Aug 30, 2014

Posted by in Interviu

„Literatura a dovedit întotdeauna o mare capacitate internă de a renaște din propria cenușă!”

Eugen Munteanu: Stimată doamnă profesoară Elvira Sorohan, permiteţi‑mi mai întâi să vă mulţumesc pentru faptul că aţi acceptat să îmi acordaţi un interviu, mie, unul dintre numeroşii studenţi pe care i-aţi avut pe parcursul întregii cariere. Ar fi fost poate mai bine ca discuţia aceasta să fi avut loc mai de mult, dar este bine că am putut să o provocăm fie şi acum. Nu vă ascund că una dintre cauzele pentru care v‑am solicitat acest interviu este şi faptul că, apropiindu‑ne de data în care d‑vostră veţi împlini o vârstă rotundă, m‑am asociat numeroşilor dumneavoastră foşti studenţi şi colaboratori care nu au dorit să lase să treacă neobservat acest eveniment! V‑am rugat ca, în cadrul acestei discuţii, să binevoiţi să ne împărtăşi o serie de informaţii despre familia dumneavoastră, despre anii d‑voastră de formaţie, despre perioadele şi epocile pe care le‑aţi parcurs… Nu aţi dorit să schiţăm un plan al discuţiei, preferând să lăsăm spontaneitatea să determine sensul dialogului nostru. Permiteţi‑mi să vă mai reţin câteva momente atenţia cu o serie de reflecţii confesive. Eu personal v‑am cunoscut în toamna anului 1974, ca student în anul I al Facultăţii de Filologie şi participant la seminarul le literatură română veche, condus de dumneavoastră. Seminarul se ţinea într‑o sală încăpătoare şi luminoasă, S/3, care se găsea la primul nivel al clădirii principale, în zona unde astăzi se află teologia catolică. De fapt, primul contact îl avusesem cu două luni mai devreme când, la proba orală a examenului de admitere, întâmplându‑se să nimeresc în seria examinată de d‑voastră, v‑aţi declarat foarte mulţumită de răspunsul candidatului din faţa d‑voastră, despre „forme ale comicului în dramaturgia lui Caragiale”. S‑a mai întâmplat ceva notabil în privinţa relaţiilor cu d‑voastră ale seriei de studenţi căreia îi aparţineam: în „poza de familie” pe care am făcut‑o la absolvire, pe treptele intrării principale ale Universităţii, d‑voastră sunteţi singura dintre profesori care apăreţi alături de cei 40 de absolvenţi. Vă aflaţi atunci în floarea vârstei, de la înălţimea catedrei poziţionate, potrivit vechilor tradiţii, pe un postament, deasupra nivelului studenţilor, impuneaţi tuturor, băieţi şi fete, printr‑o distincţie naturală rar întâlnită în epocă, printr‑o sobrietate care nu excludea căldura interioară, printr‑o autoritate fără stridenţe, printr-un fel de ştiinţă a dialogului cu cei foarte tineri, marcată de o abordare directă a învăţăcelului, lipsită deopotrivă de familiarisme, dar şi de rigidităţi „ex cathedra”.

Aş începe prin a vă întreba cum aţi devenit filolog şi cum aţi ajuns în câmpul literaturii române vechi, dar mai întâi v‑aş ruga să ne vorbiţi, dacă sunteţi de acord, despre originile d‑voastră, despre primi ani de viaţă şi de şcoală.

Elvira Sorohan: Apropos de nuanţa confesivă pe care aţi imprimat‑o discuţiei noastre, aş vrea să menţionez faptul că îmi aduc perfect de bine aminte de seria de studenţi căreia îi aparţineţi, care a fost una dintre cele mai bune din istoria Facultăţii. În lunga mea carieră de asistent şi lector, mult mai târziu, după cum erau vremurile pe atunci, conferenţiar şi profesor, îmi amintesc perfect chiar şi unele detalii, cum ar fi cele despre sălile unde se desfăşurau seminariile, chipurile şi numele studenţilor. Cu seria d‑voastră îmi amintesc că făceam nu numai seminarul de literatură română veche, ci şi, mai tîrziu, în anul al III‑lea, seminarii de literatură română modernă, la cursul profesorului Constantin Ciopraga. Îmi amintesc şi de locul în bancă unde stăteau unii dintre studenţi. Am o memorie vizuală, o retină care înregistrează toate amănuntele astea, nu este o chestiune cu care să ne lăudăm, ţine, poate, de specificul feminin…

Cât priveşte originea mea, aceasta se pierde în trecutul deceniilor, dar sunt şi lucruri pe care le am încă proaspete în amintire. Am avut părinţi oameni foarte simpli, dar cu şcoală. Nu foarte multă şcoală, dar totuşi cu şcoală. Tatăl meu era muncitor mecanic, mama era casnică. Am fost patru copii, pe care mama i‑a crescut până eu am împlinit nouă ani, când tatăl ne‑a părăsit şi am rămas cu fratele meu mai mare, care era contabil, un tânăr foarte talentat în contabilitate, dar care n‑a putut să facă studii superioare, a rămas la nivelul unui liceu comercial. El a întreţinut familia noastră, a fost, de fapt, al doilea meu tată. Alte amănunte, pe măsură ce înaintează dialogul nostru.

E.M.: V‑aţi născut. . .

E.S.: Da, m‑am născut la Vaslui, în târg, bunicii mei erau oameni de la ţară, proaspăt veniţi în oraş. Rezultă deci că mama şi tata erau orăşeni de primă generaţie. Numele meu de familie a fost Vieru. Numele sub care sunt cunoscută, Sorohan, este numele soţului meu, care vine dintr‑o familie de bucovineni, din zona Rădăuţi, dintr-o comună din preajmă…

E.M.: Numele de familie Sorohan provine probabil de la apelativul sorocan, persoană care vine de la Soroca…

E.S.: Da, aşa este, de la Soroca. Ceea ce mai ştiu este că, în actele mai vechi ale socrului meu, se scria Sorokan, cu k. Când Bucovina a trecut la Regat, printr-o transcriere neglijentă, k a devenit h şi aşa s‑a ajuns la forma actuală a acestui nume de familie. Familia mea s‑a constituit repede. După ce am terminat facultatea, în 1957, m‑am căsătorit cu soţul meu, care era fizician, absolvent al Facultăţii de Fizică din Bucureşti, apreciat aici de către profesorul Procopiu, care l‑a angajat imediat ca asistent. Asistent era soţul meu şi în momentul căsătoriei. Am avut o fiică, Alina. Era extraordinar de dotată intelectual, dar natura, care ne‑a dăruit‑o, a fost parcă geloasă pe propria ei operă şi ne‑a răpit‑o, când ea abia terminase facultatea de medicină, cu note excepţionale. Era viaţa vieţii mele, încât mă mir că mai trăiesc. A fost foarte apreciată în mediile academice ale medicinei ieşene. Şi azi când mă întîlnesc cu unii dintre foştii ei profesori, îşi mai amintesc de calităţile cu totul excepţionale, de mintea ei strălucită… Asta a fost, trăim cu amintirea ei. Se spune că dispăruţii noştri dragi trăiesc atât cât trăiesc cei ce le păstrează amintirea.

E.M.: Dacă îmi permiteţi, doamnă profesoară, aş îndrăzni să vă spun că foarte multă lume v‑a admirat şi vă admiră pentru felul în care aţi depăşit această dramă familială majoră, cea mai mare durere care poate fi trăită de un părinte. Împreună cu dl profesor Sorohan, aţi reuşit să vă păstraţi un cuplu luminos, senin, generos… Mulţi, foarte mulţi dintre noi, în faţa unor asemenea tragedii, am fi devenit probabil închişi în noi înşine, mizantropi… Mai ales faţă de tineri, d‑voastră v‑aţi păstrat întreaga disponibilitate, cu generozitatea şi deschiderea spre dialog pe care v‑am cunoscut‑o în urmă cu bune decenii.

E.S.: Am depăşit criza lucrând. Pe de altă parte, în unii dintre tinerii pe care i‑am întâlnit ca profesor, am regăsit calităţi ale fiicei mele, inteligenţe de structuri asemănătoare, care m‑au făcut să îi cultiv… Printre studente căutam şi trăsăturile ei fizice, măcar apropiate dacă nu întocmai.

E.M.: Vom ajunge să vorbim şi despre tema aceasta a relaţiei dintre profesori şi discipoli, deocamdată aş dori să mai zăbovim puţin asupra anilor d‑voastră de formare.

E.S.: Este bine de ştiut că, îndată după terminarea facultăţii, un an, am fost profesoară la o şcoală din Vaslui. Acolo mi‑am confirmat vocaţia didactică. Eu mi‑am iubit foarte mult profesia, „dăscălia”, faptul de a fi profesoară. Acolo la Vaslui, după numai un an, copiii m‑au simpatizat atât de mult încât, atunci când s‑a pus problema să plec la Iaşi, prin căsătorie, mi‑au făcut nişte demonstraţii de simpatie absolut impresionante. Aici, la Universitatea din Iaşi, am dat un concurs la Catedra de literatura română, prilejul oferindu‑mi‑l profesorul Alexandru Dima, care mă avusese studentă la Literatura universală şi care mă aprecia foarte mult. Eram o studentă care citea foarte mult, ceea ce profesorului Dima îi plăcea, organiza cu noi, cei pe care îi remarca, un fel de colocvii, după care se pare că m‑a ţinut minte aşa încât mai târziu, în 1958, m‑a chemat la acest concurs. S‑a întâmplat atunci ca liber să fie un post de asistent la disciplina Literatura română veche. N‑aş putea spune că am fost absolut încântată, pentru că pe atunci mă atrăgeau cu precădere alte perioade ale literaturii române. Acestea fiind împrejurările, m‑am ambiţionat şi m‑am pus la punct cu această materie. Nu mi‑a fost uşor, pentru că acesta era domeniul în care eram destul de puţin pregătită din timpul facultăţii.

E.M.: Voiam să remarc un lucru. Sunteţi perceput ca un specialist în literatura română veche, şi pe bună dreptate, aţi scris şi publicat lucruri esenţiale despre Dimitrie Cantemir, despre Miron Costin şi Neculce, despre Budai‑Deleanu.

E.S.: Şi am predat decenii la rând Literatură română veche, încercând să extrag din ea tot ce poate să aparţină literaturii narative, ca întemeiere, separând-o de domeniul mai larg al istoriei culturii. Am făcut şi exerciţii comparative cu literatura medievală franceză şi sublinieri de date ce ţin de istoria mentalităţilor. Le-am citit studenţilor două documente de limbă, Jurămintele de la Strasbourg şi Scrisoarea lui Necşu, după care am angajat un dialog despre diferenţele de mentalitate, cea balcanică şi cea cavalerească, occidentală.

E.M.: Tocmai! Dar aţi scris, mai recent, şi o carte foarte valoroasă despre George Călinescu. Cum explicaţi această mobilitate a d‑voastră în câmpul cercetării, interesul simultan pentru epoci foarte depărtate între ele. Cum aţi încerca să vă definiţi propria „diferenţă specifică”? Vă vedeţi mai curând ca un critic literar, un exeget al textelor literare, istoric literar, filolog în sensul cel mai larg? Cum vedeţi raporturile între meseria de profesor şi cea de scriitor?

E.S.: Mobilitatea e o chestiune de concepţie, dar e şi dorinţa spirituală de a înnoi subiectul ca şi viziunea istorico – literară. De aceea am tratat toate perioadele literaturii ca pe un continuum, făcând parte dintr-un tot. Eu mă recunosc mai întâi de toate ca istoric al literaturii române, în general, iar critic literar în consecinţă. Nu poţi face istoria literaturii fără critică literară. Ca profesor, plimbam o idee prin toată literatura română. Prin orizontul deschis am solicitat gândirea spontană a studenţilor, şi preţuirea lor pentru metodă. La un curs de Literatură română veche, n‑am rămas niciodată rigid încorsetată în datele epocilor revolute. Întotdeauna am făcut trimiteri, deschideri spre viitor, subliniind devenirea internă a fenomenului literar românesc. O literatură fără trecut nu-şi justifică prezentul. I-m ţinut pe studenţi la curent şi cu actualitatea vieţii literare. N-am refuzat nici parantezele anecdotice.

E.M.: Vă rog să îmi mai permiteţi o mică evocare. Cursul de literatură veche îl făceam cu profesorul I.D. Lăudat, „şeful” d‑voastră la începuturile carierei. Acesta era un om foarte generos şi entuziast, dar destul de cantonat, ca să zicem aşa, în ceea ce se cheamă o istorie factuală a literaturii.

E.S.: Încerc să vă spun care era exact profilul profesorului Lăudat. El a absolvit mai întâi Teologia, care l-a marcat şi mai apoi Filologia. În momentul în care a venit la Iaşi, după ce fusese profesor la Craiova, s‑a întîmplat ca de la Iaşi să plece la Bucureşti profesorul Dan Simonescu, aşa încît lui I.D. Lăudat i s‑a dat cursul de Literatură română veche şi un curs de Folclor. Având profilul deja format de teolog, a filtrat prin această formaţie primă exact ce i s‑a părut potrivit pentru a fi comunicat studenţilor.

E.M.: Exact acest lucru era atrăgător la profesorul Lăudat. Manifesta cu mare sinceritate un entuziasm cu totul special faţă de cultura veche românească.

E.S.: Şi faţă de traducerile religioase. Era, poate, entuziasmul teologului cel care vorbea. Raţional, la seminarii eu încercam să deplasez accentul pe naraţiunea originală, în limba română, cea care a întemeiat ceva, ca stil şi mentalitate specifice. Când am preluat cursul, după pensionarea profesorului, deschideam seria prelegerilor cu o lecţie dialogată despre profilul psiho – spiritual al poporului român.

E.M.: Acest entuziasm era cumva molipsitor! Mai târziu ne‑am dat seama că, uneori, profesorul era cam pe deasupra esenţei lucrurilor, dar sincera lui iubire pentru înaintaşi nu avea cum să nu te înduioşeze. Îmi amintesc că nu eram, mulţi dintre colegi mei, lipsiţi de accente critice, adesea dure, la adresa unor profesori. Pe el îl iertam totuşi, tocmai datorită sincerităţii sale… Mai mult, decupam din prelegerile lui, pasaje care azi pot părea banale şi lipsite de haz, dar care pe noi ne încântau şi ne amuzau, deopotrivă. Regretatul meu coleg şi prieten Paul Iruc îşi făcuse un obicei constant în a culege asemenea „perle” de la Lăudat. Îmi amintesc una din aceste fraze de un retorism înduioşător, rostite cu o tonalitate înaltă şi modulată, aproape „popeşte”: „Aceşti călugări anonimi stăteau ei la lumina slabă a unui opaiţ şi copiau umilele lor texte, ca să ne … lase nouă un tezaur!”

E.S.: Se pare că aţi gustat, în anul I, ceea ce spunea el… eraţi şi dv. la vârsta entuziasmului. Din colaborarea cu profesorul Lăudat eu am rămas cu mari câştiguri de ordin didactic şi de atitudine faţă de studenţi.

E.M.: Da… Desigur, prea multe nu rămâneau din ceea ce spunea el de la catedră, trebuia să citeşti singur cursul lui litografiat sau monografia despre Cantemir… Ce vreau să spun însă este că, plecând de la un asemenea curs, treceam la seminar, unde ne întâlneam cu d‑voastră, practicanta unui alt fel de discurs, cu alte repere teoretice. Aveaţi o deschidere către teoria literară, eraţi la curent cu teoriile recente ale criticii franceze, cu principiile retoricii. Era foarte interesantă şi fertilă această trecere de la o prezentare factologică a textelor vechi, la o abordare de tip problematizant, ca aceea pe care ne‑o propuneaţi prin modelul d‑voastră.

E.S.: Ştiţi ce mi s‑a întâmplat la început? Am trecut printr‑o criză când am venit la catedră pe poziţia de asistent pentru Literatura română veche. Eu eram însă foarte citită şi contaminată de principiile lui Călinescu. Atunci când am fost studentă, stăteam ore întregi în sala aceea de lectură de la Biblioteca Centrală, cu becuri proiectate pe carte şi cărţi la raft. Citeam mult. Ceea ce am înţeles de la Călinescu era ideea că el propunea o altă viziune, un alt fel de a înţelege literatura veche. În textele cronicarilor, de exemplu, trebuia să găseşti ceea ce se promite pentru evoluţia viitoare a naraţiunii în literatura română. Prin seminarii încercam să completez cursul. M-am pus la punct cu critica literară franceză asupra vârstei medievale a scrisului. Când ajungeam la perioada Iluministă deschideam largi orizonturi spre cultura europeană, ceea ce capta interesul, mai ales al studenţilor de vârf. După plecarea la pensie a profesorului Lăudat, am reprofilat complet viziunea asupra literaturii române vechi. M-am ocupat în primul rând de naraţiune, mai ales de ceea ce naraţiunea a realizat în domeniul epicii moralizatoare. Nota fundamentală a vechilor texte cărturăreşti este morala. Le şi spuneam studenţilor că noi suntem mari moralişti, fără să fim un popor foarte moral. Studenţii gustau jocurile acestea… În orice caz, demonstram că întreaga literatură română, nu doar cea veche, este o literatură moralistă. Numita caracteristică este exact ceea ce l‑a supărat la un moment dat pe Eugen Lovinescu, care a şi sancţionat această trăsătură a literaturii noastre, care nu ar fi trebuit să fie nici unica, nici de importanţă majoră, dar, iată, din păcate, aşa a fost.

E.M.: Vă propun acum să intrăm într‑o tematică mai specială, care pe mine mă preocupă de ceva vreme, cea paidetică, trasată de relaţia între magistru şi discipoli. Este un dat al naturii umane faptul că, nu doar în cultură, fiecare suntem la un moment dat discipol şi devenim, ulterior, la rândul nostru, învăţător pentru alţii. V‑aş ruga să vă definiţi ca profesor. După părerea mea, la cei doi poli ai unei scale cu numeroase trepte intermediare, sunt două paradigme. Există, la un capăt, profesorul de tip magistral, autoritar, paternalist, iar la celălalt tipul de dascăl colocvial, apropiat de învăţăcei, chiar „democratic” sub anumite aspecte. Dacă acceptaţi această tipologie…

E.S.: Da, dacă mă gândesc, eu reprezint un fel de melanj, am câte ceva din fiecare dintre trăsăturile menţionate. Ceea ce mi-am dorit întotdeauna în amfiteatre a fost să am printre cei care mă ascultă câteva priviri inteligente şi interesate de ceea ce spuneam. Prezenţa acestor priviri mă încuraja, îmi dădea o motivare extraordinară, îmi împrumuta aripi aripi . . . În ultimii ani ai carierei mizam foarte mult, la cursuri, pe dialog, pe receptarea participativă. Îmi amintesc, de pildă, despre o veritabilă dezbatere provocată la un curs pe tema : „Persoană istorică, personaj în naraţiunea medievală de limbă română”, cu apropieri de plastica picturală a portretului.

E.M.: Am impresia vagă că v‑am „plagiat” involuntar, căci şi eu susţin uneori, în faţa prietenilor, această idee…

E.S.: Foarte interesant de constatat este că, de multe ori, privirile de care vorbeam aparţineau unor persoane care nu aveau un interes special pentru literatura veche, dar erau, probabil, atrase de felul meu de a prezenta faptele şi de a pune problemele, într-o logică mereu interogativă. Am avut cândva un student, îmi amintesc de el, îl chema Pruteanu, era mai matur decât colegii lui, acum e profesor prin Transilvania. A citit integral textul Istoriei ieroglifice a lui Cantemir (în general, studenţii nu citeau totul, citeau doar acele pagini comentate la seminar). Acest student de excepţie a fost în stare ca, în discuţia seminarială cu un coleg al meu de pe atunci, să apere Literatura românească veche, pornind de la Istoria ieroglifică. În altă ordine de idei, studenţii nici nu îşi imaginează cât de mult câştigăm noi, cei care le „predăm”, prin dialogul cu ei.

E.M.: Scuzaţi‑mă că insist. Revin la problematica paidetică. Spuneţi‑mi, aţi avut discipoli? Vă recunoaşteţi în unii din ei? Ce apreciaţi la un discipol? Ce detestaţi la un discipol? Aţi avut unele (mari?) dezamăgiri în această privinţă?

E.S.: Ceea ce este interesant, Eugen Munteanu, este faptul că astăzi îşi amintesc de mine, insistent, cu multe amănunte, până la replici, foşti studenţi de care nu m‑am ocupat în mod special. După ani, o fostă studentă mi-a mărturisit că îmi auzea vocea când se gândea la mine. Înţeleg acum că aceştia aveau o înclinaţie specială pentru modul meu de comunicare. Mi s‑a întâmplat însă, ca unii absolvenţi pe care i‑am ajutat enorm, să nu mai rămână până la urmă la fel de apropiaţi de mine ca înainte. Amintirile lor par mai şterse, sau dacă sunt nu le mai mărturisesc… Unii care m-au dezamăgit au încercat să repare relaţia, expiindu-şi greşeala. În orice caz, discipolii mei, dacă aceştia există, sunt aceia care au înţeles sistemul meu de comunicare: foarte deschis, foarte direct şi buna intenţie pentru formarea şi afirmarea lor. Cine n-a înţeles, ameţit de propria persoană, a riscat ratarea. Nu am ezitat să le corijez fapte despre care am considerat că nu îi avantajează, unii s‑au supărat din această cauză şi s‑au despărţit de mine. Alţii m‑au înţeles mai bine, nu foarte mulţi, este adevărat, dar e bine şi aşa. Cum zice românul „Din coadă de câine nu poţi face sită de mătase”, şi mă gândesc la un anume caz de ratare.

E.M.: Este aproape un stereotip a spune că un adevărat magistru este acela care te învaţă şi cum să te desparţi de el.

E.S.: Este o formulă, poate, pentru unii, valabilă. Ca să te desparţi de maestrul la umbra căruia te-ai format, trebuie să fi devenit mai mult decât el. Eu nu mă laud cu asta. Iar cei care au declarat-o au făcut un joc dramatic, ca să atragă atenţia asupra lor.

E.M.: Vorbim de Noica, despre „despărţirea de Goethe”. Un apropiat al lui a vorbit, la rândul lui, despre „despărţirea de Noica”. În ceea ce mă priveşte, cu toată lipsa de modestie implicită într‑o asemenea afirmaţie, mărturisesc că nu am avut această bucurie de a recunoaşte din tot sufletul şi cu toată sinceritatea, că unul dintre elevii mei m‑a depăşit, că este mai ager, mai inteligent, mai imaginativ, mai eficient, mai talentat decât mine. Dumneavoastră cum staţi, din acest punct de vedere?

E.S.: Nu m‑am gândit la acest aspect, vă spun sincer, dar nu înseamnă că cel care declară despărţirea este realmente, în totalitate, mai valoros. Chiar în exemplele date. Cei cu adevărat realizaţi şi ca oameni de caracter nu se laudă cu despărţirea maestrului. Ea este sau nu. Eu cred mai mult în model decât în a te dezice de el după ce i-ai însuşit valoarea. Vreau însă să vă spun că am urmat nişte modele, ale profesorilor mei. Ştiţi cine a fost modelul meu cel mai important, ca prezenţă la catedră, ca model de comunicare liberă cu studenţii, ca mod de a deschide paranteze în discursul principal, plimbându‑i pe studenţi prin întreaga literatură română şi universală? Profesorul Alexandru Dima. La disciplina Literatură universală, profesorul Dima avea cu noi şi un dialog direct, personal, ştia ce citim şi care sunt prieteniile dintre noi, inamiciţiile, eram pentru el tineri despre care voia să ştie ceva, ca să ştie cum să-i orienteze. Iar dacă mă gândesc acum la nuanţa ultimă a întrebării, mărturisesc că n-am avut niciodată ambiţia să fiu „vizibilă”. Tot ce am făcut a fost natural, spontan. Sigur, unii foşti studenţi, la calitatea cărora am contribuit, sunt astăzi mai „cineva” decât mine, chiar şi dv. Asta mă bucură, prin ei trăieşte ceva din spiritul meu.

E.M.: Ce alţi profesori aţi mai audiat? Pe dl Ciopraga l‑aţi avut profesor ?

E.S.: Pe profesorul Ciopraga l‑am audiat când eram deja în anul al III‑lea, o perioadă în care eram încă îngroziţi de limbajul sociologizant al cursului de la anul al II‑lea (să nu amintim, totuşi, numele titularului…), iar în acest an al III‑lea am fost încântaţi de limbajul foarte elevat al profesorului Ciopraga, plin de neologisme…. Unele nici nu le înţelegeam şi, cum spuneaţi d‑voastră că notaţi la sfârşitul caietului ceva, aşa şi eu notam asemenea neologisme din expunerile profesorului Ciopraga şi mergeam la dicţionar. După aceea, îmi amintesc cum s-a întâmplat la un seminar, cu doamna Kety Teodorescu, o discuţie despre limbajul neologistic al personajelor din Bietul Ioanide al lui Călinescu, atunci proaspăt apărut (1953). Şi atunci, cu bagajul dobândit de la profesorul Ciopraga, am fost capabilă să înţeleg mai uşor, cuvântul în context, fără să fiu nevoită să recurg mereu la dicţionar. A fost un câştig.

E.M.: Cât priveşte acum componenta prioritar lingvistică a parcursului nostru studenţesc….

E.S.: Cu profesorul Gavril Istrate am făcut Istoria limbii române literare…, pentru puţini dintre noi fiind atractiv.

E.M.: Pe Gheorghe Ivănescu nu l‑aţi prins?

E.S.: Nu, nu mai era la Iaşi, atunci era profesor la Timişoara sau la Craiova, circula însă cartea lui Probleme capitale ale limbii române literare. În rest, ne plăcea mult cursul de lingvistică romanică al profesorului Ştefan Cuciureanu, care era şi ceea ce se numeşte un profesor simpatic. Era şi italienist, ne plimba şi prin cultura italiană, dar dincolo de ştiinţa lui de carte extraordinară, era un personaj original. La partea de lingvistică am apreciat cursul de Istoria limbii române al profesorului Vasile Arvinte, iar cu doamna Teodorescu am făcut şi seminarii şi cursuri de gramatică. Era persoana pe care noi o consideram cea mai inteligentă, distinsă, cu maniere, elegantă în comportament şi în vestimentaţie.

E.M.: A păstrat şi la generaţia noastră această imagine şi această percepţie. Pentru grupul de studenţi căruia îi aparţineam, de fapt, atât d‑na Teodorescu, cât şi d‑voastră înşivă, aparţineaţi aceluiaşi tip de feminitate academică, care poate fi definit pe scurt prin cuvântul eleganţă. Este foarte greu să fii, ca profesor, elegant.

E.S.: Este vorba şi despre un dar natural. Doamna Teodorescu provenea dintr‑o familie bună, părinţii ei fuseseră profesori, la Bălţi, mi se pare. Eu proveneam dintr‑o familie de oameni simpli, dar frecventarea asiduă a cărţilor te ajută să completezi ceea ce nu ai primit din familie.

E.M.: Muti magistri sunt libri. Am fost profund impresionat la înmormântarea ei acum câţiva ani, să văd cum din doamna distinsă, elegantă, cu o puternică personalitate, cu farmec şi cu o mare putere de convingere, rămăsese…

E.S.: O mână de pămînt, ceva mic şi neglijabil… Da, ce vrei, cu toţii suntem supuşi aceluiaşi destin inexorabil. Dar să nu insistăm asupra acestui aspect.

E.M.: Cum vă raportaţi la tradiţie, doamnă profesoară? Există, după părerea d‑voastră o tradiţie ieşeană în filologie, un specific ieşean în cadrul filologiei româneşti? Există o succesiune a generaţiilor de filologi?

E.S.: Da, există, cum e şi firesc, pentru că există o şcoală filologică ieşeană care mai respiră încă prin „plămânii” studiilor d-voastră.

E.M.: Cam câte generaţii ar exista în filologia românească modernă?

E.S.: Să ştiţi că într‑o tradiţie oarecare te încadrezi vrând‑nevrând. Pentru că aici te‑ai format, aici ţi‑au apărut în faţă profesorii pe care ajungi să-i consideri modele… Unii dintre ei au rămas în amintirea noastră mai mult ca asistenţi inteligenţi, simpatici decât ca stăruitori în materia respectivă… De pildă, pentru noi, profesorul Alexandru Andriescu a rămas aşa, cam în felul acesta, ca profil în amintire… Dintre lingvişti, noi, ca studenţi, mizam pe generaţia Arvinte, Teodorescu, Andriescu, în succesiunea Gh. Ivănescu.

E.M.: Pe vremea aceea, Al Andriescu era mai mult un scriitor, decât un universitar… Dumneavoastră aţi terminat de fapt…

E.S.: În 1956. Să ştiţi că în perioada aceea era asistent, era boem, avea o vestimentaţie modestă.

E.M.: Modestă ?!!!

E.S.: Da, era nepăsător cu înfăţişarea lui, ca un veritabil boem. Îmi amintesc că purta nişte pantofi cu tocurile scâlciate… Era tot timpul obosit, avea nopţi pierdute în anturajul unor prieteni de la Iaşul literar, în care se încadra el atunci. Nu era decât un tânăr asistent când noi eram în anul al IV‑lea şi, la seminar, discutam limbajul poetic arghezian. Nu făceam niciodată un seminar complet, da capo al fine. Băieţii erau mai şmecheri şi spuneau: „Ei, domnu’ asistent, suntem flămânzi, obosiţi..” „Ei bine, atunci hai să mergem acasă!” Era foarte lejer în comportament, aproape colegial cu noi, , inteligent în puţinele cuvinte rostite, îi intuiam calităţile.

E.M.: Ceea ce spuneţi este absolut surprinzător şi neverosimil! Căci pentru generaţia mea, Al. Andriescu era un model al corectitudinii vestimentare, ba chiar al unui fel de eleganţă masculină!

E.S.: A, da, între timp se căsătorise cu doamna Andriescu, care era o persoană foarte fină şi un om foarte bun. Cornelia Andriescu, de formaţie germanistă, a fost lector pentru Literatura comparată în catedra noastră şi a însemnat pentru mine o colegă excepţională.

E.M.: Ce spuneţi de acea succesiune de generaţii în tradiţia filologiei ieşene, pe partea ei literară, pe care v‑am propus‑o acum cîteva minute? Generaţia Maiorescu, generaţia Ibrăileanu şi (sărind peste sincopa primelor două decenii ale dictaturii proletariatului), generaţia Ciopraga, apoi generaţia Sorohan… Credeţi că faceţi parte din generaţia Ciopraga, sau dintr‑una ulterioară?

E.S.: Ulterioară, fireşte, dar după generaţia Ciopraga, a fost generaţia Liviu Leonte, Ion Sîrbu, şi mai apoi generaţia mea, dintre care cinci am ocupat catedre universitare. Noi, cei de o vârstă cu mine eram, cred, într‑un fel, generaţia formată de profesorii Dima şi Ciopraga. Fiecare a stimulat în noi ambiţii şi calităţi afirmate mai târziu Cu Ciopraga mi-am încheiat doctoratul început cu profesorul Dima, după ce acesta a plecat la Bucureşti. Să ştiţi însă că, la Iaşi, Călinescu a lăsat urme foarte adânci, cu reverberaţii spre generaţia mea. Eu am avut în liceu, la Vaslui, un profesor care i‑a fost student la Iaşi, atunci cînd Călinescu se afla la Universitatea noastră. Era profesorul Vasile Cataramă, care a fost unul dintre studenţii preferaţi ai lui Călinescu. Coleg cu Piru şi cu Ivaşcu, publica alături de aceştia în revista lui Călinescu, „Jurnalul literar”. A fost profesorul care mi-a insuflat admiraţia pentru Călinescu şi mi-a format gustul literar.

E.M.: Şi în memoria lui Eugeniu Coşeriu Călinescu a lăsat urme adânci. În scurtul răstimp de nici doi ani petrecut în Universitatea din Iaşi, tînărul student basarabean, cel care avea să devină unul dintre marii lingvişti ai secolului al XX‑lea, a avut timp să scrie şi să publice, la îndemnul lui Călinescu, câteva articole. Avea deci Călinescu un talent special în descoperirea şi stimularea unor tineri talentaţi, în provocarea unor emulaţii.

E.S.: Nu ştiu dacă ştiţi, a fost publicat cândva la catedra noastră un volum colectiv, de studii de istorie literară, contribuţia mea a fost un studiu destul de extins despre revista „Jurnalul literar” a lui Călinescu. Acolo l‑am găsit pe Coşeriu cu o poezioară în limba latină.

E.M.: Într‑o carte de interviuri cu Coşeriu semnată de elevii săi Johannes Kabatek şi Adolfo Murguía şi apărută mai de mult în Germania, marele învăţat povesteşte pe larg episodul întâlnirii lui cu George Călinescu.

E.S.: Călinescu se afla pe atunci la vârsta de 40 de ani, vârstă a deplinei efervescenţe creatoare. Atunci lucra la marea Istorie a literaturii române. Călinescu mai era simpatizat la Iaşi şi pentru faptul că aducea o notă de prospeţime şi vioiciune în mediile academice şi scriitoriceşti. Dar nu i-au lipsit inamicii. La Iaşi domina o sobrietate anume, o atmosferă aşa mai… semăna a lentoare moldovenească. Şi Cioculescu aducea un aer nou, cum mărturiseau cei care l-au avut profesor.

E.M.: Dar despre spiritul critic moldovenesc în sensul definit de Ibrăileanu ce părere aveţi? Eu aş crede că dintotdeauna, chiar şi astăzi, la Iaşi eşti oarecum silit să pui surdină unei atitudini encomiastice mai pronunţate, de care ai fi tentat uneori.

E.S.: Este în asta o cuminţenie moldavă, care uneori se răzbună. Să ştiţi că spiritul critic ieşean datorează totuşi foarte mult, înainte de toate, Junimii şi lui Maiorescu. Pentru că aici au apărut „Convorbirile”, aici s‑a instaurat pentru prima dată o atmosferă de critică relativă la o literatură care nu era, la vremea respectivă, foarte, foarte evoluată. După ce „Convorbirile” s‑au mutat la Bucureşti, spiritul critic a rămas prin „Viaţa românească” şi prin Ibrăileanu, iar profesorii mei au fost în general discipolii lui Ibrăileanu. Şi eu am crescut, ca limbaj critic, pe studiile lui Ibrăileanu, care se lăsa imitat, cum nu se lăsa extraordinarul Călinescu.

E.M.: Vă consideraţi un destin împlinit? Sunt anumite lucruri pe care regretaţi că nu le‑aţi făcut?

E.S.: Niciodată nu voi regreta că am fost dascăl. Mi‑a plăcut foarte mult meseria de profesor şi cred că în asta m-am împlinit pe durata unei jumătăţi de secol. M-am cheltuit în profesie şi intelectual şi afectiv, atât cât natura mi-a dat. N-am economisit pentru acum decât plăcerea lecturii. În perioada studenţiei făceam practică de catedră la liceul „Negruzzi”, la profesorul Constandache şi la d‑na Lucia Pop şi îmi amintesc că profesorul Constandache mi‑a dat să fac o lecţie de dirigenţie la o clasă terminală de elevi, ei aveau 17‑18 ani, eu aveam 22 de ani. A ieşit o lecţie foarte frumoasă. Emoţiile mele nu s‑au văzut, dar ele au fost mari. Atunci profesorul Constandache mi‑a spus: „Dacă nu te faci profesor, nu vreau să mai aud de tine!” A văzut că aveam talent didactic. De altfel, eu am şi făcut Liceul pedagogic la Vaslui şi ar fi trebuit să ajung învăţătoare, dar atunci erau selectaţi 3‑4 absolvenţi şi recomandaţi pentru învăţământul superior. Între aceştia s‑a întîmplat să fiu şi eu.

E.M.: Totuşi, nu aveţi nici un regret?

E.S.: Da, un regret am avut şi încă nu s-a stins, când mă uit în urmă. Mi se pare că, dacă, la început, la catedră, mi-ar fi fost sortit să conduc seminarii pe o perioadă mai nouă a literaturii române, m‑aş fi format mai repede, mi‑aş fi şlefuit mai repede şi condeiul critic, pe care îl mânui acum. Aşa cum s‑a întâmplat, ani în şir a trebuit să încerc să scot spuma din textele româneşti vechi, după teorii noi. Încât, o studentă ştiţi ce a spus o dată? Era în anul al III‑lea, la un curs de literatură română la limbi străine. Studenta a spus: „Doamna Sorohan scoate din nimic ceva, iar X scoate din ceva nimic!”

E.M.: Aveţi vreo carte pe care regretaţi că nu aţi citit‑o, sau o temă pe care regretaţi că nu aţi abordat‑o?

E.S.: Nu, n‑aş putea să spun asta, pentru că ar fi inutil. Citesc mult şi acum, literatură bună, ca întotdeauna şi scriu despre ea. Să vă spun sincer, când am aprofundat capitolul Cantemir, am încercat un complex de inferioritate, pe care foarte puţini îl mai au în faţa marilor autori cu spirit enciclopedic. M‑am întrebat întotdeauna: „Am eu un nivel care să -mi motiveze apropierea faţă de astfel de giganţi ai ştiinţei de carte?” La Eminescu mi s‑a întîmplat la fel. Cât despre teme neabordate, problema e că întotdeauna am avut idei mai multe decât forţa de a le dezvolta în studii. Oricum, mi-a plăcut să mă ocup mereu de ceva nou. De aceea am scris cu egală aplecare despre Miron Costin şi Cantemir, despre Eminescu şi Creangă, Urmuz, Geo Dumitrescu şi . . .Călinescu. Nimic din ce este important în literatura română nu m-a rămas străin.

E.M.: Scuzaţi‑mă că vă întrerup. Ştiţi de ce l‑am apreciat pe colegul d‑voastră de odinioară şi profesor al nostru despre Eminescu, Mihai Drăgan? Pentru că nu s‑a sfiit, a avut curajul să‑şi recunoască limitele cam în următoarele cuvinte: „Ştiţi ceva? Eu nu ar trebui poate să vi‑l predau pe Mihai Eminescu, deoarece nu cunosc limba germană!” Era o personalitate ciudată, Mihai Drăgan… Dar, în fine, nu despre Mihai Drăgan şi despre părerile mele despre el avem de vorbit aici. Stimată doamnă profesoară, mi‑aţi acordat în trecut onoare unor lungi convorbiri şi ştiu că în foarte multe privinţe părerile şi poziţiile noastre coincid. V‑aş ruga acum să vă referiţi puţin la contemporaneitatea noastră strictă. Ce vi se pare inacceptabil, deplorabil în comportamentele, în mentalităţile, în cutumele din lumea academică şi din cea culturală de astăzi?

E.S.: De astăzi şi, în anumite privinţe, dintotdeauna. Ceea ce mi se pare incorect şi rezultatele nu sunt deloc bune, este faptul că se formează grupuri de persoane care, indiferent de calitatea lor reală, se laudă între ei /ele. E un fenomen nociv. Sunt tineri care nu cred în modele, iar dacă le-au avut le reneagă, fiind lacomi de succes rapid. În timp ce, de exemplu, când eu am crescut lângă profesorul Alexandru Dima, sau lângă profesorul Ciopraga, avându-i ca model, îi solicitam, cu încredere să-mi corijeze stilul primelor articole şi studii. Tinerii, grăbiţi să se afirme, fac prea multă maculatură, din care nu va rămâne nimic. N-am agreat niciodată mentalitatea de grup fără de care mi se spunea că nu voi reuşi.. Ştiam însă că , acvila zboară singură, iar ciorile în stol. Dacă aş fi trăit în mijlocul unui grup care m‑ar fi flatat mereu că sunt bună aşa cum sunt, nu aş fi câştigat, poate, nimic. Şi constat că există astăzi astfel de grupuri infecunde şi între prozatorii ieşeni, pe care nu i-am putut citi până la capăt. Cu excepţia lui Danilov. Riscul lor fie că sunt scriitori, fie că sunt critici literari e acela de a nu se perfecţiona în raport cu un model superior, astfel ajungând repede la limita competenţei.

E.M.: Grupări literare bazate pe afinităţi şi idealuri comune au existat întotdeauna în istorie, romanticii germani, simboliştii… Ştiu, sunt lucruri diferite! Dumneavoastră vorbiţi despre nişte coterii, alcătuite pe principii de gaşcă, până la urmă!

E.S.: E adevărat, dar autentice afinităţi elective nu se pot realiza în afara valorii şi a schimbului de idei. Însă, adesea, singura lor calitate e aceea de a fi tineri şi „vizibili” ca postmoderni. S‑au supărat dacă le‑am reproşat acest lucru, folosind chiar cuvântul gaşcă. Şi le‑am mai spus că nu le folosesc la nimic laudele mutuale, absolut la nimic, că vor bate pasul mărunt şi pe loc.

E.M.: Este şi compromiţător până la urmă să scrii un articol laudativ la adresa cuiva împotriva convingerilor tale interioare.

E.S.: Da, se laudă între ei, pe criteriul prieteniei, şi în scris chiar, nu numai verbal. De exemplu… Eu mă ocup acuma de proză, voi scoate în curând şi un volum de cronici literare, despre prozatori români şi străini, dar absolut toţi contemporani. Ocupându‑mă de o serie de scriitori, am încercat să citesc proza ieşeană şi am fost dezolată să constat că ea nu are valoarea prozelor lui Petru Cimpoeşu, de exemplu, scriitorul de la Bacău. Acesta are umor, o ironie extraordinar de fină, cu varii nuanţe, cultivate în toată proza lui. Sau Florian Filip de la Bucureşti, un prozator extrem de talentat. Mi s‑a întâmplat cu un prozator de la Iaşi, voind să-l citesc pentru a introduce comentariul în volumul amintit. Am fost nevoită să las de o parte textul pe la jumătate, pentru că nu aveam de a face cu literatură propriu‑zisă. Nu i-am recunoscut talentul. Am mai spus, Danilov este o excepţie, e pe gustul meu.

E.M.: Totuşi, ce are astăzi lumea literară care lipsea altădată? Alte oportunităţi şi avantaje, oferte…

E. S.: Scriitorii de astăzi au, înainte de orice , libertate, libertatea de a alege orice subiect. Ei nu mai au cenzură. Şi, poate, dacă ar fi cenzura calităţii, nu cenzura ideologică, n‑ar fi fără noimă. Libertatea e primejdioasă dacă nu ştii să te slujeşti de ea, chiar dacă ai talent.

E.M.: Sunt comentatori care afirmă că regimurile politice opresive, autoritare sau totalitare, stimulează creativitatea literară.

E.S.: Stimulează, da! însă, prin opoziţie. Vreau să vă mai spun un lucru. Personal, la catedră, dacă nu ar fi fost o anumită concurenţă, o opoziţie, eu m‑aş fi bazat numai pe talentul meu didactic şi m‑aş fi consacrat strict catedrei. Dar pentru că era şi o concurenţă a scrisului, am început şi eu să îmi folosesc şi ambiţiile de condei.. Am scris prima mea carte despre Cantemir, care a fost foarte preţuită atunci şi care este citată acum în toate bibliografiile despre Cantemir, a primit şi un premiu al Uniunii Scriitorilor, … a fost un debut care m‑a impus. Am demonstrat ce era de demonstrat.

E.M.: Cantemir în cartea semnelor hieroglifice.

E.S.: Da, Cantemir în cartea ieroglifelor, o carte deloc greu apărută. Îmi amintesc că am dus cu mari temeri trei sferturi din text la editura „Minerva”. Zigu Ornea i l‑a dat doamnei Maria Simionescu, redactorul cărţii, să le citească şi am primit un telefon. Mi s‑a spus: „Aduceţi şi restul, pentru că va intra imediat în lucru!”. Nu îmi venea să cred, mai ales că aici, la Iaşi am avut parte de nişte nedreptăţi… Când am vrut să public teza de doctorat la editura Junimea, un personaj pe care l‑am avut student şi care, ca student, se afla undeva prin banca din spate, frustrat, ori la îndemnuri obscure mi‑a ţinut textul ceva vreme şi l‑a convins pe directorul editurii că nu îl poate publica. L‑am publicat mai târziu.

E.M.: Aşadar, scriitorii şi universitarii de azi au liberate totală. Dar libertatea de mişcare? Poţi ieşi din ţară acum când vrei şi cum vrei, te duci oriunde vrei! Nu simţiţi ca o traumă faptul că generaţia d‑voastră, ca şi a mea, de altfel, nu am putut ieşi din ţară?

E.S.: Da, ştiţi, constat că noi ne‑am plimbat prin cărţi mai mult decât o fac ei, cei de astăzi!. Puţini dintre cei care s-au deplasat în străinătate au venit cu un câştig evident în ceea ce au scris şi nu numai în domeniul meu. Cei mai mulţi dintre doctoranzii mei şi-au realizat tezele pe bibliografie românească şi străină, citită în bibliotecile din ţară. Însă, câţiva au profitat din plin de biblioteci străine şi în realizarea tezei şi în ceea ce au scris după.

E.M.: Eu mă gândeam la posibilitatea de a intra în marile biblioteci ale lumii. Cel puţin pentru mine, a fost vital faptul că, fie şi in extremis, la sfârşitul primei tinereţi, am putut ajunge acolo unde am visat dintotdeauna, în mari biblioteci şi muzee de la Freiburg, Paris, Heidelberg, Viena, Londra, Jena, Berlin.

E.S.: Dintre cei despre care vorbeam, unii s‑au dus pentru că au avut burse postdoctorale şi au cam fost forţaţi să se ducă. Noi am citit însă foarte mult, chiar dacă nu ne‑am deplasat în afară. Am avut însă repetate deplasări decontate la Bucureşti, la cea mai bogată bibliotecă din ţară, Biblioteca Academiei. Iar la Biblioteca Universităţii de aici citeam foarte multe cărţi de „la secret”, atunci cu acces limitat. Îmi amintesc că îţi venea cartea şi vedeai că avea o etichetă mică , cu un „S”, scris cu roşu… Ştiţi că şi acum cărţile acelea au păstrat eticheta respectivă? Nu au apucat să le scoată. Foarte târziu am avut o ieşire în afară, însă cu minim profit.

E.M.: Doamnă, ştiţi, la începutul epocii comuniste, foarte multe cărţi, mai ales cele tipărite în timpul regimurilor legionar şi antonescian, dar şi cărţi legate de activitatea Curţii Regale, albume, serii întregi, au fost aruncate în beciul Bibliotecii Centrale şi nu au fost scoase de acolo nici astăzi.

E.S.: Aveţi dreptate, dar, ca să-mi continui ideea, vreau să vă spun că, la un moment dat am început să cultiv nişte studenţi mai buni, oferindu‑le accesul la cărţile lui Mircea Eliade, atunci trecute la secret. Eu împrumutam cărţile lui Eliade de la Bibliotecă, pe numele meu, pentru că studentului nu i se dădeau. Le lăsam în pupitrul meu de la sala de lectură, iar studentul mergea acolo şi, cu voia bibliotecarei, le citea. Mai târziu am aflat că în bibliotecă era o doamnă, o bibliotecară, care avea un carnet în care nota, pentru securistul bibliotecii, numele celor care împrumută cărţi de la „S”. Consecinţe n-am suportat.

E.M.: Ce aţi zice de conceptul, la modă astăzi, de „interdisciplinaritate”…

E.S.: Este vorba despre un principiu deloc nou, al procesului instructiv, pe care în fond, l‑am aplicat şi eu, la modul intuitiv – necesar. De exemplu, am avut unele cursuri opţionale care se pretau la asemenea abordări. La un moment dat, am predat un curs despre grotesc în literatură. Am făcut atunci vaste incursiuni în artele plastice, veneam la cursuri cu tot felul de albume… Era o formă de a arunca punţi între literatură şi artele plastice, după cum mai târziu am făcut un curs special despre ironie, cu multe referiri la muzică. Aveam nişte cărţi la îndemână şi m‑am putut informa în această privinţă. Demonstram studenţilor că şi în muzică sau în arhitectură, ca şi în literatură, pot exista note de ironie. La aceste cursuri aveam o frecvenţă majoritară dintr-un an de studii.

E.M.: În ceea ce mă priveşte, eu cred că, sub pretextul acesta al inter‑ şi multidisciplinarităţii, se fac şi multe excese. În multe cărţi şi articole, unele publicate chiar de colegi de la Universitate, găseşti un amestec nedigerabil de ingrediente diverse, multe incompatibile între ele, de la semiologie la psihanaliză, esoterisme orientale şi alchimie, istorie „secretă” şi teologie etc. În fond, nu trebuie să uităm că nu orice îi este permis oricui şi în orice împrejurare. Eu aş zice că interdisciplinaritatea s‑a aflat de fapt dintotdeauna la îndemâna oricărui specialist autentic, pasionat de domeniul său. Despre Călinescu, de exemplu, nu spunem că era interdisciplinar, cu toate că el avea constant un fundal filosofic şi istoric…

E.S.: Şi în artele plastice, ca şi în muzică era acasă. Ca să nu mai vorbim de estetică. Istoria literaturii . . . o atestă.

E.M.: Dar despre „transdisciplinaritatea” promovată de Basarab Nicolescu aveţi o părere? Autor al unei minunate cărţi despre Ion Barbu scrisă prin anii ’70, fizician de altfel, plecat de multă vreme în Franţa, încearcă astăzi să se impună ca un fel de guru al unei noi paradigme, susţinut de tot felul de semidocţi impresionaţi de o inteligentă operaţie de „marketing” cultural, impostori care evită să îşi pună întrebarea elementară: Cum se poate să fie „mare” şi „universal” un gânditor pe care mai nimeni nu îl ia în seamă la Paris, unde a avut la dispoziţie câteva decenii ca să convingă? Nimeni nu ia în serios aceste teorii la Paris sau în alte mari centre de cultură academică. În schimb ele sunt luate în serios şi ridicate în slăvi, într‑un spirit, aş zice, neoprotocronist, la Academia Română, în unele sfera ale intelighenţiei autohtone… Ca să nu mai vorbesc de faptul că simpla examinare critică a „ideilor” creatorului transdisciplinarităţii pune în evidenţă neseriozitatea lor.

E.S.: Am fost şi am ascultat o dată, la Casa Pogor, o conferinţă a lui, nu aş putea să spun că l‑am putut urmări în toate amănuntele expunerii speculative, dar este, sigur… un om care ţinteşte originalitatea. M‑aş referi doar la teoria lui despre „terţul inclus”. E sunt un spirit foarte logic, iubesc expresia clară, directă şi transparentă a ideilor. Vai mie, am rămas la terţul exclus. Cred că ceea ce este în cap clar, trebui să fie clar şi în expresia stilistică, în logica mea, care n-a rămas la nivel de silogism.

E.M.: Exact! Se poate face un raţionament simplu, am făcut o dată în public acest raţionament şi mi‑am creat alţi duşmani! Raţionamentul este următorul. Dacă eu înţeleg texte de Platon, Leibniz, Heidegger sau Husserl, ar trebui să înţeleg la fel de bine textele colegului meu X‑ulescu, interdisciplinar de ultimă oră! Un asemenea autor a fost Drăgănescu, primul preşedinte postdecembrist al Academiei Române, prototip, după părerea mea, al imposturii proliferante astăzi.

E.S.: Nu m-am ridicat cu spiritul critic, care nu-mi lipseşte, până la „nemuritori”, însă aveţi dreptate în ceea ce priveşte acest amestec, lipsit de măsură, de tot felul de discipline şi terminologii. E o teorie în exces. Ştiţi, ca şi mine, că, de pildă, semiologia trebuie folosită în discursul literar‑umanist cu mare măsură şi cu prudenţă. Când apelezi la instrumentarul de acest fel, trebuie să ai mare grijă cum procedezi, ca să nu distrugi esenţa însăşi a textului literar, mai ales când e vorba de poezie. Eu nu iubesc deloc toate aceste liste de cuvinte, a căror examinare nu spune nimic. Scoase din context, ele devin simple cuvinte, la urma urmelor apoetice, de uz comun.

E.M.: Suntem, mulţi dintre foştii d-voastră studenţi, profesori de literatură, ne‑am făcut o profesie din a îndruma pe copii şi pe tineri pe calea înţelegerii şi preţuirii textelor literare. Mă întreb până la urmă dacă a preda literatura este o activitate didactică la fel de legitimă cu aceea de a preda fizica sau biologia! Dar nu aceasta este întrebarea pe care doresc să v‑o pun către finalul dialogului nostru. Pentru noi este clar: fără literatură nu poate exista o societate modernă civilizată. Fără Creangă, fără Caragiale sau Eminescu nici nu ne putem imagina cum am arăta… Formulez întrebarea cu puţină teamă: Nu cumva societatea viitoare, acea societate care începe astăzi, nu va mai avea nevoie de literatură? Vor mai exista oare oameni care citesc?

E.S.: Cu întrebarea pe care v-aţi pus-o şi la care pare că aţi renunţat, în fapt aţi comis o preteriţie, la care totuşi vă răspund. De fapt noi nu predăm, propriu zis, literatura, ci o analizăm în partea ei de fond general-uman şi de stil ficţional, contribuind la formarea gustului estetic şi a sensibilităţii. Iar cei formaţi de noi îi vor forma pe alţii, în acelaşi sens. Dar, că tot am realizat ceva, avem dovada în faptul că aveţi gust estetic, că dialogăm lejer, iar dv. sunteţi astăzi, nu la umbra profesorilor, ci alături de ei sau chiar mai mult. Ştiţi formula: „Vai de profesorul care nu e întrecut de elevii lui”. Cât despre viitorul literaturii şi al cărţii, în general, nu promite să fie prea roz. Cuvântul e acoperit de propaganda prin imagini. Spre asta pare să meargă societatea de azi… Imaginea primează asupra textului. Întrebarea e, cum arată omul viitorului în proiectele teoreticienilor globalizării? Internetul fură timpul elevului care ar putea să mai citească ceva. Elevul nu mai citeşte cărţi, iar dacă citeşte, le citeşte pe internet, ceea ce este altceva. Eu sper că, după o criză profundă, va fi o renaştere a literaturii, a nevoii de literatură. Literatura însăşi se află în criză. În logica internă a romanului, de pildă, s‑au produs mari rupturi. Însă, literatura a dovedit întotdeauna o mare capacitate internă de a renaşte din propria cenuşă!

E.M.: Stimată doamnă profesoară Elvira Sorohan, vă mulţumesc pentru această convorbire!

Revista indexata EBSCO