Aug 5, 2014

Posted by in Varia

Nicolae SAVA – Curier de ambe sexe

„Sunt blocat într-un cerc vicios. De câteva mii de ani repet aceleaşi acţiuni la nesfârşit, fără a îmi învăţa lecţia. Uite, iarăşi începe. Întunericul dispare încet şi lumina îl înlocuieşte. Aceeaşi imagine, diferită totuşi de fiecare dată. De fiecare dată, diferiţi oameni mă privesc bucuroşi, bucuroşi şi puţin înspăimântaţi. Oare, cine sunt de data asta? Mihai, aşa o să mă numesc pentru câteva zeci de ani. E bine să vezi din nou lumina soarelui şi totuşi, ceva e diferit. Nu mai am acea încredere în sine pe care o aveam, mi-e foarte frig şi frică. Mă doare ceva, dar nu ştiu ce şi plâng, involuntar. Da, acum mi-am amintit, aşa a fost mereu. Mi-e greu, imposibil chiar, să formulez gânduri sau idei. Mi-e foame şi vreu să dorm, dar plâng. Nu pot face altceva. Din nou acest loc ciudat şi plin de străini. Parcă am mai fost pe aici, dar totuşi e un loc străin. Atâţi oameni noi şi atât de mult timp să îi cunosc. Am mereu o dorinţă persistentă de joacă. Mi-e mai uşor acum să formulez idei şi să mă exprim, dar ceva pare în neregulă cu ele. Lecţiile mi se par plictisitoare. Totul de fapt, în afară de joacă, e plictisitor. Şi fetele sunt atât de scârboase. N-o să mă căsătoresc niciodată. Zâmbesc acum, stând pe banca din parc cu Mihaela în braţe, la gândurile mele din copilărie. Dar zâmbetul îmi dispare brusc când îmi amintesc de examenele care vin. Doamne, sunt atât de tânăr dar am atâtea probleme pe cap. „Lasă”, îmi şopteşte Mihaela printre săruturi, când îi zic ce mă tulbură. „Ai mult timp să te pregăteşti pentru ele.” O strâng în braţe cu putere iar ea râde. Am toată viaţa înainte cu ea, gândesc eu, mângâind-o pe cap. Caiete şi cărţi aruncate pe jos, muzică lentă pe fundal şi eu, student în primul an, întins pe pat, cu ochii închişi. „Oricum, nu era atât de frumoasă şi la sigur nu era deşteaptă. La naiba, de ce mă mint?” Poze rupte şi rame distruse, parfumul inexistent a cărui miros încă persista. Din nou acel sentiment unic: prima lovitură emoţională. Lumea capătă din nou acel aspect întunecat, plictisitor şi exasperat iar eu, eu simt că viaţa nu mai are sens. Şi totuşi, am atâta timp să-mi revin. „Ce faci după ce termini?” întrebă Adrian, cu lucrarea de licenţă în mână. Ce să fac? Mă angajez. În sfârşit scap de şcoală şi intru în lumea reală. De fapt, aş vrea să scriu cărţi, dar nu am timp acum. O să îmi găsesc un loc de muncă, o să strâng bani şi când ajung la bătrâneţe o să scriu. Da, o să mă retrag undeva, într-o casă veche şi o să scriu toată ziua cărţi. Zâmbii. Mai am atâta timp să învăţ cum să o fac. „Eşti angajat.” Doamne, am făcut rost de prima mea slujbă adevărată. Nu mai sunt dependent de părinţi, nu mai am nevoie de banii lor. O să îmi strâng o sumă frumuşică, îmi cumpăr o casă frumoasă, o maşină nouă şi tot ce vreu eu, fără ca cineva să mă limiteze. Viaţa mea abia începe! Dar… parcă am mai trecut prin asta. Gândurile astea îmi par atât de cunoscute şi atât de… comune. „Dar o iubesc, mamă! Nu înţeleg, de ce mai stai pe dubii şi ce dacă nu am încă un cămin al meu? Ea nu ocupă atât de mult spaţiu, încăpem toţi patru aici, în acest apartament. O să strâng eu bani şi cel puţin în doi ani ne mutăm, îţi promit! Plus, dacă o să primim mulţi bani la nunt, poate ne mutăm peste şase luni. Nu-ţi mai face atâtea griji, o să plecăm până apuci să îmbătrâneşti.” „Te-am dezamăgit, mamă. Am crezut că o să reuşesc, dar nu am putut. Acum stai acolo, imobilă, privindu-mă cu ochi reci şi tot ce pot să fac e să îmi cer iertare. Iartă-mă, mamă. Iartă-mă pentru că nu te-am preţuit şi te rog iartă-mă pentru că am fugit atâta timp după bani! Uite, a venit şi nepotul tău aici, cu tricoul pe care l-a câştigat ieri la fotbal. Te-ai fi mândrit cu el. E încăpăţânat ca… ca tata. „Au trecut zece ani de când ne-ai părăsit şi… îmi lipseşti. Tata s-a închis în sine şi nu mai vorbeşte aproape cu nimeni. Vreu să petrec mai mult timp cu el, dar nu pot. Mi-am luat o a doua slujbă, avem nevoie de bani. Da, ştiu, dar trebuie să alerg după ei, mamă, pentru că avem nevoie de bani. Victor o să meargă la universitate în curând şi avem nevoie de bani. Nu vreau ca copilul meu să-mi urmeze paşii. Are o viaţă înainte, poate să facă ceva cu ea. Aşa cum am putut şi eu. „Ai plecat şi tu. Toată viaţa am încercat să-ţi evit paşii şi credeam… credeam că ştiu mai multe decât tine. Iartă-mă. Iartă-mă pentru tot ce am făcut şi ce n-am făcut. Am fost rece unul cu altul în ultimii ani, dar tu ştii foate bine de ce. Trebuia să am grijă de familia mea! La fel cu ai făcut şi tu, iar pentru asta, îţi mulţumesc. Cel puţin, o să fii lângă mama, locul tău preferat. Salut-o din partea mea şi spune-i… spune-i că-mi lipseşte. Mai am un an până la pensionare. Un an şi voi fi liber. Un an, după care voi scrie cărţi, aşa cum mi-am dorit de când eram copil. Dar, acea dorinţă e acum, atât de slabă. Vreau doar să mă odihnesc. Am muncit toată viaţa pentru oameni, ajunge! Ce diferenţă o să facă o carte sau două? Nu merită să-mi pierd anii de odihnă, pe care i-am meritat din plin, pe ceva ce nu îmi va aduce plăcere! Dar… cândva îmi aducea plăcere, pe timpurile care par atât de îndepărtate. În cine m-am transformat? Pe ce mi-am pierdut viaţa? Unde e acel tânăr rebel care vroia să schimbe lumea, să demonstreze altora că se poate. Vroiam să le arăt că poţi deveni cine vrei, dacă munceşti din greu şi te ţii tare pe poziţie. Eram tânărul care dispreţuia bătrânii singuratici care se odihnesc toată ziua iar acum?! Acum am ajuns exact ca ei. Am căzut de pe barricade, am ajuns pe fundul confortabil al şanţului, ferit de gloanţe şi obuze. Mi-e silă de mine! A trântit uşa cu putere şi a plecat. Ştiam de la bun început că aşa va proceda, dar am continuat. I-am zis tot, tot ce aveam în gând, l-am lovit din plin, pentru pentru el am făcut-o. Nu vreau ca el să ajungă ca tatăl său la bătrâneţe, închis într-o casă veche, urlând la propriul său copil. M-am transformat într-un monstru, pentru ca el să nu ajungă aşa ceva. Sper că va înţelege. Ăsta e ultimul meu vis şi sper, sper din toată inima că nu va cădea şi el acolo, în lada adâncă cu celelalte vise neîmplinite. Măreţe şi minuscule laolaltă. Mi-e greu să formulez gânduri şi idei, iar când povestesc ceva, feţele nepoţilor trădează plictiseală şi ştiu că mă repet uneori, dar vreau ca ei să înţeleagă… vreau ca ei să nu fie ca mine. Mă simt din ce în ce mai slab şi jalnic. Mi-e greu să fac orice mişcare, iar chinul prin care trec mă face, în mod ironic, să îi apreciez prezenţa. Abia acum, când mai am doar câteva clipe de petrecut cu ea, o iubesc. Uite-o, deja pleacă, luând cu ea totul. Lumina, căldura, durerea şi bucuria, ura şi dragostea. Mă lasă liber, fără gânduri, mişcări sau simţuri, în patul meu, care nu mai e atât de rece şi care pare a fi acel sfârşit, succedat de un alt început.  Abia acum îmi aduc aminte de cercul vicios care mă aruncă dintr-un corp în altul şi îmi promit din nou, a mia oară, să schimb lumea. Dar uit totul când, cu braţele deschise, vine din nou lumina.

Revista indexata EBSCO