Aug 1, 2014

Posted by in EDITORIAL

Ioan HOLBAN – Poezia lui Grigore Vieru

“Caut să-mi găsesc echilibrul în literatura pentru copii şi în cîntec”; „Cine mă vede cîntînd/ Crede că n-am nici un gînd”; „M-am amestecat cu viaţa/ Ca noaptea cu dimineaţa./ M-am amestecat cu cîntul/ Ca mormîntul cu pămîntul./ M-am amestecat cu dorul/ Ca sîngele cu izvorul/ M-am amestecat cu tine/ Ca ce-aşteaptă cu ce vine” (Cu viaţa, cu dorul). În aceste mărturisiri şi poeme se află taina care apără poezia lui Grigore Vieru; e viaţa însăşi: poetul se naşte în cîntec (de leagăn), creşte din „adînca rădăcină a cîntului cosmic” pînă cînd moartea „cîntă adînc în mine”. Nu puţini critici li­terari au văzut în Grigore Vieru unul dintre cei mai importanţi poeţi (neo)romantici de azi; această judecată de situare este întărită prin dimensiunea baladescă a liricii sale, aşezîndu-l, cronologic, între Ştefan Aug. Doinaş, Mihai Ursachi şi Nichita Danilov: „Pe mine/ mă iu­besc toate femeile./ Mă simţeam puternic şi sigur./ Ca Meşterul Manole / am cutezat/ să ridic o construcţie/ care să dăinuie veşnic./ Am început lucrul/ şi le-am chemat la mine/ pe toate:/ pe Maria, pe Ana,/ pe Alexandra, pe Ioana…/ Care întîi va ajunge,/ pe-aceea-n perete o voi zidi./ Dar din toate femeile/ a venit una singură:/ Mama./ – Tu m-ai strigat,/ fiule?!” (Mică baladă). Acesta e vechiul şi noul Grigo­re Vieru: un poet care cultivă baladescul pentru că a „ratat” timpul epopeii şi al mitului. Iar Grigore Vieru îşi descoperă aici unul din­tre teritoriile sale: în lirismul faptei, la marginea eroicului, în miezul fierbinte al unei istorii tragice: „Ne-au îndepărtat de casă,/ c-aveam poartă mai frumoasă./ Ruptu-ne-au de-a noastră vatră,/ Că aveam şi gard de piatră./ În Taigale curge sînge/ Şi auzi cum înger plînge,/ Acolo te taie gerul/ Şi auzi plesnind şi Cerul./ Ne-au dus în vagoane-nchise,/ Cineva spioni ne-nscrise,/ Ne-au dus în vagoane mute,/ C-aveam peste-o apă rude;/ Ne-au dus în vagoane roşii,/ Că pîrîtu-ne-au lenoşii,/ Ne-njurau urît de mamă,/ Nu ştiau că vor da seamă./ Dusu-ne-au sub arma trupei/ Unde-nnebuneau şi lupii,/ Dusu-ne-au sub arma pa­zei/ Unde-nnebuneau şi brazii./ Era viscol, era ceaţă,/ Despărţeau pe soţ de soaţă/ Şi voit-au chiar de Tine,/ Doamne, să ne înstrăine./ Pruncii învăţau din carte/ Limba celui ce desparte./ Stalin se voia scriptură,/ Vorba îngheţa în gură:/ Stalin se voia povaţă,/ Lacrimi îngheţau pe faţă/ Tainic ne rugam la Domnul/ «Du-ne unde-nfloare po­mul»./ Ne-au mînat ca pe tîlhari,/ Ne-am întors tot gospodari,/ În Taiga lăsat-am casă/ Tot cu poartă, tot frumoasă./ Ne-au mînat ca pe jivini,/ Ne-ntorsesem tot creştini,/ Tot creştini întorsu-ne-am,/ Tot ca Ţară, tot ca Neam!” (Balada celor deportaţi).

Baladescul este parte a orfismului, paradigma întregii poezii a lui Grigore Vieru; orfismul e, înainte de toate, întemeiere pentru că, iată, aratul şi semănatul sînt creaţia care se face „acompaniată” de cîntecul doinei, cum se spune în Formular. În fapt, din mitul lui Orfeu, poetul reţine doar „povestea”, tîlcul ei: „Pentru că a văzut,/ Ochiul meu a murit./ Lacrima: piatră funerară/ Pe mormîntul ochiului meu./ Va veni alt cer./ În altă lume se va deschide/ Ochiul meu, dînd piatra la o parte” (Între Orfeu si Hristos). Grigore Vieru e, mai degrabă, un alt Amphion, miticul poet teban care a clădit zidurile Troiei mişcînd pietrele în sunetul lirei dăruite de Hermes sau de Apollon; asemeni acestuia, poetul de azi (re)clă­deşte lumea şi sinele prin cîntec, fixînd „legea” creaţiei sale, mai întîi, formal: multe poeme poartă acest (sub)titlu – Cîntec de lea­găn pentru mama, Cîntec de femeie, Mă rog de tine (cîntec), Cad pe ape (cîntec), Alt cîntec, Sub stele trece apa (cîntec), Ne uitam ca doi copii (cîntec), Eminescu (cîntec) etc., marcînd această geneză reciprocă a cîntecului şi poeziei. Sînt mai mulţi poeţi români de azi care pot fi încadraţi într-un ipotetic şi convenţional capitol „orfici”; dar poate, alături de Cezar Ivănescu, nimeni nu a exprimat mai apăsat programatic, în poezia noastră, această relaţie de viaţă/ moarte dintre cînt şi cuvînt: lira miticului Amphion e harpa aedului de azi: „Să cînte pot (credeam) şi şerpii./ I-am pus ca grave stru­ne harpei/ Alăturea de coarda poamei/ Şi sfîntul fir de păr al mamei./ Cu harpa stam sub mere coapte./ Ei blînd cîntau. Ci-n neagra noapte,/ Trecând prin codru, singuratic,/ Au prins a şuiera sălbatic,/ Săreau să-mi muşte mâna, faţa,/ Să-i sugă cântecului viaţa./ Sunai al mamei păr sub cetini,/ Veniră-n fugă-atunci prieteni./ Când mă tre­zisem ca din vise,/ Văzui   c-o strună-ncărunţise” (Harpa). Neam cu cio­cârlia, mierla şi privighetoarea, cum mărturiseşte în Ochii mamei şi Tăcerea mamei, mereu atent la felul cum sună cuvîntul („Mereu/ am în plus un cuvînt:/ punctul./ Mereu/ n-am ce face cu el./ De fapt,/ nu mi-i nici drag./ Se gudură, se face mic,/ se lipeşte singur de frază./ Nu-mi place deloc./ Nu-mi place nici chiar/ cum sună:/ punct./ Se leagă de mine mereu./ Iată, parcă/ m-ar urmări un criminal/ ce are un singur ochi” – Punctul), poetul colindă, doineşte, şopteşte cîntece de leagăn, lasă o lacrimă pe cîntecul amintirii, „cel mai drag”, înre­gistrează muzica asurzitoare din „huruitul” zilei (Mai stai) şi caută „taina care tremură” în tăcerea cîntului; poemele, în majoritatea lor sînt cîntece (Eminescu e, de altfel, un cîntec foarte cunoscut, compus/ interpretat de Doina şi Ion Aldea Teodorovici), respectînd toate regulile compoziţiei, structurînd nuclee tonale, segmentînd refrene, reluînd diverse motive: „Soarele jos a picat,/ Soarele, soarele,/ Ca ro­chia ta din pat,/ Soarele, soarele./ Cade o frunză din înalt,/ Frunzele, frunzele,/ Ca palma mea din părul tău cald,/ Frunzele, frunzele./ Lunecă din cer o stea,/ Stelele, stelele,/ Ca lacrima pe faţa ta,/ Stelele, stelele./ Cad pe ape flori de tei,/ Florile, florile,/ Cu chipul meu în ochii tăi,/ Florile, florile” (Cad pe ape).

Dincolo de cîntec începe pustia: „Din­colo de mierla ce se-aude-n ramuri/ Ard ale pustiei nisipoase flamuri”, scrie Grigore Vieru în Valul, frunza; cîntecul e depărtarea de dincoace de flamurile pustiei pentru că iată, acolo, în pustie sînt oa­meni „necîntaţi”; o ipostaziere a pustiei regăsim în volumul Acum şi în veac (2001), unde se instalează vârsta de fier, când cântul este răpit, împreună cu apa, morile, rîul, grîul, vîntul şi aerul: acolo, în pustie, se aude doar cîntecul cucului, ca un simbol al singurătăţii, al prevestirii morţii, al risipirii, tristeţii şi frigului iernii; în imaginarul liric al lui Grigore Vieru, cîntecul cucului e chiar cîntecul basarabean: „Nu cînta pădurii bine,/ Cucule,/ Că pădurii are cine,/ Cucule,/ Lui îi cîntă mierlele/ Şi privighetorile,/ Cîntă-mi, cuce, mie bine,/ Că sînt singur ca şi tine,/ Cucule./ Spune-ţi cîntecul din gură,/ Cucule,/ Dar nu cum izvorul cură,/ Cucule,/ Cîntă-1 cîte-o bucăţică/ Cum îi Ţara mea-mpărţită,/ Cîntă-mi-l pe bucăţele/ Cum îi Ţara jalei mele,/ Cucule./ Printre ramuri verzi,/ Cucule,/ Te auzi, dar nu te vezi,/ Cucule,/ Cînţi dureri, singurătăţi,/ De-aceea nu te-arăţi,/ Poate chiar îţi e ruşine/ Că la Prut nu este bine,/ Cucule./ Cucule cu sure pene,/ Cucule,/ «Vine vreme peste vreme»,/ Cucule,/ A îmbătrînit norocul/ Şi nu mai găseşte locul,/ E bătrîn, trage să moară,/ Şi nu mai ajunge-n Ţară,/ Cucule” (Cîntec basarabean).

Ample cicluri lirice, în toate căr­ţile lui Grigore Vieru – de la Versuri (1965), Numele tău (1968), Aproape (1974), Steaua de vineri (1978), Taina care mă apără (1983; 2008), pînă la Rădăcina de foc (1988), Curăţirea fîntînii (1993), Strigat-am către Tine (1999), Acum şi în veac (2001), reluate, pînă azi, în dife­rite antologii – sînt consacrate Mamei, cea mai importantă figură liri­că din toată poezia sa. Mai întîi e, fireşte, sentimentul din care creşte simbolul – iar, la Grigore Vieru, găsim cele mai frumoase poezii de­dicate mamei –, dar frapantă este diversitatea ipostazierilor acestuia; arhetip, principiul feminin pe care se clădeşte lumea şi fiinţa, Mama e fîntîna, adîncul şi înaltul, unind lumea diurnă şi stelele cu adîncul pămîntului şi izvoarele misterioase de acolo, apa vie: „Seara de la fintîni/ aduc femeile apă/ uşor înclinate către căldare/ ca şi cum ar mer­ge de mînă/ cu pruncul lor./ Seara bărbaţii/ cuprind căldarea/ cu palme­le înfierbîntate,/ ridicînd-o încet spre gură./ Seara copiii/ în faţa căldărilor îngenunchind/ sorb răcoarea/ acestor strălucitoare fîntîni/ în iarba înaltă a ogrăzilor./ Stele albe spre ziuă/ ca nişte bulgări de gheaţă/ în albe căldări se topesc./ Plugarii/ se stropesc cu apă pe fa­ţă/ şi trupul lor se luminează/ ca o fremătătoare/ dimineaţă” (prin extensie, fîntîna e o metaforă care defineşte, memorabil, un poet: Lu­cian Blaga e, pentru Grigore Vieru, o fîntînă în a cărei oglindă te uiţi „prin altă fîntînă”). Mama e femeia-aripă, e femeia-teiul, e mama care „a trăit fără bărbat”, spălînd „rufa bătrînă” într-un sat de pe malul stîng al Prutului, e chiar istoria în curgerea evenimentelor ei tragice: „De unde ştii, mamă/ Cum arătai tînără/ Cînd nu ţi-ai întipărit/ Pe nici o poză chipul;/ Cînd nu te-ai uitat/ În oglindă nicicînd, / Cînd apa/ Peste care te apleci/ Era plină mereu de cămeşi,/ Cînd a zilei oglindă/ Zăcea bucăţi la pămînt/ Sub furtuna de foc/ A războiului;/ Cînd pe ochii copiilor tăi/ Scrumul secetei se aşternuse,/ Umbrele foamei;/ Cînd geamul/ La care-aşteptai/ Era, mamă, cernit/ De jalea ochilor tăi,/ De singurătate” (De unde ştii?…). În sfîrşit, Ma­ma e femeia, iubita din „sărbătoarea cîntecului”, personajul liric al unor poeme de dragoste dintre cele mai acroşante: „De-acum aş putea/ Şi fără picioare trăi,/ Da, fără de ele-/ La cine vroiam să ajung/ Am ajuns,/ Şi fără de ochi,/ Da, fără de ei,/ Aş putea să trăiesc –/ Pe cine vroiam să văd/ Am văzut./ Şi fără de mîini/ Da, fără de mîini/ Aş putea să trăiesc –/ Pe cine vroiam să cuprind/ Am cuprins./ De-acum şi singur, iubito,/ Ca o pată de sînge pe lespezi,/ Ca o stea ce cade-n neant,/ Ca un vultur pe munţi –/ Da, singur/ Aş putea să trăiesc” (Ca o pată de sînge ne lespezi).

Grigore Vieru este un poet structural elegiac; tînga, ruga, litania sînt forme lirice ale elegiei în poezia sa, venind pe „filiera” Eminescu – Bacovia – Ion Vinea, dar apropiindu-se, poate mai mult, de sensul originar al termenului grec (elegeia în­semna, altădată, „cîntec de doliu”): „Nu-mi ajung ochi să te plîng,/ Nici cuvinte nu-mi ajung./ Drumul meu sub cer e scurt,/ Drumul tău în pămînt e lung./ Să-mi spăl vina ce o port/ Izvoarele, mările nu-mi ajung./ Drumul meu sub cer e scurt,/ Drumul tău în pămînt e lung” (Li­tanii pentru orgă). S-a vorbit mereu, în legătură cu Grigore Vieru şi, în general, cu poeţii basarabeni, despre „eminescianismul” lor, în sensul frazării poemelor şi al „transplantului” de imagini poetice. Eminescu nu este, însă, neapărat, un model nici pentru Grigore Vieru, nici, să zicem, pentru Nicolae Dabija sau Valeriu Matei; Eminescu e, mai degrabă, un stindard al luptei crîncene cu sistemul, un argument al afirmării românităţii – Grigore Vieru îi spune românime –, aşa cum Maiorescu cu a sa „autonomie a esteticului” a fost baricada pe care lu­mea literaturii a ridicat-o în anii de criză, fie între 1938 şi 1944, fie după venirea bolşevicilor. Argumentele legăturii liricii lui Gri­gore Vieru cu Eminescu sînt, mai ales, intertextualitatea şi recupera­rea poeziei sale ca o paradigmă (re)productivă, un stimul, cum se întîmplă în poeme precum Seara pe deal, Cînd…, în poetica departelui, „sfîntă mare întindere”, asociată cîntecului atoatedominator, în „replicile” din Mai spune-mi ceva ori Vreau să te văd („Vreau să te văd, femeie,/ Sau vino să mă vezi,/ Mi-e dor de iarba crudă/ A ochilor tăi verzi;/ De-a’ tale negre gene/ Ce tremură uşor/ Ca aburul de ploaie/ Deasupra codrilor./ – Vreau să te văd, bărbate,/ Sau vino să mă vezi,/ E timpul coasei, iată,/ În ochii mei cei verzi./ Coseşte, hai – ca iarba,/ Cu rouă şi cu stea,/ Mai deasă şi mai verde / Să crească-n urma ta”), în raportul de complementaritate dintre diurn şi nocturn – îngemănate în noaptea clară –, steaua şi valul mării, teiul „sfînt”, teluric şi cosmic, în „alianţa” cerului cu pămîntul, unde cerul e „adîncul de sus”: iată modul „eminescian” al poeziei lui Grigore Vieru, nici mai mult, dar nici mai puţin decît atît: „Cînd am să mor,/ să mă îngropi/ în lumina ochilor tăi./ Lumea,/ venită la mormîntul meu,/ va sta îngenuncheată/ în faţa ta mereu./ Ca nimeni/ să nu-mi joace pe mormînt,/ să nu fiu, ca strămoşii, pus/ sub ierburi şi pămînt –/ îngroapă-mă-n lumina/ ochilor tăi,/ femeie de pe urmă,/ femeia mea dintîi” (Cînd…); „A venit primăvara/ Umbra sufletului tău/ pe setea inimii mele/ în chip de ploaie albastră/ coboară./ Vreme trece, vreme vine…/ A venit vara. Umbra sufletului tău/ pe tăcerea inimii mele/ în chip de spice de aur/ coboară./ Vreme trece, vreme vine…/ A venit toamna./ Umbra sufletului tău/ pe tremurul inimii mele/ în chip de măr roşu/ coboară./ Vreme trece, vreme vine…” (O, mamă).

În afara „argumentului” Eminescu, Grigore Vieru, una dintre cele mai vii conştiinţe ale românităţii, a găsit, în vremuri duşmănoase, un fel de a-şi afirma apartenenţa la matricea culturală, poetică, românească; astfel se explică numărul impresionant al dedicaţiilor care însoţesc poemele sale, de-a lungul vremii, „unind” înainte de visata, atît de improbabila Unire, în ultimii şaize­ci de ani, pe „moldovenii” Liviu Damian, Mihai Cimpoi, Ion Druţă, Ion Vatamanu, Vladimir Beşleagă, Eugeniu Doga, Anatol Codru, Nicolae Dabija, Valeriu Matei, Arcadie Suceveanu cu „românii” Arghezi, Blaga, Labiş, Nichita Stănescu, Marin Sorescu, Ana Blandiana, Adrian Păunescu, Lucian Vasiliu, Daniel Corbu ori ierarhii Bisericii Ortodoxe. Elegia­cul Grigore Vieru îşi arată, mai cu seamă, în volumul Acum şi în veac, în ineditele din Floarea de lumină sau în publicistica din Freamătul clipei, cealaltă „faţă”, a răzvrătitului, a protestatarului care scrie, în tonalitatea pamfletului, despre „mancurţi”; acest Grigore Vieru a scos oamenii în stradă şi i-a ţinut acolo, în trezvie, pînă la împlini­rea misiunii. Şi mai e încă un Grigore Vieru, cel din Scrisoare din Ba­sarabia: e Saul din Tars pe drumul Damascului: „Cu vorba-mi strîmbă şi pripită/ Eu ştiu că te-am rănit spunînd/ Că mi-ai luat şi grai, şi pi­tă/ Şi-ai năvălit pe-al meu pămînt./ În vremea putredă şi goală/ Pe mi­ne, frate, cum să-ţi spun,/ Pe mine m-au minţit la şcoală/ Că-mi eşti duşman, nu frate bun./ Din Basarabia vă scriu,/ Dulci fraţi de dincolo de Prut./ Vă scriu cum pot şi prea tîrziu,/ Mi-e dor de voi şi vă să­rut./ Credeam că un noroc e plaga,/ Un bine graiul cel sluţit./ Citesc azi pe Arghezi, Blaga –/ Ce tare, Doamne, – am fost minţit!/ Cu pocăinţă nesfîrşită/ Mă rog iubitului Iisus/ Să-mi ierte vorba rătăcită/ Ce des­pre tine, frate, – am spus./ Din Basarabia vă scriu,/ Dulci fraţi de din­colo de Prut./ Vă scriu cum pot şi prea tîrziu,/ Mi-e dor de voi şi vă sărut./ Aflînd că frate-mi eşti, odată/ Scăpai o lacrimă-n priviri/ Ce-a fost pe loc şi arestată/ Şi dusă-n ocnă la Sibiri./ Acolo-n friguroasa zare,/ Din drobul mut al lacrimei/ Ocnaşii scot şi astăzi sare/ Şi nu mai dau de fundul ei./ Din Basarabia vă scriu,/ Dulci fraţi de dincolo de Prut./ Vă scriu cum pot şi prea tîrziu,/ Mi-e dor de voi şi vă sărut”.

Revista indexata EBSCO