate declanşa o capcană. Vederea este o formă de comunicare într-o realitate mereu aparentă dar de văzut prea puţini văd, fiind văzători. Comunicarea absconsă e mult mai provocatoare iar nişte animale ciudate înţeleg altfel vederea: „Ochiul lor era scrutător, mereu deschis. N-am apucat să vă povestesc, animalele nu aveau pleoape. Nu puteam să mi le imaginez dormind. Dialogau mereu din priviri. Era între ele o comunicare perfectă, zumzetul ca de albine, o ţesătură strînsă în care nu puteai pătrunde.” De altfel, asocierile cu lumea animalieră sunt frecvente într-un roman ce caută mereu să exploreze lumile ascunse, într-un etern balans al fiinţei umane de a se cunoaşte; practic, marile teme de cunoaştere, nicicînd aprofundate, sunt cele care privesc aventurile interioare (denumite aici „plecări spre Patagonia”) şi nu clasicele expediţii vizînd cunoaşterea alterităţii. De aici, un transfer simbolic animalier foarte interesant, acţionînd la nivelul întregului roman (cerbul, molusca, broasca), adunate în aceeaşi sistemă a vederii: „O, da, sunt ele, animalele cu un singur ochi, cele pe care Iris le-a visat. Iată că o urmăresc şi aici, nu se lasă. Ce vor?! Ce vor de la ea? Broasca ţestoasă le conduce, toate celelalte sunt un fel de trenă a ei, o trenă diformă, stranie şi supusă. (…) Miei, căpriori, mufloni cornuţi şi-au exersat pasul de dans pe trupul ei şi acum au luat o pauză. Exultă! Sunt numai bucurie! Cînd se ridică, oamenii rămîn mărginiţi şi mediocri, în timp ce ele, animalele cu un singur ochi, dansează un dans interior pe o muzică interioară.” De altfel, imaginea cu broasca ţestoasă e complexă şi complicată, personajul-narator din a doua parte a romanului identificîndu-se (în oglindă!) cu această ipostază şi crezînd astfel că şi animalele sunt „văzătoare”. E o formă de relaţionare cu un permanent fond poetic, reordonat din perspectiva regulilor discursului în proză de către un autor inteligent şi lipsit de tarele neiniţiatului: „Dar ele au înţeles, de vreme ce porniseră la vînătoarea de imagini. Îmi citeau gîndurile cu rapiditate, ochiul lor din frunte se mărea tot mai mult privindu-mă, se dilata de parcă ar fi fost pictat cu acuarelă şi un copil nevăzut picura apă peste el, din cînd în cînd. Marginile ochiului deveneau tot mai difuze şi se duceau spre creştet, spre urechi, spre nasul pătrăţos, în timp ce animalele se simţeau în continuare confortabil, sigure pe ele, şi mă priveau. Toate la fel, cu ochiul acela unic.” Dar văzătorul e el, într-o naraţiune ce punctează aspecte diversificate despre cel care e profesorul, e insul ciudată dintr-o clădire cu oameni „normali”, e cel care poate vedea dincolo de şi fără ochean, cel care antamează o ciudată obsesie pentru Molusca, vietate lipsită de vedere, într-un text în care jocul de-a imaginile văzute spre exterior şi a celor percepute cu alte simţuri decît cele obişnuite devine fascinant şi seducător. Pentru că a fi „văzător” nu are cum să fie bine, acceptat, folositor într-o societate care, în „normalitatea” ei, a pervertit, a inversat scala valorică, producînd un haos din care poţi evada doar prin nebunie sau prin moarte şi din care înţelegerile neaşteptate, rezultate ale unor viziuni, sunt doar aparenţe de scurtă durată: „Sever înţelege fără echivoc: cărţile, gîndurile, animalele cu un singur ochi nu sunt evadări din real ci punţi de împăcare cu prezentul”.

De aici, un roman axat pe interogaţii şi pe răspunsuri/ comentarii prelungite despre materie şi spirit, despre fiinţare, despre Lume şi ceea e dincolo de Lume, despre bine şi rău şi palida lor separare, despre iubire sau aparenţa iubirii sau ceea ce se poate înţelege diferenţiat despre iubire, într-un mod care sugerează, în bună tentă de cogito dincolo de lume, că nu există, în fapt, decît tema eternei frumuseţi, mereu răstălmăcită, incriminată, exclusă, demonizată, aşa cum a făcut mereu societatea în timp. Un roman cu doi sau trei protagonişti.

Şi cu o elaborare deliberată, pornind de la nevoia sugerării unui „adevăr” mai credibil. Nu e suficientă nicicând o singură relatare, fie ea şi o naraţiune „din off.” Se adaugă aici, în a doua parte a romanului, „cealaltă parte”, o relatare dintr-un unghi neprevăzut, relatare ce adaugă, elimină, contrazice, oricum impune alte perspective, părînd a lămuri o poveste ce nu are cum să fie lămurită. În plus, există o interesantă şi contorsionată relaţionare la nivelul comunicării om/ televizor/ animale, în jurul unui personaj numit Broasca şi, totodată, mai ştim de o Felicia căreia i se spune Broasca şi care, în calitate de infirmieră, serviciu mai degrabă auto-impus, se îndrăgosteşte de mai toţi bărbaţii aduşi în stabilimentul medical, cel puţin aşa crede un alt personaj, doctorul Alexandrescu. Lucrurile sunt cu adevărat încurcate, deoarece dincolo de anxietate, de insatisfacţii spirituale, de mizerii materiale curente, în care naraţiunea excelează cu pricepere, în frecvente ocazii, se poate vorbi şi de neobişnuită poveste sau chiar de mai multe poveşti ce trimit spre un anume fior de erotism, catalogat în judecata finală a societăţii drept o formă intolerabilă de abuz, perversiune cu minori şi crimă morală, deoarece actanţii sunt, cumva într-o replică ad-hoc nabokoviană, despărţiţi de vîrstă, preocupări, societate etc. Personajul masculin, disecat moral de narator, de celelalte personaje, de vocea din a doua parte a romanului, de el însuşi, cel mai adesea, un profesor de filozofie, cu competenţe peste medie mai cu seamă în ceea ce priveşte teoria suicidului, obligat să trăiască, la limita subzistenţei, într-o garsonieră a blocului ce e o monadă pentru întreaga societate, este cel care se trezeşte, literalmente, determinat prin agresiunea vizitelor neprogramate, să converseze, să intre în zone periculoase informaţional, cu o fetiţă de 13 ani la un moment dat, personaj cu nume simbolic, Iris, nume ce se asociază, iarăşi, conotativ, cu cel al bărbatului, Sever. Secvenţa a doua va devoala, cu elemente din alt teritoriu al incursiunilor psihanalitice, atracţia stranie şi periculoasă, în cele din urmă, decriptată de această dată de broasca, de „femeia pătrăţoasă”, intrată la rîndu-i în sfera de influenţă: cu lux de amănunte se dezvoltă imaginea complexă, dominantă, neobişnuită, a adolescentei în devenire ce-şi domină „prada”, adică adulţii cu care reuşeşte să relaţioneze, sub motivaţia inexistenţei unei răspunderi maternale de calitate (portretul mamei lui Iris reprezintă, de asemenea, un tur de forţă pentru narator.) Pe de altă parte, aceeaşi problematică a abandonului, a anxietăţii (prima parte a romanului este intitulată Plecat în Patagonia, unde toponimul încadrabil în geografia Americii de Sud trimite spre o spaimă mitică a copilului care crede că mama îl va părăsi, plecînd frecvent într-o călătorie cu final necunoscut şi crescînd astfel spaimele unei fiinţe cu nenumărate sincope existenţiale); ceea ce este şi mai interesant ţine din nou de televizor: acelaşi interesant transfer de vietăţi grupate în jurul imaginii centrale, Broasca, într-o procedură ce aminteşte, oarecum, de o peliculă clasicizată pe tema transferului animalier periculos, Jumanji: „Nişte animale ciudate au ieşit din ecran şi au venit la mine. Toate aveau un singur ochi în mijlocul frunţii. Erau atît de stranii! Probabil vroiau doar să se împrietenească, dar eu m-am temut. Unele erau foarte mari, altele minuscule. Mă priveau fix cu ochiul lor apos şi imens, apoi s-au aşezat în jurul meu, fără să scoată un sunet.”

Foarte multe incursiuni de ordin psihologic, urmate de inerentele interogaţii/ comentarii/ dubitaţii. E complicată relaţionarea cu Iris (cea care are nevoie de primire/ vedere/ comunicare/ înţelegere şi care face acest lucru cu cei doi adulţi – personaje complementare) sfîrşind însă tragic într-un accident şi complicînd enorm soarta lui Sever, cel care începuse, deja, un periplu între spitalul de nebuni şi poliţie. Acum lucrurile par a fi mult mai grave; aşa le vede  lumea, cea care ar vrea, literalmente, să îl sfîşie pe cel bănuit de seducerea minorei; pe de altă parte, insolita solicitare a mamei pentru un control ginecologic post mortem duce la concluzia că adolescenta copil nu mai era fecioară, complicînd şi mai mult situaţia unui ins prins într-o reţea, în pînza monstruoasă de păianjen care e chiar societatea. De cealaltă parte, a doua macro-secvenţă a romanului, numită chiar Văzătorul, reia unele aspecte din alte unghiuri, lărgind confortabil pluralitatea semantică dar dezvoltă şi o altă lume, în care personajul feminin în cauză, sugerată ca fiind cu familie, soţ, cultură, poziţie socială etc. suferă un şoc atunci cînd soţul, mai tîrziu chiar şi cei doi copii, o abandonează. Se creează o falie existenţială uriaşă, benefic exploatată de un roman viu, antrenant, avînd marele merit de a se citi uşor şi cu realmente interes, senzaţie pe care multe dintre alcătuirile ficţionale în proză de după jalonul 2000 o ratează, fără glorie. E un lucru interesant aici legat şi de un caz de lithopedion (fătul de piatră!), cu trimiteri extinse ce ţin de condiţie feminităţii ultragiate, eventual sur-prinse într-un joc psihanalitic extra-textual. Inclusiv accidentul în care Iris moare este altfel văzut aici, în a doua parte a romanului în care ochiul, suspiciunea, crima, vederea (în sensuri mult mai conotative) capătă o altă consistenţă faţă de partea întîi. O interogaţie (de factură neo-romantică) trimite spre multele posibilităţi de explorare a unui text generos în acest sens (dincolo de structura incitantă, de preferinţa pentru o simbolistică aparte şi de un fior metafizic persistent, de calitate, Carmelia Leonte a ştiut – şi va şti, cu siguranţă şi alte romane – să trimită mereu spre o pletoră semantică capabilă să satisfacă diverse categorii de lectori, acesta fiind şi scopul principal al romanului adevărat: „Dacă Dumnezeu ar avea un singur ochi şi l-ar închide şi pe acela, s-ar face noapte în univers? Cînd animalele din vis îşi închid ochii, eu cine sunt?”

Nu cred că personajul din romanul Carmeliei are parte de un răspuns desluşit la o asemenea întrebare; cert este însă că autoarea, prin acest roman şi prin cele care vor urma şi-a dat sieşi şi a dat cititorilor actuali şi va da şi celor care vor veni nişte răspunsuri legate de marile întrebări ale existenţei.

Revista indexata EBSCO