Sep 2, 2014

Posted by in EDITORIAL

Virgil NEMOIANU – Suetoniu

Vreme de multe secole istoricii greci şi romani ai Antichităţii au fost citiţi cu toată atenţia şi admiraţia. Tucidide era socotit un teoretician şi specialist al strategicului şi al politicii militare, geopolitice. Plutarh era lăudat ca portretist fără de seamăn şi (într-un fel) ante-mergător al „psihoistoriei”. Tacitus era apreciat drept maestru al pesimismului istoric, un necruţător jude al cruzimilor şi vinovăţiilor „Puterii”, sau (aş zice eu) un fel de Cioran timpuriu. La Tit Liviu în schimb măreţia marmoreană, bucuria înfăptuirilor şi semeţiilor Romei duceau pe unii cititori la titlul de „Virgiliu al prozei romane”. Sallust îi intriga pe mulţi prin paradoxalele contradicţii între viaţa sa publică mai mult decît îndoielnică şi scriitura sa tranşantă, precisă, dedicate virtuţilor morale; pînă şi un Nietzsche şi-l afirma ca model. Astăzi aceşti mari autori (judecăţile şi aprecierile înşirate erau de altfel întrutotul justificate) sînt citiţi ceva mai puţin, poate au încetat să mai fie socotiţi exemplari.

Este curios totuşi că nu numai în ziua de azi, dar chiar şi odinioară, în Renaştere de pildă sau în veacurile ulterioare, Suetoniu era mult mai puţin glorificat şi admirat. Curios, dar mai ales nedrept. Căci ne aflăm în faţă cu un istoric adevărat, în deplinul sens al cuvîntului, documentat, obiectiv, informativ, multilateral. Numele său complet era Gaius Suetonius Tranquillus, foarte plăcut nume. Iar viaţa sa a fost dedicată cercetării studioase şi scrisului, opera lui a fost de fapt enormă, deşi numai o mică parte din ea a supravieţuit. Dacă tot  am pomenit mai sus numele lui Nietzsche şi al lui Cioran, să recurgem de asta dată la numele lui Nicolae Iorga drept punct de referinţă. Din această operă uriaşă a lui Suetoniu a supravieţuit numai Vieţile Cezarilor (lipsesc şi de acolo vreo 2-3 secţiuni de la început, din biografia lui Iuliu Cezar) şi fragmente răzleţe biografic-analitice privind oameni iluştri din lumea umanităţilor: retorică, poezie, filologie („gramatică”). Dar ştim că Suetoniu s-a aplecat harnic asupra contextelor sociale; are cărţi, azi pierdute, despre moravurile şi datinile romanilor, despre moda şi felurile de îmbrăcăminte, despre sărbătorile romanilor, un grupaj despre „vieţile curvelor celebre”, cum şi eseuri despre natură, gramatică, un studiu critic despre Cicero şi încă multe altele. Într-un cuvînt, iată un istoric care, în tradiţia lui Herodot, crede că a scrie istoria vieţii sociale este datoria şi mîndria meşteşugului său: deschide calea într-o direcţie care, aproape 2000 de ani mai tîrziu, se va dovedi rodnică şi necesară.

Spre deosebire de vulcanicul său descendent moldovean, Suetoniu nu s-a amestecat sau afirmat în viaţa politică, dar a reuşit totuşi (mai ales cu sprijinul influentului şi învăţatului aristocrat Pliniu cel Tînăr) să se ridice social, numit fiind şef al arhivelor romane, conducător de mari biblioteci, ba chiar ajungînd secretar (de fapt un fel de „şef de cabinet”) al ilustrului împărat Hadrian. Acesta l-a destituit curînd sub motiv că ar fi întreţinut relaţii sexuale cu împărăteasa (Vibia Sabina), femeie de aproape de 40 de ani, în vreme ce învăţatul însuşi trecuse de 50  de ani. Personal nu sînt cu totul convins de adevărul acestui episod, căci dacă ar fi fost real, pedeapsa ar fi fost probabil mult mai dură, chiar şi în cazul judiciosului şi echitabilului Hadrian. De altfel căsătoria a continuat, iar înmormîntarea soaţei a coincis cu „divinizarea” ei.

Oricum, să ne oprim la capodopera care a supravieţuit. Cuprinde 12 micro-monografii: divul Iuliu Cezar, divul Octavian Augustus, divul Tiberius, divul Gaius Caligula, divul Claudius, divul Nero, Galba, Otho, Vitellius, divul Vespasian, Titus, divul Domiţian. Fiecare dintre acestea este extrem de meticuloasă şi urmează o structură aproape identică. Fiecare din cele 12 prezentări începe cu relatarea originii (socială, etnică, familială, regională), apoi urmează relatarea carierei şi ascensiunii personajului. Odată ajuns pe tronul imperial, Suetoniu zugrăveşte foarte obiectiv înfăptuirile respectivului împărat (arhitecturale, edilitare, legislative, judiciare), zic foarte obiectiv întrucît nici în cazul unor figuri monstruoase precum Nero sau Caligula nu sînt ascunse realizări pozitive, apoi trece la vinovăţiile, abuzurile şi crimele fiecăruia, cu severitate necruţătoare enumerate, apoi descrie înfăţişarea fizică, sănătatea, inteligenţa culturală a fiecăruia şi desigur, sfîrşitul său, mai mult sau mai puţin crunt. Informaţiile sînt formidabil de amănunţite, în cazul lui Octavian August de pildă e greu de imaginat un diagnostic medical mai detailat pe pagini întregi. Descrierea măsurilor legislative dovedeşte cunoştinţele excepţionale ale istoricului. Cititorul e impresionat nu în ultimul rînd de scrupulele savantului care enumeră mai multe opţiuni posibile sau circulate privind felul în care s-au desfăşurat sau nu s-au desfăşurat diverse evenimente. În concluzie, putem spune că afară de Cezar şi Octavian, cel mai bine apar Vespasian şi Titus. Pe drept cuvînt Galba, Otho şi Vitellius sînt trataţi drept nişte derbedei de înaltă familie.

Talentul lui Suetoniu este deosebit atunci cînd trece cu uşurinţă de la probleme generale, eventual teoretice, la anecdote, referiri scurte şi amuzante, amănunte concrete. Mai puţin convins am fost de pasaje pe care Suetoniu le consideră „vorbe de spirit”, referiri satirice şi altele de acest fel care pe mine unul nu m-au amuzat prea tare, nu mi s-au părut hazlii. Poate e vorba pur şi simplu de schimbarea atmosferei culturale de la un moment istoric la altul.

Ar mai fi de notat că Suetoniu ia în colimator aproape exclusiv figurile istorice alese. Vreau să spun că îmi lipseşte la lectură un anume context uman. Da, rudele apropiate ale Imperatorilor sînt conştiincios prezentate. Nu tot aşa echipele de consilieri, generali, oameni de stat care i-au înconjurat. Un Agrippa, un Mecena, un Seneca, un Petroniu, chiar un Sejanus abia dacă sînt pomeniţi. Tot astfel poeţii, intelectualii vremii (fie chiar şi uneori ostili împăraţilor) par trecuţi cu vederea: Catullus, Horaţiu, Ovidiu, Virgiliu şi atîţia alţii abia dacă sînt numiţi. Poate că în alte cărţi, pierdute total sau parţial, se vorbeşte mai mult despre ei. Mie totuşi în text mi-a lipsit această prezenţă. Ca să spunem lucrurilor pe nume întreaga naraţiune este centrată pe treburile capitalei, ale Romei. Afacerile externe, de atîtea ori esenţiale, sînt foarte zgîrcit înfăţişate.

Mai e ceva interesant. Suetoniu se numără printre primii istorici antici care pomenesc despre răspîndirea creştinismului la Roma, chiar de 2-3 ori în volumul pe care îl discutăm. El îi numeşte creştini „evreii instigaţi de Chrestus”, ca şi alţi autori. E un fapt ce merită anume atenţie, mai ales că Suetoniu se manifesta ca aderent fidel al credinţelor mitologiei latine.

Cartea am citit-o în inegalata serie editorială Loeb, cu text latin şi traducere engleză în iuxta. (Probabil că mai răsfoisem pe Suetoniu în anii facultăţii, dar de o lectură mai atentă abia acum m-am învrednicit.) Latina mea e, politicos vorbind, foarte vagă. Mă gîndesc cu regret cum în anii facultăţii cînd aveam atîţia prieteni clasicişti de forţă (Mihai Nasta, Bebe Georgescu şi alţii) nu m-am străduit să învăţ ca lumea această sublima limbă. Nu pot deci exprima nici o judecată despre valoarea stilistică a originalului.

Pot în schimb spune sus şi tare că Suetoniu e un adevărat părinte fondator al istoriografiei moderne. Pot susţine admirativ şi cu deplină siguranţă că Suetoniu a fost un adevărat antemergător al modalităţilor naraţiunii socio-istorice mai noi. Pot spune că influenţa sa a fost neîncetată în Evul Mediu şi în Renaştere. (De pildă monografia lui Einhard despre Carol cel Mare scrisă cam la AD 830 nici nu se poate imagina fără opera lui Suetoniu.) Pot saluta prin acest mare şi „liniştit” om felul în care influenţa persistentă a Clasicismului Antic a modelat întreaga istorie culturală, intelectuală (şi nu numai!!) a Europei.

Revista indexata EBSCO