Basarab NICOLESCU – Un număr istoric al revistei „Limite” din exil: omagierea lui Mircea Eliade

Posed în arhiva mea colecţia completă a uneia dintre cele mai prestigioase reviste din exil: „Limite”, înfiinţată la cîteva luni după ce am ajuns în Franţa. Mi se pare important ca cititorul român de astăzi să cunoască această revistă, pentru a nu ne pierde memoria a ceea ce a fost veritabilul exil între 1945 şi 1989.

„Limite”[1] era o revistă de cultură, care a apărut la Paris între 1969 şi 1986. Formatul era elegant: 15,4 x 38 cm şi hîrtia era de bună calitate. Sponsorul era Nicolae Petra din Mexico City dar adevăratul redactor era Virgil Ierunca. Amîndoi figurau ca redactori în pagina de titlu a revistei. Nicolae Petra (1909-1985) a fost poet, prozator, pictor, subsecretar de stat la Ministerul Economiei Naţionale în guvernul Ion Antonescu, iar în Mexic a condus o sucursală a companiei internaţionale Wagons-lits[2]. În ultimul număr al revistei figurează ca redactor şi generosul şi foarte activul Aurelio Răuţă (1912-1995)[3] din Madrid (noi îl numeam „Don Aurelio”), care, de fapt, a sponsorizat acest ultim şi important număr dedicat lui Mircea Eliade[4].

Virgil Ierunca depunea o mare energie pentru a ne convinge să scriem în această revistă. Număr de număr, el a reuşit să aibă drept contribuitori pe toţi cei care contau în exilul cultural.

Numărul dedicat lui Mircea Eliade a fost cîntecul de lebădă al revistei: revista a dispărut după publicarea celui mai important număr din istoria sa.

Mircea Eliade decedase la 22 aprilie 1986 iar numărul Eliade din „Limite” apare în noiembrie 1986 – un veritabil record de viteză comparat cu lentoarea revistelor din exil.

Sumarul numărului 48-49 este impresionant şi citez doar cîteva contribuţii:

Ion Petru Culianu, Ultimele clipe ale lui Mircea Eliade – Mahîparinirvîna

E. M. Cioran, Enfin une existence accomplie

Eugčne Ionesco, Oů est-il?

L. M. Arcade, Procesele verbale

Paul Barbăneagră, „Cuvine-se dar…”.

Matei Călinescu, Profesorul

Alexandru Ciorănescu, Est Deus in Nobis

Paul Goma, Plin de miez îi erau spusele

Vintilă Horia, Mircea Eliade mai mult ca niciodată

Virgil Ierunca, Mircea Eliade şi obsesia României

Monica Lovinescu, Mircea Eliade şi timpul

Ion Negoiţescu, Tinereţea lui Mircea Eliade

Virgil Nemoianu, Eliade în 1986: două încheieri şi un început

Basarab Nicolescu, Un vizionar

Aurelio Răuţă, Zeul pămîntean

Sanda Stolojan, Mircea Eliade şi memoria oraşului

Horia Stamatu, La cules de cer

Au mai contribuit la acest număr omagial: Sorin Alexandrescu, Ştefan Baciu, Eugen Bârsan, Nicu Caranica, Matei Cazacu, Antonia Constantinescu, Şerban Cristovici, Camilian Demetrescu, Neagu Djuvara, M. F. Enescu, Radu Enescu, Vlad Georgescu, Rodica Iulian, Ionel Jianu, Alexandru Mircea, Mihai Niculescu, Sanda Niţescu, Ilie Olteanu, Oana Orlea, Cicerone Poghirc, Eugen Popescu, C. L. Popovici, Mariana Şora, Ion Vianu şi George Carpat Vocke.

Contribuţiile sînt inevitabil inegale, mergînd de la mărturia fină şi inedită la bocet, de la aprecierea riguroasă a universalităţii operei ilustrului istoric şi filosof al religiei pînă la recuperarea operei sale pe planul unui naţionalism exagerat, dar ansamblul este remarcabil şi sugerez unui editor inteligent să publice într-o carte aceste contribuţii, însoţite de notele detaliate asupra autorilor şi conţinutului textelor lor. Numărul ultim al revistei „Limite” este

 

 

 

interesant nu numai pentru analiza operei lui Mircea Eliade dar şi pentru faptul că el oferă o imagine în oglindă a exilului cultural român puţin înainte de evenimentele din 1989.

Mă voi mărgini aici să fac doar scurte consideraţii asupra textelor majore semnate de Ionesco, Cioran şi L. M. Arcade.

Într-un text scurt dar dens Unde este el?[5], Ionesco scrie: „El era atît de discret încît nu s-a ştiut niciodată dacă era sau nu un adevărat credincios. Dar el  a adus servicii incalculabile lui Dumnezeu. În orice caz, el a creat credincioşi şi astfel a schimbat, pe plan spiritual, o mare parte a lumii […] Dispariţia lui este prea vie în mine însumi. Unde este el? Şi unde sîntem noi? Şi ce sîntem noi? Fără prezenţa lui, care dădea vieţii un sens. Singurul posibil: sacrul”.

Mult mai ambiguu, în textul „În sfîrşit, o existenţă împlinită”[6], care pare scris în grabă, Cioran atacă una dintre temele lui predilecte – ratarea: „Ar fi mai bine să dispărem fără să lăsăm nici o urmă? Toate acestea sînt divagaţii mergînd împotriva imaginii care ne-o lasă un spirit convins pînă la manie că obligaţia fiecăruia este să dea plina sa măsură. Din punctul de vedere al acestui aspect, Mircea era cel mai puţin balcanic dintre noi toţi. El nu avea nici gustul nici superstiţia eşecului, el ignora uşurarea resimţită cînd abandonezi un proiect şi voluptatea inerentă a oricărei mari tentative nerealizate […] Toţi sîntem, mai mult sau mai puţin, rataţi. Eliade însă nu era deloc ratat, el refuza să fie un ratat, şi acest refuz sau această imposibilitate explică de ce, în opera sa literară, el respinge acest mic germene de demoniac, de autodistrugere, de negativ pozitiv, atît  de caracteristic oricărui destin valah”. Cioran explorează şi problema credinţei la Eliade: „Reproşul cel mai grav pe care am avut tupeul să-i fac este de a se fi ocupat de religii fără a avea un spirit religios […] Dacă înţelegi toţi zeii înseamnă că nici unul dintre ei nu te interesează cu adevărat. Un zeu există pentru a fi adorat sau certat. Este imposibil să ne imaginăm un Job erudit”.

O mărturie excepţională este cea a lui L. M. Arcade Procesele verbale, care aduce detalii inedite despre „şezătorile literare” care aveau loc în anii 1953-1957 la Institutul Catolic din rue Ribera şi care erau conduse de Mircea Eliade. În 1953 s-a constituit, rue Ribera, un cenaclu în jurul lui Mircea Eliade. La lucrările cenaclului participă 15-16 români, printre care se află şi Leonid Mămăligă. Tot ceea ce rămîne de la acest cenaclu este revista „Anotimpuri”, beneficiind de contribuţiile lui Mircea Eliade, Horia Stamatu şi Horia Damian. Cenaclul dispare după cîţiva ani, majoritatea membrilor plecînd în străinătate. Aceste şezători literare au prefigurat fundarea, în anul 1963, a celebrului Cenaclu de la Neuilly, condus de L. M. Arcade. Cîteva observaţii ale lui L. M. Arcade despre Mircea Eliade sînt pregnante: „Ne aduna dorul de limbă, religia versului, defulările permise prozei. Şi poate, în anii iadului penitenciar din România, reminiscenţa atavică a şezătorilor de noapte, acelea care ne apărau străbunii de diavol. Dar dincolo de toate ne reunea Eliade. Dirijor fără baghetă, fără gesticulaţie şi fără prerogative, izbutea chiar să ne facă să uităm că era Eliade. Îl cunoscusem cu ani în urmă. Mă impresionase marea lui capacitate de atenţie, concentrarea, parcă radiografică, a privirii. Bunătatea, generozitatea şi modestia proverbială a omului, îmi păreau totuşi dominate de travaliul neîntrerupt al ochilor care-mi lăsau impresia unei captări şi indelebile înregistrări electro-magice”.

Să lăsăm ultimul cuvînt poetului Horia Stamatu, prin poemul său La cules de cer, dedicat  lui Mircea Eliade:

Ce lung somn am mai dormit…

cine mi-a risipit oasele

cine mi-le adună

din toate cimitirele

de astre şi galaxii?

 

cine pune pe oase

haina cărnii

în atîta frig de lumină?

[…]

Noi lupii luminii

adunaţi  la masa rotundă

roată cu spiţe aprinse

în jurul Potirului de aur

sau Cristelniţă de fier

rază lîngă rază am hotărît

să chemăm Bufniţa Mare

să întingem cu ea împreună în neistovitele taine

şi în tăcerea ei

Ca noaptea fără nici o stea

să înecăm trecutele zarve”.

 

Basarab Nicolescu