Aug 30, 2014

Posted by in Interviu

„Pentru Marin Preda era extrem de relaxant să afle că prostia poate fi ceva foarte serios”

Afirmaţi de curând, domnule Sorin Preda, că în Siliştea Gumeşti, efuziunile sentimentale nu sunt neapărat un păcat, cât o izmeneală sentimentală, o dovadă de slăbiciune sau uneori, după caz, o gravă lipsă de educaţie. Şi nici că Ilinca ori Sae va fi recunoscut vreodată sentimentele lor faţă de Marin Preda, cu toate că exista o vizibilă explozie de ospitalitate a Ilincăi când Marin oprea maşina la poarta casei din Siliştea Gumeşti. Copil fiind, cum percepeați lumea din Siliștea pierdută  în „Bărăganul zgrunţuros şi fierbinte”?

 

Nu am asistat la prea multe întâlniri siliştene între Marin şi sora lui, Ilinca. Motivele ţin de programul încărcat al scriitorului, dar şi de precauţia marelui romancier de a împărtăşi momentele de intimitate din viaţa lui cu oricine. Era un privilegiu să-l însoţeşti pe Marin Preda în satul lui natal şi să-l observi cum se transformă treptat din directorul sever de editură care era, într-un elev scos la tablă de faţă cu părinţii şi inspectorul şcolar. Cred că, revenind la Siliştea, scriitorul avea mari şi intratabile emoţii, dar ştia să le ascundă în tăceri adânci sau în răbufniri intempestive de veselie (he-he-he!), atunci când arăta din goana maşinii spre un măgar înhămat la cotigă, după care concluziona filosofic: „Marca Simplon, aprinderea cu ciomagul!”. Nu ştiu ce anume căuta el în Siliştea: prieteni, amintiri, gusturi sau noi întâmplări. În orice caz, chiar dacă nu era expansiv şi plimbăreţ, stătea de-o parte şi lua aminte. Era o lume care îl uimea în permanenţă. O lume plină de răutăţi şi exprimări sublime. O lume de oameni mintoşi, uşor înfumuraţi, proşti uneori, dar niciodată plicticoşi sau lipsiţi de haz. Oameni vii şi neclintiţi în credinţa lor că lumea începe şi se termină cu dânşii. Cam asta îl impresiona pe Marin, de câte ori revenea la obârşie – faptul că oamenii aceia simpli şi fără multă carte aveau orgoliul de a nu se lăsa striviţi de istorie sau altă entitate abstractă. Aşa erau (mai sunt oare?) siliştenii. Se supuneau formal oricărui regim politic, dar, în realitate, nu acceptau autoritatea nimănui (nici a perceptorului, nici a „ăluia mic” – Regele Mihai, şi cu atât mai puţin a băiatului lui Paţanghel, ajuns mare scriitor la Bucureşti), convinşi că, împinşi puţin de la spate şi având un dram de noroc, ei ar fi fost şi mai buni, şi mai renumiţi, şi mai de ispravă decât Marin sau generalul Dragnea. Pentru silişteni, soarele e neapărat un reper. E doar un astru destinat din plecare să se învârte temeinic şi neoprit în jurul lor. Când a aflat de moartea scriitorului, un bătrân din sat a început să se caine: „Ce nenorocire dom’le… Ce nenorocire! Muri Marin Preda şi acu nu mai are cine să-mi scrie amintirile şi tot ce-am pătimit eu în timpul războiului! Rămăsei cu viaţa nescrisă. Rămăsei al nimănui”. Pentru silişteni, nenorocirile nu pot fi decât strict personale. Restul, de la războaie până la cataclisme naturale cu sute şi mii de morţi, nu reprezintă decât evenimente şi întâmplări numai bune de discutat în poiana lui Iocan sau la crâşma din dreptul Monumentului – cel cu porumbelul aşezat în cuibar, în aşteptarea păcii mondiale.

 

Cum l-aţi descrie pe Marin Preda?

 

E greu să-l descrii pe Marin Preda. Nu semăna cu nimeni. Poate puţin cu Panait Istrati, puţin cu Eliade, când era tânăr. Ţin minte că la un moment dat (eram în Dionisie Lupu, nr. 4), s-a uitat în oglindă şi, observând că e neras de câteva zile, a spus ca pentru sine: „Ce-ar fi să-mi las barbă şi să semăn câteva zile cu Hemingway”. Apoi, a râs şi s-a retras în liniştea sălii de baie, cugetând în sinea lui că, în ciuda aparenţelor, schimbul l-ar fi dezavantajat. Corect ar fi fost un schimb de înfăţişări – Marin să-şi lase barbă, iar Hemingway să-şi pună pe nas o pereche de ochelari cu dioptrii mari, asemenea marelui romancier siliştean. Revin deci şi spun că nu e uşor să-i faci un portret scriitorului. În realitatea lui de zi cu zi, Marin Preda era poliedric. Avea mai multe înfăţişări şi laturi distincte. Fiecare avea ocazia să-l cunoască în alt mod. Fostele iubite într-un fel; duşmanii, în altul. Avea ceva teatral în el, dar şi ceva extrem de profund, insondabil. Râdea cu o poftă nebună, visceral aproape. Tăcea la fel. Părea absent, cu mintea în vacanţă, iar peste nişte luni, era în stare să-ţi reproducă discuţia şi spusele tale cu o precizie de reportofon. Nu era confesiv, dar te putea surprinde cu o amintire ciudată, cu o mărturie la care nu te-ai fi aşteptat. Chiar dacă umorul nu-l părăsea niciodată, orice cuvânt sau constatare aveau în gura lui o apăsare de adevăr istoric, de lucru îndelung verificat. „S-a descoperit legea prostiei universale” zicea el, şi îţi rezuma expresiv şi cu mult farmec Legea lui Peter, liniştit cumva că prostia nu e o aiureală, o scrânteală accidentală a minţii. Pentru Marin Preda era extrem de relaxant să afle că prostia poate fi ceva foarte serios, ce se studiază în universităţi celebre, după legităţi, principii şi formule exacte de calcul. Asta însemna că, având de lucru cu prostia, omenirea putea să lase în pace deşteptăciunea şi oamenii din dotare. Un timp măcar, cât să mai poată scrie el o carte.

 

După 1990, personalitatea şi opera lui Marin Preda au intrat într-un soi de restaurare prin adăugarea unor elemente gen „în opera lui Marin Preda există realism socialist”,” că se documenta din presa comunistă” ori că „Marin Preda a fost stâlpul puterii comuniste”. Produc aceste constatări critice suficiente motive pentru te întreba, alături de unele concesii făcute şi recunoscute chiar de scriitor, dacă nu cumva Marin Preda a fost un nomenclaturist şi un susţinător al regimului comunist din România?

 

Colaboraţionismul lui Marin Preda e o imensă prostie, ca să nu vorbesc în alţi termeni, de moralitate. Concesiile lui au fost mărunte şi taxate de chiar el, în persoană (de pildă, regreta nuvela Desfăşurarea şi, mai ales, regreta folosirea ei de către propaganda acelor vremuri). Celelalte acuze sunt fie inventate, fie preluate după ureche: Ana Roşculeţ nu e un roman „muncitoresc”; Moromeţii, vol. II, nu e o odă închinată noilor realităţi socialiste; Delirul nu e o promisiune făcută lui Ceauşescu că va scrie despre mirifica lui biografie revoluţionară. Marin Preda nu era ahtiat după funcţii şi onoruri. Îi plăcea admiraţia oamenilor de pe stradă, a taximetriştilor, a elevelor visătoare, dar atât. Totul se rezuma la scrisul său şi la condiţia lui de scriitor profesionist. N-ar fi acceptat nici mort să fie preşedintele Uniunii Scriitorilor, având oroare de protocol şi şedinţe interminabile. N-ar fi primit nicio funcţie de partid şi n-ar fi semnat nici cea mai nevinovată aluzie omagială. De asta, probabil, mulţi l-au urât pe Marin Preda. L-au urât pentru talentul şi perseverenţa lui profesionistă. L-au urât pentru femeile ce roiau în jurul lui, pentru soţiile frumoase, pentru numeroşii bani pe care îi primea la fiecare reeditare sau nouă apariţie editorială. Îi urau pentru că lua cina zilnic la Capşa şi nu avea nici un leu împrumutat de la Fondul Literar. Putea să călătorească în Franţa când voia. Putea să-şi petreacă nişte săptămâni de odihnă în cele mai luxoase camere de la Cumpătul, Pelişor sau Neptun…Marin Preda a fost ultimul scriitor român profesionist şi pigmeii nu puteau ierta un asemenea afront. Eugen Simion are altă mirare şi altă explicaţie. Întrebându-se de ce mulţi scriitori au continuat să-l urască şi după moarte, dl Simion găsea motivul în originea ţărănească a lui Preda. Se prea poate, marele romancier a fost perceput mereu ca un intrus, un parvenit, un intelectual fără facultate (ar fi putut oricând obţine diploma de la Filologie, dar, din diferite motive, a refuzat). Eugen Barbu, duşmanul lui de-o viaţă, îl ironiza  cu apelativul: Ţărănoiul. Ion Lăncrănjan (alt duşman neclintit) îl numea, atunci când se afla în toane mai bune: Chiorul. Cei care îl iubeau se mulţumeau să-i spună simplu: Monşer.

Oricum, destinul lui Marin Preda nu a fost deloc plăcut. Destin de om alungat de peste tot şi neprimit de nimeni. În timp ce „intelectualii” de la madam Candrea îl refuzau pe motiv că vine de la ţară cu o lume vetustă şi gregară, ţăranii lui de la Siliştea îl cam uşuiau, crezând că e cu nasul pe sus, că e d’al oraşului şi special vine cu maşina la poartă, ca să vadă lumea ce mare şi ce tare sculă naţională a ajuns. Poate să pară excesiv ce spun, dar puţini critici literari au analizat brutalitatea excluderii lui Marin din Siliştea, din căminul părintesc. Trauma acestei plecări forţate (chior şi dosădit, nu era bun de muncă) a resimţit-o toată viaţa. O traumă ce răzbate în filigran mai toată cărţile lui.

 

Celebra valiză, carneţelele cu însemnări, manuscrisul viitorului roman „Era ticăloşilor”, despre care afirmă chiar tatăl dumneavoastră, Sae Preda, că a fost văzut la Mogoşoaia de Marin, fratele dumneavoastră, sunt doar câteva dintre enigmele alimentate după moartea scriitorului. Ce știți despre toate acestea?

 

Povestea cu valiza este mult exagerată şi scoasă din context. Ea arată câtă dreptate avea Marin Preda să se teamă de soarta manuscriselor şi a scrisorilor lui. De fapt, avea un anume dar al profeţiilor. De multe ori am avut ocazia să-mi dau seama că avea dreptate în previziunile lui nu tocmai optimiste: a anticipat divorţul meu, a bănuit că voi scrie cândva o carte despre el, a ştiut că manuscrisele lui se vor pierde, aşa cum a ştiut că nu va trăi mult… Valiza cu pricina era importantă mai mult pentru tatăl meu, care a luat rugămintea lui Marin (aceea de a avea grija de valiză) ca pe o dorinţă testamentară. În ziua morţii, tatăl meu a mers la editură, pentru a verifica dacă celebra valiză se află în seiful directorului, aşa cum lăsase vorbă la secretară (Marin punea tot timpul răul înainte). În biroul de la Cartea Românească a intrat directorul adjunct Popescu, un procuror, doi securişti şi cineva de la Uniune parcă. După aproape o oră, pe uşă a apărut dl Popescu, care, vizibil jenat, s-a scuzat faţă de tatăl meu, anunţându-l că în seiful cu pricina nu s-a găsit nimic. Absolut nimic. Ulterior, într-o discuţie privată, Macovescu (preşedintele Uniunii) a recunoscut că băieţii caută caiete şi însemnări ale scriitorului; că, la furie, artiştii devin critici şi protestatari; că aceste răbufniri umorale pot să încapă pe mâna duşmanilor, fiind folosite împotriva poporului român etc. La sfârşitul  discuţiei, l-a întrebat pe tata cu ce poate să-l ajute şi, pentru că venise vorba de glaucomul de care suferea, s-a oferit să-i semneze aprobarea a două flacoane de Timpotic, pe care tata să le  cumpere (100 de lei flaconul) de la farmacia partidului. Şi acum tata oftează că nu a reuşit să-i îndeplinească dorinţa lui frate-său. De câte ori pomenesc de valiză, el schimbă subiectul. Nu-i face nici o plăcere să-şi amintească momentul.

 

În „Cartea albă a securităţii – istoriei literare şi artistice. 1969 – 1989” echipa redacţională, coordonată de Mihai Pelin, găsim această notă: „De circa 10 ani obişnuia să consume băuturi alcoolice. Avea dese certuri cu soţia şi locuia aproape tot anul la Mogoşoaia. Era antrenat la băutură şi chefuri prelungite de către scriitorii Eugen Simion, Mircea Dinescu, Nicolae Manolescu şi Gheorghe Buzoianu”. În alt context, Sae Preda face următoarea remarcă: „Marin nu a fost băutor timp de cincizeci de ani. Însă, anturajul a contat foarte mult. În lumea scriitorilor se formează grupuri şi, la o discuţie mai prelungită, se mai şi bea. El mergea la Capşa, la restaurantul Casei Uniunii Scriitorilor ori la Casa Oamenilor de Ştiinţă, unde se mânca ieftin şi bine. Adevărul este că nu bea orice, ci numai băuturi bune şi niciodată în timpul zilei. Iar când avea de lucru, şi slavă Domnului că avea, nu stătea cu băutura în cap. Se zice că în seara nenorocirii, când a lucrat la finisarea piesei de teatru „Tinereţea lui Moromete”, a consumat singur la birou, cafea şi whisky, lucru confirmat de femeia de serviciu”. Ştiţi mai multe despre seara fatidică? Dacă există vinovaţi de moartea lui Marin Preda, nu ar trebui cunoscuţi? În ce context marele prozator se destăinuie dramaturgului Radu F. Alexandru cu fatidica frază: „Copile sunt terminat!”?

 

Despre acest episod vă poate spune mai multe Radu F. Alexandru, dar ultima zi din viaţa lui Marin Preda e mult mai complicată. Să o lăsăm aşa, complicată şi plină de mister. Asta am încercat să fac şi în cartea mea (n.a. „MOROMEŢII – Ultimul capitol”) – i-am lăsat pe interlocutori să se certe între ei. Opiniile sunt apăsat, furios despărţite. Cum ar fi spus Paul Georgescu (fost prieten al lui Marin): „Se poate şi că că, şi că că”. În orice caz, Marin a început să bea cam cu 4-5 ani înainte de moarte şi la băutură nu era antrenat nicicum de Simion, Manolescu, Buzoianu. Se numeau altfel şi, cu siguranţă, istoria literaturii va avea grijă să-i uite.

Magdalena Bedrosian are teoria extrem de elegantă şi de credibilă că noi, toţi, suntem vinovaţi de moartea lui Preda. Că, după fiecare roman nou apărut, scriitorul trecea printr-o violentă depresie post partum. Brusc, romancierul devenea vulnerabil bântuit de gânduri negre, înclinat spre excese, mereu într-o acută nevoie de afecţiune şi protecţie. Cam asta s-a întâmplat după Cel mai iubit, şi, din păcate, nimeni nu a intervenit la timp… Eu cred că Marin ştia că va muri. E vorba de ciudatul episod al astrogramei şi de confesiunea Elenei Preda, care (nu cred că minte) îmi spunea că, înainte cu câteva zile să moară, Marin a insistat să iasă în oraş şi să-i cumpere lui Nuţi nişte haine. Dincolo de neobişnuitul întâmplării (Marin se plictisea în magazine şi evita cumpărăturile), apare o enigmă şi mai mare – când a ajuns acasă şi a etalat pe pat hainele, ca orice femeie, Nuţi s-a îngrozit. Toate, dar absolut toate hainele alese de Marin erau negre.

În ce cheie trebuie citită cartea „MOROMEŢII – Ultimul capitol”? 

Cartea aceasta trebuie citită după cheful şi dispoziţia fiecăruia. E o carte ce poate fi începută de oriunde şi citită oricum, în orice direcţie, inclusiv de la coadă spre cap. Nu e nimic înlănţuit, cronologic, indisolubil legat. E vorba despre Marin Preda şi, mai ales, despre lumea lui. O lume vie, impură, contradictorie şi plină de surprize. O  lume ce se pregăteşte să moară, dar în felul ei moromeţian – cu zâmbetul pe buze şi chiştocul de ţigară între degetele îngălbenite de tutun.

 Gabriel Argeşeanu

 

 

Revista indexata EBSCO