Aug 30, 2014

Posted by in Lecturi complementare

Maria CARPOV – Mutația formelor culturale (I)

Cartea lui Alain Lombard, Politique culturelle internationale. Le modčle français face ŕ la mondialisation, (Paris, BABEL, Maison des cultures du monde, 2003) poate constitui un răspuns/ răspunsul la întrebările generate de gestionarea culturii într-un cadru social şi politic schimbat şi în evidentă permanentă schimbare, reflectată în instabilitatea stării emoţionale, determinată fie de teama uniformizării, fie de aprecierea avantajelor comportate de contactele dintre culturi, de dialogul acestora. Pesimistă sau optimistă, viziunea este urmarea schimbărilor şi, mai ales, a ritmului în care se produc, iar în ceea ce priveşte cultura, trebuie să nu se uite că „imaginarul şi creaţia nu se guvernează aidoma treburilor publice ale ţării” (Jean Duvignaud, „Préface”). Cum se manifestă o politică culturală în epoca globalizării cînd se impune redefinirea termenilor, începînd chiar cu cel de cultură? Cum se pot lua hotărîri într-o stare mai curînd confuză, uniformizarea neîmpiedicînd perceperea realităţii incontestabile, întîlnirea culturilor, schimburile dintre ele, metisajele, întrepătrunderea, fenomene ce nu pot fi ignorate ca scut sigur, remediu ce elimină primejdia, fatalitatea uniformizării? Alain Lombard oferă soluţii, cel puţin acceptabile, tocmai la astfel de întrebări, sprijinindu-se pe realitatea potrivit căreia „dialogul cultural internaţional este mai mult ca oricînd la ordinea zilei”. Statul are datoria să pună de acord acţiunile sale cu necontenita mutaţie din zona creaţiei (cf. Duvignaud). Este subliniat rolul Franţei, frecvent la originea unei politici adecvate la noile conjuncturi socio-politice, naţionale, dar şi internaţionale, rol uşor de recunoscut în dezvoltarea unei adevărate diplomaţii culturale şi în construirea unor reţele de colaboratori/agenţi de realizare pe deasupra frontierelor, „o muncă ce nu se sfîrşeşte niciodată şi care justifică excepţia”, deoarece „imaginaţia este o permanentă globalizare, mai presus de cea a pieţei” (Duvignaud).

Alain Lombard încearcă să stabilească sensul şi realitatea acesteia, întrucît (cf. supra) viziunea utilizatorilor decide adesea semnificaţia atribuită conceptului. Semnalarea, chiar tratarea, fie şi rapidă, a aspectelor avute în vedere pentru atingerea acestui scop este indispensabilă. Reţin din aceste mijloace/factori activi aspecte ce se bucură de oarecare insistenţă: globalizarea ca situaţie favorabilă dezvoltării schimburilor, chiar dacă acestea sînt inegale; promovarea unei politici culturale internaţionale, scopurile ei legate de progresul vădit; cercetări asupra influenţei imperialismului cultural, asupra acestuia ca sursă de prosperitate, pace, diversitate – efectele secundare ale acestor aspecte; funcţionalizarea modelului francez – istorie şi prezent –, mutaţiile impuse de evoluţiile tehnicii; interesul crescînd pentru promovarea limbii şi a culturii franceze în străinătate; receptarea culturilor străine în Franţa – crearea unor instituţii şi proceduri specifice. Un loc special este rezervat excepţiei culturale (v. ultimele patru numere din Convorbiri literare), asupra căreia mă voi opri şi eu.

*

Autorul declară, cu riscul de a contraria, că mondializarea/ globalizarea pune în lumină, avantajează deci, diversitatea culturală, fără a ascunde efectul preocupant, întemeiat fiind, prezentat de temerile de uniformizare, mai ales la nivelul integrării regionale, risc, motiv de îngrijorare determinant pentru a face din apărarea diversităţii culturale „una din provocările majore ale relaţiilor culturale internaţionale asumate de Franţa”, în ciuda relativei ambiguităţi a acestei noţiuni, politică culturală, ambiguitate care, departe de a o condamna, nu-i ştirbeşte poziţia de argument eficace în revendicarea diversităţii culturale. Astfel, excepţia culturală îşi (re)confirmă şi consolidează pe deplin actualitatea (în 2003), în ciuda unor glasuri – izolate – care au aerul că se îndoiesc.

Menţinerea şi încurajarea diversităţii culturale internaţionale, dezvoltarea ei, răspunde unei triple exigenţe: culturală, politică, economică. Prima cerinţă ar fi deci lupta împotriva uniformizării, apărarea identităţii culturilor, a specificităţii lor, „întrucît identitatea este vehicul pentru valori, idei şi sensuri”, este o bogăţie ce trebuie protejată. Din punct de vedere politic, se încurajează , în esenţă, pluralismul producţiilor culturale, imperativul diversitate culturală fiind garanţia stabilităţii şi a păcii. În sfîrşit, a treia exigenţă are în vedere industriile culturale, ponderea lor fiind foarte importantă pentru existenţa unor locuri de muncă şi creşterea economică în condiţiile societăţii informaţiei etc.

?inînd seama de inegalitatea schimburilor interculturale între Statele Unite şi Europa (cf. supra), dezechilibru ce sporeşte, se cere o politică specială menită să remedieze situaţia pe toate cele trei planuri, cultural, economic, politic: „această triplă cerinţă (…) a obligat puterile publice, statale să dea prioritate, în mod deschis, obiectivului reprezentat de diversitatea culturală” devenită obiectiv major , de pildă, pentru profesioniştii din sectorul audiovizual. Lombard îşi susţine afirmaţia cu foarte multe amănunte care atestă o sensibilitate specială din partea celor implicaţi în acest sector, gata să reacţioneze „fără ambiguitate” în favoarea şi pentru promovarea diversităţii culturale, „într-un consens care depăşeşte clivajele politice”. În mod firesc, este evocată excepţia culturală în esenţa ei – în negocierile internaţionale, bunurile culturale nu pot fi tratate ca nişte mărfuri ca oricare altele, cu mentalitatea şi în termenii economiei de piaţă. De altfel, Lombard sugerează reconsiderarea sintagmei „excepţie culturală”, restrictivă şi defensivă după părerea sa, înlocuirea cu diversitate culturală ar putea elimina neajunsurile. Propunerea este, totuşi, vulnerabilă, cele două desemnări nefiind echivalente decît la nivelul principiului fondator. Cert şi lipsit de echivoc este apelul la dialog şi la respectarea tuturor culturilor, din toate părţile lumii, apel ce se desprinde dintr-un discurs al preşedintelui Franţei (2 februarie 2003), diversitatea culturală fiind o componentă, un factor durabil de dezvoltare, de creativitate, parte din patrimoniul comun al lumii. Diplomaţia culturală nu-l poate nesocoti, „diversitatea culturală este pentru omenire la fel de necesară ca şi biodiversitatea în ordinea viului” (Declaraţia universală despre Diversitatea culturală, art.1, 26 oct. 2001), deşi obiecţiile s-au făcut şi ele auzite şi dinspre dreapta şi dinspre stînga: protecţionism, arhaism, anacronism, paseism, nostalgie, crispare identitară, frica de competiţie. Sînt, desigur, riscuri reale, dar ele au totodată forţa, capacitatea de a induce concluzia că se impun măsuri ofensive. Nu impunînd publicului gustul promotorilor diversităţii culturale, modelul francez, de exemplu, ci de a da publicului posibilitatea să aleagă. Pentru a putea lupta, Statele trebuie să practice politici culturale al căror scop principal să fie respectarea excepţiei culturale, să adopte reglementări ce nu pot fi ocolite. Nu este vorba de opoziţie faţă de globalizare, „dimpotrivă, (…) se constată că globalizarea ar fi un factor natural şi foarte puternic pentru izbînda unei viziuni optimiste, pozitive în această luptă reală. Real pare să fie şi riscul de „crispare identitară”, aceasta trebuie respinsă, respectarea identităţii trebuie pusă printre priorităţi, între deschidere şi identitate există, trebuie să existe un raport dialectic, fără identitate nu este posibilă deschiderea, încît „replierea identitară” este un pericol cu multiple manifestări şi consecinţe – naţionalism, şovinism, fanatism. Problema trebuie gîndită, în aceiaşi termeni, în sînul unei naţiuni, cultura minorităţilor nu trebuie subestimată sau ignorată, aşadar, pluralismul cultural nu trebuie gîndit doar la scară planetară.

Despre excepţia culturală Lombard susţine că ea se dovedeşte a fi un mijloc excelent/mijlocul care creează o adevărată mentalitate în sprijinul diversităţii culturale, prin aceasta actualitatea ei nu poate fi pusă la îndoială. Însăşi repunerea ei în discuţie constituie dovada că principiul care o fundamentează este activ, este viu. Confruntările dure cu partenerii concilianţi aduc dovezi suplimentare, lăsînd totodată să se vadă necesitatea unor noi clarificări/explicitări privind dimensiunea economică, de exemplu, adesea amintită, explicitări menite să elimine ezitările în chestiuni unde poziţiile tranşante ar trebui să se bucure de „o întîmpinare unanimă”, de consens. Avantajele ar fi numeroase. Expresia excepţie culturală a intrat în sanctuarul naţional de care nu trebuie să ne atingem, asemenea cuvintelor din Marsilieza/ imnul naţional (cf. Daniel Toscan du Plantier) declaraţie întărită de un mare număr de citate din manifestările în favoarea promovării diversităţii culturale, modelul francez fiind oferit ca garant al reuşitei în desfăşurarea unei diplomaţii culturale, „o provocare majoră a acţiunii guvernamentale”.

Revista indexata EBSCO