Sep 2, 2014

Posted by in Proza

Vasile ANDRU – Întîlnire cu Evantia în cimitirul maritim

Am venit la Sulina s-o întîlnesc pe Evantia Marulis. Dar am ajuns prea tîrziu şi n-am mai prins-o în viaţă: murise de cîţiva ani… Astfel că întîlnirea cu ea a avut loc în cimitirul marin din Sulina. Îmi părea rău că am ajuns aşa tîrziu. Anii au zburat, călătoria s-a tot amînat, Evantia Marulis murise de bătrîneţile ei… Trăiesc acum o mare frustrare că nu mă pot întîlni cu ea. Ci numai cu mitul ei, şi acesta pe cale de dispariţie.

Este vorba, fireşte, de Evantia din romanul Europolis de Jean Bart. Evantia pe care mulţi o cred o ficţiune, o plăsmuire. Alţii cred că, dacă totuşi a existat, a fost uşă de biserică!

 

Am ajuns totuşi măcar la pomenire, la praznic… Este septembrie, o zi însorită, caldă, 30 de grade. Sosesc cu un vaporaş, din Tulcea. Am sentimentul de ireal, de mutare într-un timp anistoric.

Intrăm în port la ora 11. Aştept să priponească vaporaşul la un ponton. Cum priponitul durează ceva timp, iscodesc faţa albă a oraşului, blocurile cu patru etaje aliniate cuminte pe ţărm. Îmi pare că aici s-a petrecut o mişelie! În locul vechii aşezări pestriţe ca o poartă de Orient, te trezeşti cu acest oraş cubist, socialist. Vechiul cosmopolis, acea utopie danubiană, s-a pierdut definitiv.

 

Sînt după Congresul de Tracologie (toamna lui 1976), sînt după o baie de fantasme şi de etnografie. Am cunoscut acolo cîţiva istorici fantaşti, ei îmi povesteau că de la Daci au luat Romanii limba latină! Şi că Ruşii au învăţat limba rusă tot de la Daci! Adică Dacii, supraoameni timpurii, vorbeau din născare două limbi: o limbă pentru zile lucrătoare (latina) şi o limbă de duminică (scito-paleoslavona). Posibil că Dacii să fi vorbit şi a treia limbă ereditară: atlanta, despre care au rămas mărturii plăcuţele criptice de la Tărtăria.

L-am cunoscut la Congres şi pe legendarul Iosif Drăgan, el nu era fantast, el era patronul fantaştilor. Nu pretindea că Traian a învăţat latineşte de la Decebal, ci numai îi susţinea pe cei care ziceau că Homer a preluat toată mitologia sa de la geto-dacii din Orăştie.

Aşadar, Congresul mi-a prefaţat intrarea în acest Europolis pierdut, pe care am venit să-l dezgrop aici, la Sulina.

Fireşte, la Congres au fost şi istorici riguroşi, de pildă Hadrian Daicoviciu, lîngă care m-am fotografiat pe ruinele cetăţii Histria.

După excursia arheologică de la Histria, congresiştii tracologi au plecat spre Bucureşti iar eu m-am smuls dintre ei, ca să vin la Sulina.

Pentru a sonda subconştientul Sulinei, îl recitisem pe Jean Bart, cartograful sufletului danubian şi patronul cimitirului marin.

 

Sînt aşadar in portul Sulina. Marinarii reuşesc să priponească vaporul de un ţăruş metalic şi începem coborîrea. Pasagerii se înghesuie la coborîre. Eu privesc mereu faţa oraşului – mi se pare doar copia trucată a unui Babilon de demult… Aşa cum, dacă pe ruinele Troiei s-ar ridica un oraş numit Troia… am spune că-i un oraş ne-adevărat, un plagiat, o mistificare.

 

Cobor de pe vapor. Urc trepte. Sînt între călători diferiţi, bărboşi şi nebărboşi, lipoveni şi moldo-valahi, toţi cu aer rustic. Sînt pe strada mare, reperez un hotel provincial, intru, fac o rezervare. Ies. Văd blocurile noi, standard, de cubism musolinian sau ceauşist… o copie a oraşelor industriale tip Călan, o copie dată peste plan. Iar în spatele lor, sau printre ele, casele vechiului polis.

Mă complac în evocarea polisului vechi. Ca şi cum fosila e mai grăitoare decît speţa vie dăinuită din ea. Fosila Sulinei e mai grăitoare decît alinierea de blocuri şablon, locuite de oameni pe care stăpînirea îi vrea şablon, oameni care îmi par vii şi mă întreabă „de unde vii?”

 

De unde s-o iau pe Evantia?

Încă nu ştiu că Evantia a murit. Încă am în suflet un eveniment, întîlnirea cu mitul.

De unde s-o iau? Nu am adresa ei, am nişte repere, nişte urme.

Prietenul Protone îmi spusese că el o găsise pe Evantia la crîşma „Delta Nouă”, un loc bine famat, aici se adunau şi cîţiva intelectuali ai tîrgului, nu pilangii, ci bon-viveuri.

Întreb unde-i „Delta Nouă”, nu ştie nimeni… doar un veteran îşi aminteşte ceva, şi zice:

”Mergeţi la Farul Vechi, acolo o să-l întîlneşti pe Veteranul, omul acela ştie toată istoria Sulinei.”

Veteranul acesta ştia multe, dar de Evantia nu ştia nimic. Nici de Evantia personajul romanului, nici de cea reală nu auzise, deşi a avut  o crispare dureroasă cînd i-am spus la ureche numele „civil” al suavei eroine.

„Du-te, du-te la Panait Zakis!” zice Veteranul.

La Farul Vechi fac cunoştinţă şi cu o doamnă tînără, cu tenul alb-slavon. A zis că o cheamă Valentina.

„Îl caut pe Domnul Panait Zakis”, îi spun după ce m-am prezentat sumar.

„Moş Panait a murit anul trecut…”

S-a spulberat o mare speranţă. Îi cer Valentinei un pahar cu apă. Şi un ajutor s-o găsesc pe Evantia Marulis.

Valentina ştia multe despre Evantia, dar numai pînă la anul 1933, unde ea credea că se încheie istoria Sulinei reale, şi de unde începe Istoria Sulinei ficţionale, artificiale, prezente. Credea că ceea ce a scris Jean Bart este literă de lege şi gata.

Apoi mi-a arătat ceva documente, fotografii de epocă, după care a schimbat subiectul şi mi-a povestit viaţa ei. Pentru ea, viaţa ei era mai importantă decît căutarea mea. Am ascultat-o. Era văduvă, soţul ei murise într-un accident de muncă, la 37 de ani. Si cum pe vapor mai cunoscusem o femeie tînără care mi-a spus că soţul ei murise la 38 de ani, in accident de muncă (era din Letea), începeam să cred că Sulina este un oraş unde bărbaţii mor repede lăsînd femei tinere care-şi aşteaptă, mereu, sufletul pereche…

Valentina cunoştea totuşi cabaretul la care cîntase Evantia, ba chiar mi-a arătat şi spitalul unde ea născuse o fetiţă, în urmă cu multe decenii. Un ciudat amestec de timpuri reale şi imaginare era în capul său.

 

Am găsit destul de repede cîrciumioara (fostul cabaret) în care prietenul meu Protone o găsise pe Evantia. Intru şi întreb de Evantia. Localul e gol la ora aceasta. Îl întreb pe şeful bombei dacă ştie ceva de Evantia Marulis. Am văzut că era destul de bătrîn ca să ştie destule. Dar el a dat din umeri. Atunci i-am spus la ureche un nume civil al legendarei Evantia.

– Caut-o la cimitirul maritim! îmi zice el foarte serios, ca şi cum mi-ar fi dat adresa domiciliului ei stabil.

 

Sînt doborît de o mîhnire bruscă, îmi revin doar în Biserica Sf. Nicolae cu Alexandru. In biserică, realităţi mai puternice înlătură iluzia vieţii noastre şi micşorează durerea produsă de iluziile iubite de noi. Am ieşit mai întărit din biserica Sf. Nicolae. Toate bisericile din Sulina aveau hramul Sf. Nicolae, patronul marinarilor.

 

Merg după indicaţii culese pe drum şi ajung la cimitirul numit „Omul ca iarba” (Psalm 120). Acolo caut mormîntul Evantiei, suava fiinţă din romanul Europolis. M-a ajutat un paznic, care ştia multe dar încurca şi mai multe. Era botă la cronologie. Era ortodox dar nu detesta nici sectorul catolic, care ocupa latura stîngă a vastului cimitir. Nu ştiam anul morţii Evantiei, şi nici nu era aici vreo ordine cronologică. O caut acum în sectorul cu familii mediteraneene. Evantia a fost copiată de Jean Bart după un personaj real. A existat deci o Evantia în carne şi oase, nimerită în acest port, transplantată brutal.

În roman, Evantia moare tînără.

În realitate, Evantia a supravieţuit tuturor personajelor non-fictive din roman. A supravieţuit şi autorului, care deşi viguros şi robust, s-a stins prea devreme.

Evantia a prins o bătrîneţe anonimă şi decadentă, la Sulina. Ea nu a ajuns nici măcar o glorie locală, cu atît mai puţin loc de pelerinaj la moaştele vii ale celui mai frumos personaj feminin  din toată literatura română.

E ciudat cum nu s-a găsit cine să gestioneze mitul Evantiei şi să facă din el un drog  cultural. Românii nu ştiu să gestioneze mituri. Sînt prea modeşti să se creadă legendari, sau prea leneşi să-şi înrămeze accidentele legendare.

Chiar şi mitul lui Dracula a fost gestionat de străini. Abia de mai rezistă mitul lui Papură Vodă. Iar proaspătul mit negativ Tanacu a fost repede arhivat.

 

Evantia, prin anii 1970, era o femeie gîrbovă şi stafidită, fără dinţi şi fără aureolă, fără vestale şi fără pensie.

Amicul meu, criticul Protone, cînd a descins la Sulina în căutarea ei, a găsit-o în ambientul ideal (în concepţia lui): într-o cîrciumioară. Şi, în loc să-i ia urgent un interviu, cum ar fi făcut orice Oriana Fallaci, amicul Protone i-a zis emfatic că-i încîntat de întîlnirea cu moaştele istoriei literare! Şi a oferit o sticlă de mastică.

Evantia bea numai mastică, în timp ce Protone bea tărie, vodcă. El îi tot spunea că-i fericit să facă un chef cu moaştele Sfintei Evantia rediviva. Evantia era şi ea încîntată să fie promovată hieratic la rang de moaşte. Şi au dus-o tot într-o veselie bine temperată, două zile. O singură dată i-a deranjat o pocitanie cu chipiu de marinar, o arătare expirată, care spunea că el este Jack provider-ul, dar Evantia i-a cerut o permisie de două zile apoi l-a trimis la plimbare.

 

Am vrut să reconstitui discuţia lui Protone cu rămăşiţele biologice ale unei Evantia Marulis, dar am aflat doar firimituri. Însă firimitura (cuvînt care în greceşte se zice chiar epitom) e mai expresivă decît întregul, avînd consistenţă holografică.

 

L-am considerat un norocos pe Protone că a cunoscut-o totuşi pe Evantia în viaţă; şi asta ar fi singura atestare că Ea a existat! Astăzi, cînd scriu aceasta, Protone este el însuşi o amintire…

El nu a subestimat întîlnirea, era conştient că se află la gurile unei legende; dar obiceiul lui era să sărbătorească bahic tot ce-i legendar.

Pe Doamna Evantia a tratat-o cu un respect desăvîrşit care a intimidat-o pe ilustra babă. Căci Protone, chiar beat, căzînd sub masă, era domn cu femeile! Numai cu bărbaţii era agresiv chior, căci, cum era şi mic de statură, şi intelectual de factură, încasa zdravăn pumni, şi se pare că de la un asemenea rix i s-a tras moartea, la 52 de ani.

 

Aşadar, Protone mi-a povestit ce-şi mai amintea din relatările Evantei (bătrîna era şi ea ameţită). Ea vorbea cu respect de Jean Bart. Îi evoca figura cu un rest de frică. Zicea totuşi că scriitorul „s-a jucat cu viaţa ei”.

Îi plăcea totuşi că Jean Bart a idealizat-o totalmente şi a instalat-o pe tronul tragediei, în veci.

Protone i-a zis:

„Cu cartea Europolis la dosar, poţi să faci cerere de canonizare la Patriarhie! Şi poate-ţi dă vlădica Iustinian şi o pensie, cum trebuie să capete toţi nominalizaţii la sfinţenie.”

Evantia răspunde:

„Dar nu înţeleg de ce Jean Bart m-a îngropat, în roman. Că uite, eu i-am îngropat pe toţi!”

Protone zice:

„Jean Bart a îngropat acolo puritatea ta. Ca s-o pună la protecţie. Să n-o degradezi ţinînd-o la vedere! Că puritatea se degradează iute la femei, dacă nu le îngropi la timp. La bărbaţi puritatea nu se degradează, pentru că lipseşte cu desăvîrşire.”

Se simţeau bine amîndoi, se simţeau fantome ale veacului trecut.

Protone  nu uita să ceară mereu mastică, pentru Evantia.

 

*

Revenind la istoria literară, Protone a întrebat-o pe Evantia despre pierderea fecioriei. Zice:

– În roman, tu eşti victimă a sacrificiului-troc pe care-l faci cu Deliu, un futangiu ticălos. Tu sperai să-ţi salvezi tatăl, plătind dijmă fecioria ta cinicului fante care promitea să-l salveze pe Nicola Marulis, iar scena deflorării tale se petrece chiar în noaptea în care taică-tu era împuşcat…

Evantia cea reală era înduioşată de soarta ei din roman, pe care nu se sfia s-o demitizeze.

Povestea dezvirginării ei era cu totul alta, era cruntă: ea fusese victima unui viol sinistru, de grup. Nişte marinari hidoşi, beţi, o au tîrît-o într-un depou si au batjocorit-o, într-un port mediteranean. De acolo, un boem din insulele Eoliene, a adus-o cu el la Sulina.

De aceea Evantia îl privea cu respect nebun pe Jean Bart care mînuise datele dramei sale în aşa fel, încît agresiunea bestială ce o suferise din partea bărbaţilor (de altfel, orice deflorare este resimţită ca o agresiune, şi este premiza unui complex de castrare la femei) să devină jertfă, nu traumă.

Evantia nu era fiica lui Nicola Marulis; dar sosise la Sulina cu acelaşi vapor cu care venise „Americanul” Marulis. Evantia, păpuşa de ciocolată, Sirena Neagră era o fiică a Mediteranei, şi se îmbarcase într-un port mediteranean, cu iubitul ei, boemul eolian – care a sfîrşit şi el viaţa la Sulina, fiind îngropat  în cimitirul maritim.

Jean Bart, comisar maritim la Sulina, apoi căpitan al portului Sulina, a „fişat” aceste personaje şi le-a dat cea mai convenabilă relaţie în romanul său, orientîndu-le spre mari simboluri.

Legendele se nasc de altfel nu din plăsmuirea unui autor; ci ele se află în fiinţe care acoperă la un moment dat un cîmp al iluziilor compensatoare.

Iluzia extinde mult orizontul unei comunităţi. Unde nu există iluzie, realul bălteşte.

Cînd apare iluzia, orizontul se dezgrădeşte brusc.

În Sulina anilor 1920, a plouat cu iluzii, iar în oameni a înflorit o mistică a zilei de mîine. Ei s-au mutat pentru trei săptămîni în utopie, au devenit mari, au sărit peste biologie. Iluzia este generatoare de forme, maya este mama realului. Iluzia face legătura între materie (=ceea ce trece) şi suflet (=ceea ce nu trece). Dar iluzia este numai scară, nu şi adevăr. Cei lipsiţi de iluzie sînt micşoraţi pînă la vegetal; cei încremeniţi în iluzie sînt tragici şi căzători. Iluzia este o scară; urci pe ea spre alt real, apoi arunci scara. Şi rămîi în alt real.

Cei care nu au înţeles asta, s-au crezut păcăliţi, şi astfel Sulina îşi încheie trist etapa  epopeică şi decade în prozaic, apoi se cufundă în praful istoriei sau în cincinale socialiste.

Azi cimitirul maritim din Sulina este cronica acestei creşteri şi descreşteri.

Fiind multietnic şi multi-confesional, cimitirul este parcelat pe religii şi denominaţiuni.

Evantia este îngropată în parcela catolicilor.

*

Între două morminte care prezentau multe indicii că ar fi  ale Evantiei, l-am ales pe cel mai buruienos. Ştiind că nimeni nu-i gestionează mitul şi nu-i pliveşte buruienile de pe grob.

M-am aşezat pe iarbă, am scos o sticlă de mastică şi am turnat pe mormînt, pentru Evantia. Darul a fost primit, şi mi-a trimis un semnal mintal că-i place. Am luat şi eu o înghiţitură… ca în ceasul de ospăţ al morţilor cu vii…

Am mai turnat un gîl-gîl pe mormînt, şi iarăşi a venit un semn că-i place. Şi am mai luat şi eu o înghiţitură… care m-a ameţit urgent.

Soarele ardea bine şi m-am predat somnului, cu geanta de voiaj sub cap. Şi am avut vis frumos. Am visat că ajunsesem la cimitirul maritim din Sulina, şi că era soare plin, şi că dormeam cu capul pe mormîntul Evantei. Si că Evantia ştia că dormeam cu capul pe mormîntul ei.  Şi o simţeam prin preajmă… şi mai visam că ea arunca vreascuri în soare, ca să-l ţină aprins…

 

Cînd m-am trezit era dimineaţa, cerul era înroşit şi soarele stătea să apară. Butelcuţa de mastică era răsturnată şi tot conţinutul cursese în mormînt… şi am înţeles că vizita mea a fost primită.

 

Mă îndrept spre port. Aflu că primul vaporaş spre Tulcea va pleca peste 30 de minute. Cineva mă salută, răspund, este Valentina, văduva tînără de la far, în căutarea sufletului pereche, în acest oraş unde bărbaţii mureau la 37 de ani, lăsînd un convoi de femei tinere în căutarea sufletului pereche…

Voi lăsa Sulina. Fac ultimele însemnări, la porţile Deltei. Însemnări despre prefacerea lumii şi imposibila permanenţă.

Pe vapor, călătorii văzuţi se amestecau cu cei din mintea mea, la fel de vii, parcă nici nu era un veac între ei. Lipovenii şi autohtonii de pe vapor se amestecau frăţeşte cu personajele lui Jean Bart din mintea mea, şi cu Evantia, şi cu Nicolae Iorga din mintea mea… el vizitase Sulina în 1915… Toţi erau vii… ca-n ospăţul morţilor cu viii, la traci. Şi astfel se confirmă adevărul că Lumea de Dincolo este totuşi Memoria…

Vaporul ia distanţă, privesc spre ţărm, e tot mai departe, Sulina dispare în ceţuri, pare un oraş iluzoriu, adică un loc format din umbre şi relicve, din „muşuroaie de furnici” dăinuind microscopic…

Revista indexata EBSCO