Sep 2, 2014

Posted by in Poezii

Dumitru Ichim

7. DIN MOLIFTA PLUTAȘULUI ÎNECAT*

 

Ca să ajungi să găseşti cuvîntul înecat,

ascuns de ştioalnă în bulboacă,

se ia un colac frămîntat de-o fecioară,

se înfige o lumînare de ceară

şi se pune ca o bărcuţă pe apă.

Numai pîinea-i cunoaşte sorocul,

pe unde hatul lui

(sub mîl catifelat)

ascunde locul

de veci al înecatului.

Pîinea îşi are frămîntul

din moartea ce omului scapă.

Slujba se face cînd salciei

floria s-a deschis în apus

spre lumînarea pîinii –

acelaşi motocel din aceeaşi moliftă,

în care Iisus

strălucea în mersul pe apă.

Cînd va ajunge colacul,

cu lumînarea-n catarg de făclie,

deasupra bulboanei

ce-a înghiţit plutaşul spre nuntă,

îşi va opri purcesul icoanei,

apoi o să-nceapă

să scrie cu ortul lui

pe somnul de undă măruntă

geamănul cerc vîrtejit în omega

deasupra mortului.

 

…aşa s-a-ntîmplat şi cu mine

cît încă în vis mai citesc

slova ce dincolo duce.

Era lume multă

şi la răscruce,

pe unde ieri-ul e mîine,

pentru prima oară,

în faţa mea s-a oprit

acea Pîine,

care din cer se coboară,

şi de sus aşa mi-a poruncit:

– ?ie grăiesc, scoală-te

şi cere-Mi ce vrei ca să-ţi fac?

– Doamne,

dă-mi puţin din al Cinei colac,

şi pentru toată lumea la un loc,

din adîncuri te rog:

Precum la ucenicii Tăi

le-ai dăruit în cuvînt

putere şi foc,

ai milă,

cerşesc cuvintelor mele,

suflă cu har peste ele

suflare din Duhul Tău Sfînt!

 

9.EL GRECO *

 

De-o viaţă întreagă ne-am certat pe Moarte,

gîlceava încîlcind pe amîndoi.

Nu-i moştenirea mea,

frămîntul Tău de mînă?

Sau numai cu-mprumut

mă-ngădui înapoi?

 

Azi Te-ai mutat albastru de departe

şi mi-ai lăsat rîvnita brazdă-n plus.

Ce pot să fac cu toată moartea-ntreagă

cînd ai înfipt în mine şarampoi,

iar numai jumătate-s Iisus?

 

Azi Te-ai mutat în necuvînt, departe

tîrziul din Vineri e mare şi larg.

El stă pe catarg,

pe şarampoiul din moarte,

dar e atît de aproape

departele

că aerul dintre noi e perete.

?i Lui de mine i-i sete

şi chiar de Tine se roagă

să-I împrumut moartea întreagă;

jumătate e Vineri, jumătate Iisus,

jumătate mi-i ţărm

din tot ce-mi sînt moarte.

 

Azi Te-ai mutat atît de departe,

Ca-n începuturile lumilor calme…

Îngăduie în locul Lui să mă sui!

De-acolo,

necugetat de sus,

să Te strig cu sîngeratele palme:

Lasă-mă să Te sorb din lumină

pînă se va face întuneric

peste tot pămîntul,

şi nu doar în partea

jumătăţii mele de Iisus.

 

Cum Te-ai mutat atît de departe?

Numai cu ochii Răstignitului meu

Te mai pot zări peste moarte

pînă unde fusesem

chemarea de-a fi Dumnezeu.

 

10.EPICLEZĂ *

 

Ca unul din pescarii Tăi – aleşii –

adesea mi se pare

că sînt chiar printre ei – în mijloc Iisus –

la Cina cea de Taină

cînd înfloresc din psalmii de cocori

cireşii.

 

Deasupra pîinii – flacăra de sus –

a doua oară se arată Dumnezeu:

”Acesta este Trupul Meu…”

Parcă în mine-i tot Ierusalimul,

aşa cum mîzgălit sînt de păcate şi de rău,

cînd simt că lîngă umăr

se roagă, în genunchi, şi heruvimul tău.

Dar tocmai în momentul luminii fără sară,

mă ispiteşte idiotul gînd, nărodul,

ştiind cît de flămîndă e sărăcuţa de afară

cu care-am cîrpit visul şi năvodul

o viaţă-ntreagă sub măslinul din Scriptură:

Oare Te-ai supăra de-aş îndrăzni ca să cerşesc

din Trupul Tău ca să-mi mai dai şi pentru ea

o fărmătură?

 

 

13.FIUL RISIPITOR *

 

– Ceaţa prin văi se ridică:

Tată, mi-e noapte,Tată mi-e frică!

– Nu se mai vede drumul acasă?

– Lumina-i ruptă, inima roasă.

Punţile toate s-au frînt sub dorul

de mine însumi , risipitorul.

 

Ceaţa din munte viclean coboară

pe lîngă moară, pe lîngă moară…

Nu în părere se-aud cocorii?

– Ba da, cu ceaţă te-nşală norii…

– Unde eşti, Tată – nerisipit rămas

cu mult mai aproape ca propriul meu glas?

Doare tăcerea, dar eu tot te strig:

De Tine mi-e foame şi tare mi-e frig!

 

31.SILENT NIGHT *

 

Uite pe aici zbura îngerul!

Cu fiecare nervură te strig înger al nopţii luminoase.

De ce din tăcerea ta numai rugina îmi cade în ochi?

“Silent night, holy night…”

Ning îngerii albi acoperind şi poarta şi bradul.

“All is calm, all is bright…”

Unde să fug de mine în această noapte?

Toate porţile mi s’au închis.

Primiţi cu colindatul? întreba Iosif,

şi toate hanurile din Betleem erau pline,

iar în cele din urmă a găsit o peşteră

în care s’a născut Pruncul.

Îngere, cîte lumini sînt în vitrinele lumii

în această noapte în care îmi bîjbîi sinele!

“Fecioara astăzi pre cel mai presus de fiinţă naşte…”

Cum mi-au tăiat toţi brazii din suflet!

Si eu aşi vrea să mă nasc…

“Si pămîntul peşteră Celui neapropiat aduce…”

Iată inima mea – fusese cerul în care îngerii

se jucau cu mine de-a v’aţi ascunselea –

e grajd de animale acum

cu iesle, bălegar şi paie.

Trezeşte-mă Dătătorule de Lumină.

Lacrimii mele îi este de ajuns

chiar şi o şoaptă de înger.

 

 

32.STEJARUL DIN MAMVRI *

 

Cu scrisul meu, tu cititor isteţ,

am vrut să te cuminec ca merindă

şi m-am trezit cu frumuseţi de ghindă –

ispită ce dospeşte nici pentru-n duh mistreţ;

măcar un măr să-ţi fi rodit, sau o smochină,

sau altă fructă cu şofran de har

şi iată-mă trezit fără să ştiu

că tot rîvnind răcoarea de lumină

sînt numai frunză goală şi umbrar

şi-atît de singur marelui pustiu

că disperarea prinse să mă-nhame.

 

Dar într-o arşiţă, Părinte Avraame,

eu ce făcusem umbră pămîntului degeaba

te-am auzit prin freamăt de lumini

cum îngerilor beduini

te-ai închinat doar cu un singur Abba.

Cu blidul tău şi cu poemul meu

L-am ospătat pînă-n amurg pe Dumnezeu.

Doar umbră de stejar

I-am oferit lăuntric,

că lemnul meu nu fu nuntit vioarei,

dar îi plăcea să guste din psalm ales Fecioarei

cum ea lumina Cuvîntului va naşte

cînd Duhul Sfînt spre rod o va umbri.

Îţi mulţumesc, Părinte Avraame,

că mi-ai ales cuvîntul

ca foişor de cină

şi-n umbra lui ţinut-am primul Paşte

cu Dumnezeu la masă în Mamvri.

 

 

CUVÎNTUL CĂZUT ÎNTRE SPINI

 

1.CÎND DUMNEZEU A PLÎNS PE UN TOIAG *

 

N’au fost nici harfe să îngîne merii,

ci numai piatră pe piatră,

cuiburi de piatră sub grindă de piatră

a viespe de

slovă scufundîndu-se’n lespede

pînă’n rărunchii tăcerii.

Nici fluiere n’au fost şi nici tîmpine

cînd Simeon a venit să-L întîmpine.

Totul de piatră. Cremene mută.

A-ngenuncheat Bătrînul în cuvînt

ca văluritul lunii pe vioară –

acum lumină şi-apoi iarăşi tărie:

”Marie

şi Pururea Fecioară,

aşteptărilor mele-mprumută

Pruncul tău şi-al Duhului Sfînt…!”

N-au fost nici goarne, nici tîmpine

cînd Simeon a venit să-L întîmpine,

ci doar alături piatra încerca străluminii

amestecul de sînge cu-al sfintelor ape

spre cristal limpezind negrăit axion,

pe cînd Bătrînul îşi strîngea în pleoape

povara de lumină a lacrimii, cu greu,

aşa cum pe ascuns

o plînse însuşi Dumnezeu

pe lemnul de toiag al lui Aaron.

 

 

20.MI-A RODIT SOARELE *

 

?i mie mi-au rodit

ţarinile

cari ni le

răsfaţă buzele zării

cu şoapta albastră a mării.

 

?i mie mi-a rodit

înserarea

ca niciodată

sămînţa otrăvii spre zodie sacră,

dar nu am pod

şi nici lacră,

că bobul nu-i bun pentru pîntec.

Seminţele mele

sînt grăunţe de floare

pentru alte apriluri de cîntec.

 

Stricaţi dughene, hambarele!

Sămînţa de floare

o voi urca în cuvînt.

Azi mi-a rodit soarele

şi-s mai bogat ca nime’.

Sînt florilor

şi tată şi fiu de pămînt

şi-oricărei străzi

dau, fără împrumut,

ca norilor,

renaşteri de văzduh.

 

Doamne,

cînd vei veni de Florii

adă-?i întreaga Treime,

pe bunul Tău Tată

şi pe Sfîntul Duh,

că astăzi mi-a rodit soarele

ca niciodată!

 

Dumitru Ichim, ”Livada Copilului din Nazaret” vol. II

 

2.ÎN DRUM SPRE EGHIPET

 

Cum moţăia în drumul spre Eghipet,

parcă lovit din cer,

Bătrînul Iosif scoase-un ţipet:

”Marie, coroana…

Coroana de la magi, de Împărat,

în graba mare am uitat!”

 

Maria-şi înnoptă icoana.

 

Privea departelui departe…

A şovăire, lacrima prelinsă –

curgea din ochii ei senini

durerea gîndului nespus.

 

Îl strînse-n braţe pe-Iisus

şi-L sărută pe frunte,

exact pe locul unde va purta

coroana Lui de spini.

 

7.MAICA DOMNULUI

 

Maica Domnului,

precum luna plină înflorind,

zîmbeşte deasupra Lui,

cum numai o mamă

poate să fie colind.

 

Oare ce o fi visînd

de s-a întors spre ea,

cu mînuţa

agăţîndu-se de-un canaf?

 

Boul suflă deasupra Lui

mireasma de flori

din neamul celor ce se aduc

în Vinerea Mare pe epitaf.

 

Steaua a purces să se culce

în poala lui Dumnezeu.

”Dormi, Puişorul meu,

primăvară dulce…”

 

Maica Domnului

veghind,

precum luna îngîndurîndu-şi crinii,

îi acoperă picioruşul dezgolit

cu-n sărut,

cum numai o mamă poate fi

nu numai colind,

dar chiar născătoarea Luminii.

 

 

15.MASA DE SEARĂ ÎN NAZARET

 

Ca în orice casă de la ţară

e mai multă pace decît mîncare,

dar destulă pentru prînzul de seară.

 

A lapte fiert se simte, colac şi ionatane.

Nimic nu seamănă ca în icoane.

Hainele lui Iosif n-au croială-n lumini,

nici nu miros a fum de tămîie,

ci a rumeguş de cedru, a clei şi răşini.

Poate candela pare a fi din icoană,

dar gustînd lumescul din mireasma pîinii

altfel îi clipeşte lumina din geană.

?i nici Maria

nu-i cu aureola aurului greu,

dar totuşi prin ochii ei de fecioară,

vezi cum priveşte spre Copil,

din spatele lor Dumnezeu.

 

Iar rugăciunea de binecuvîntare

e la fel de simplă ca un cartof în floare,

doar cu-n adaos făcut de Copil:

”…şi mulţumesc Tată

pentru toate şi pentru masă,

dar mai ales

pentru puişorii flămînzi de afară.

Eram îngrijorat că se făcuse seară,

iar ei erau tot singuri

şi tare mi-era frică!

Auzi-i? Ce voioşi se roagă

că mama rîndunică

a sosit cu bine acasă!

 

 

Revista indexata EBSCO