Aug 5, 2014

Posted by in Panoramic editorial

Emilian MARCU – Vitrina cãrților

Zanfir Ilie, Dunărea. Poveste şi adevăr, eseuri danubiene, Editura Ideea europeană, Bucureşti, 2013, 206 p. Prefaţă de Theodor Codreanu şi Cuvînt de însoţire de Adrian Dinu Rachieru şi Theodor Parapiru.

Într-o ţinută grafică de invidiat apare cartea semnată de Zanfir Ilie la editura Ideea europeană, Dunărea, poveste şi adevăr, carte care conţine o serie de eseuri danubiene, eseuri scrise „cu sufletul la gură”, anume să facă în aşa fel încît cititorul să devină capacitat de acest oraş numit Galaţi. Nu mai puţin de 20 de repere culturale gălăţene sînt prezentate, cu lux de amănunte, cu picanteriile necesare unei lecturi antrenante, de un scriitor cu har, febril şi extrem de curios din fire, exact aşa cum îi stă bine unui intelectual ce-şi propune să scrie astfel de cărţi. Dunărea, poveste şi adevăr, a fost subiect de exprimare scrisă sau vorbită, pentru foarte mulţi intelectuali care au fost atinşi de aripa acestei lumi. Misterul acestui fluviu, cu vestitele Bălţi ale Brăilei, cu Delta sa, cu tumultul de exprimări, a făcut să vibreze nenumărate „inimi şi conştiinţe”. Zanfir Ilie este şi el prins în această „dureros de dulce” capcană şi ne dăruieşte o carte chiar cu acest titlu Dunărea. Poveste şi adevăr. Pentru el Dunărea este pretextul de a face o prezentare amănunţită, documentată dar şi sentimentală despre oraşul vechi şi nou, despre legendarul oraş Galaţi. Cronicar modern, dar înmuindu-şi peniţa în cernelurile fine ale bătrînilor cronicari moldoveni, Zanfir Ilie devine acel îndrăgit şi atît de util cicerone din antica civilizaţie, şi ne prezintă, (cu lux de amănunte, aceasta este şi latura extrem de interesantă a cărţii, provocarea, pe mai multe paliere pentru descoperirea laturilor sentimentale), ne prezintă un oraş, pe care, oricît ne-am strădui nu-l putem simţi cu adevărat în totalitate decît doar după lecturarea acestei cărţi. Tainiţele acestui oraş misterios, aşa cum misterioasă este chiar Dunărea, ascunzînd atîtea şi atîtea taine, ni se devoalează din fiecare eseu dunărean, din fiecare poveste pe care autorul ne-o prezintă. La descoperirea acestor secrete trudeşte „cronicarul” Zanfir Ilie şi truda sa este cu atît mai folositoare cu cît te face, pe tine ca şi cititor, să devii, fie şi pentru puţin timp, gălăţean, cu acte în regulă, dar şi admirator al portului prins în cleştele celor trei ape care îl îmbracă şi-l ocrotesc. În chingile Prutului, Siretului şi Dunării se hîrjoneşte acest oraş şi oamenii săi pe care atît de generos îi descrie autorul acestei cărţi. Despre ce ne vorbeşte Zanfir Ilie în această carte? Care sînt punctele tari cu care se mîndreşte şi ni le propune spre admiraţie? Cele 20 de repere turistice sînt doar o parte din îndemnurile la cunoaştere şi reverie. Biserica redută Precista, Biserica pescarilor, Dispeceratul mersului pe apă, Dunărea şi Albastrul Cel Mai Albastru, Maica Teodosia de Vladomireşti, Biblioteca aproape cosmică, Casa Domnului de pe strada Domnească sau Scriitori ambasadori ai Galaţiului, Pledoarie pentru permanenţa lecturii şi Învăţăturile lui Urechia către urmaşii săi ziarişti, constituie, pe lîngă alte eseuri provocatoare, un adevărat imbold spre cunoaştere a acestui oraş Galaţi, oraş de visători, cum îl numeşte el, inspirat, într-un eseu. Toate acestea ne vorbesc „Despre identitate, la mal de timp şi de Porto-Franco” cum spune Theodor Parapiru, sau cum spune Adrian Dinu Rachieru, că acest consum de fiinţă se revarsă în pagină, în eseurile danubiene, scrise cu iubire, depănînd sfătos povestea Dunării, a locurilor şi a oamenilor. Zanfir Ilie redă cititorului, prin această carte Dunărea. Poveste şi adevăr, o lume mirifică, o lume care merită să fie cunoscută, şi de ce nu, chiar trăită intens. Prin lecturarea acestor eseuri danubiene, o părticică din frumuseţea oraşului îmbrăţişat de cele trei ape seva ataşa şi de sufletul cititorului pentru eternitate.

 

 Lina Codreanu, Poştalionul, Editura Junimea, Iaşi, 2014, 214 p. Prefaţă de Constantin Trandafir.

După o activitate de istoric literar, cu mare vocaţie, după publicarea jurnalului Viaţa ca o poveste – lagărul ca un coşmar, un jurnal scris într-un fel parcă la patru mîini, împreună cu tatăl ei, Panaite T. Ionică, jurnal în care se poate descoperi multiplele drame pe care le-a trăit eroul acestei aventuri numită viaţă, Lina Codreanu s-a decis să publice şi un volum de povestiri, la editura Junimea, volum intitulat Poştalionul. Multe dintre personajele acestei cărţi se pot revendica din universul rural, univers pe care autoarea îl descrie cu multă artă. Cu un titlu de-a dreptul provocator, şi anume Poştalionul, titlu care ne duce mai mult cu gîndul la preria nord-americană, acest volum de nuvele-povestiri descrie o lume spectaculoasă, fie şi prin comportament, o lume care devoalează trăiri cu totul speciale. Aici preria este înlocuită de satul românesc, dominat de o seamă de personaje, care mai de care mai interesante ca şi comportament, ca trăire, ca speranţă, personaje cărora Lina Codreanu le dă o particularitate specială. Acet titu provine dintr-o poreclă, pentru că, după cum se ştie, în lumea rurală poreclele au un rol foarte important, definind persoanele ce astfel tind să devină personaje. Un personaj feminin gata-gata să fie lovit cu bicicleta de poştaşul satului, după cum reiese şi dintr-un scurt pasaj pe care îl voi cita: „Zaharia, cobora în mare grabă pe lîngă trotuar… Nălucule ce eşti! Nu vezi că dai peste oameni? Apucatule! Cască ochii, poştalionul dracului, se-ncruntă fata ţipînd nervoasă şi aruncînd spre el cu poşeta ca şi cum s-ar fi apărat de un tîlhar. Împricinatul era deja pe vale, n-a mai auzit reacţia mînioasă dar porecla s-a prins de el”. Grija pentru detaliu, pentru descrierea cu lux de amănunte a unor tablouri,aparent, de mică importanţă, la o primă vedere, dar extrem de importante în economia povestirii în sine, are drept rezultat o coerenţă specială a acţiunii prozei scrise de Lina Codreanu, proză în care micile întîmplări, uneori, prin descriere, capătă aproape valenţe cosmice. Lina Codreanu realizează, cu o mînă sigură, care dovedeşte din plin calităţile de prozator, cu o memorie foarte bună, c o siguranţă a scrisului şi a derulării epice pe tot parcursul povestirilor, realizează spuneam cîteva remarcabile pagini de proză şi cîteva personaje memorabile proza ei este cursivă, coerentă, scrisă cu o trăsătură fermă a frazei, alternînd frazele scurte, chiar propoziţii, cu frazele lungi, reuşind astfel să se facă uşor citită, fără greutăţi şi asperităţi stilistice sau lingvistice. În foarte multe dintre paginile acestei cărţi personajele acceptă comunicarea de tip reflexiv, o comunicare mai mult sugestivă, relevînd trăiri ca într-un fel de transă, de reverie. Acestea, personajele, reuşesc să creeze o tensiune da de labirint cum spune în prefaţă criticul literar Constantin Trandafir, cel care afirmă: „ neîndoielnic, Lina Codreanu are imaginaţie epică, între care vocaţia identificării structurilor singuratice şi bizare, a lipsei de orizont afectiv, înstrăinării şi ratării”. Aş spune că este o înstrăinare şi o ratare creativă a personajelor, care nu au platitudinea locurilor comune şi care, prin comportament, se despart de real, intrînd în ceea ce am putea numi reverie cosmică. Personajele au nume stranii, unele devenite din poreclă drept nume fireşti. Poştalionul constituie o reală surpriză şi pentru mine dar şi pentru cititorul care va descoperi în Lina Codreanu o prozatoare de forţă, o prozatoare care are multe de spus, mai ales în proza scurtă, destul de puţin practicată astăzi la noi.

 

    

Constantin Marafet, Penumbra trandafirului, Editura Fundaţia Scrisul Românesc, Craiova, 2013, 108 p. Prefaţă semnată de Ion Roşioru, cu aparat critic.

Poezia lui Constantin Marafet are darul de a se prezenta cititorului, mai mult pictural, ca nişte adevărate „amiezi colorate” cum spune într-un vers al său, cînd „trupul tău uitat în zodia unui vulcan/ caută adresa neliniştii mele” unde „iubirea viscoleşte amintiri”. Sub această avalanşă de palete coloristice, dar şi de simboluri, se înscrie poezia acestui poet, în mare măsură un liniştit şi un taciturn, ce pare a-şi şlefui mereu metaforele, parcă nemulţumit de ceea ce aduce în faţa cititorului. Constantin Marafet nu face parte din acea categorie de scriitori gata în orice clipă să se caţăre pe lianele succesului facil, să se facă vizibil, cînd vrei şi cînd nu vrei. El îşi ticluieşte poemele, răbdător, temeinic şi lasă potecă liberă altora. În Penumbra trandafirului, se pare că îşi găseşte locul preferat, locul de unde Constantin Marafet poate privi acest spectacol al lumii scriitoriceşti, cu îngăduinţă. El regăseşte chipul iubitei „plin de anotimpuri/ albite de-atîtea visări”. În această penumbră, a se observa discreţia poetului, a trandafirului, unde se construieşte într-un adevărat spectacol parnasian, în care pe lîngă picturalitatea, oarecum rece şi uşor impersonală,el cultivă virtuozitatea imaginilor ştiind că: „Departe se-aude o strună cum cîntă/ La o vioară bătrînă”, mai ales în dimineţile decupate din uitatele arhive ale dorului. Există în aproape fiecare poem din această „Penumbra trandafirului” un adevărat cult pentru ceremonial, un ceremonial adesea în expansiune, dar alteori retractil şi bine temperat, ceremonial prin care se derulează un elogiu iubitei, cel mai adesea fictive, sau, învăluită într-o undă sub un voal de mister, cea care i se arată, mai ales, „pe apele nopţii căci altfel el ar muri odată cu ninsoarea” în ochii acelei iubite. În umbra visului, pentru că acest volum excelează prin stările onirice, „Umbra visului devine copac/ trag haina şi-o îmbrac/ frunza cîntă apa-n dungă/ răsărit şi cale lungă// şi aud cum creşte umbra/ se înclină, se abţine/ ramuri, degetele, febra/ la grumaz te-ngenunchează…”, se presimte cum „noi ne iubim la încheietura unei ape/ aici, de la facere şi dincolo de moarte”. Nici în acest volum Penumbra trandafirului, Constantin Marafet nu se îndepărtează de preocuparea de a se delecta cu mînuirea discretă a verbului, de şlefuirea cuvîntului şi mai ales a expresiei ştiind să topească din dor un univers liric emoţionant. Statornicia în gînduri şi în sentimente, mai ales, este consfinţită prin poemul „Femeie albastră”, poem în care spune: „bate tată un cui în poartă/ jalea ţine-o la chimir/ şi pe drumul ploii iartă/ lumea ta din cimitir/ eu copilul din albastru/ cu un cal la poartă astru/ rup tăcerea unui munte…”. Penumbra trandafirului, o carte de poeme gardate de o tristeţe aproape funciară care îi consolidează structura parnasiano-ludică lui Constantin Marafet, în această viaţă tumultoasă din care el ştie, cu discreţie să se retragă, contemplîndu-şi visele, speranţele şi ascensiunile. O lume aproape barocă îi face bine şi îl tonifică dovedindu-ne că poezia poate fi un bun leac, atunci cînd este scrisă cu simţire, aşa cum este scrisă această poezie a lui Constantin Marafet.

 

 Păun Condruţ, Şapte ani pe mare, jurnalul unui marinar, Editura Zeit, Brăila, 2008, 400 p.

Un masiv jurnal de călătorie pe mare, călătorie văzută prin ochii şi prin inima unui marinar de cursă lungă, aşa cum a fost Păun Condruţ, jurnal ce se derulează pe parcursul a şapte ani, publică autorul, jurnal constituit într-un memorial marin, condimentat cu sare, piper şi busuioc. Asumîndu-şi o minirugăciune. „Doamne, nu mă arunca în foc,/ Nu mă pedepsi conform Scripturii,/ Iartă-mă că n-am avut un loc,/ În Istoria Literaturii…” el scrie nu pentru a-şi găsi un loc în Istoria Literaturii ci pentru a se debarasa de această experienţă încărcată de sare, piper şi busuioc. Luînd lucrurile sistematic, de la origini, el notează în acest fals „jurnal de bord”, întîmplări mai mari sau mai mici, mai vesele sau mai triste, întîmplări care i-au conturat viaţa pe durata acestor escapade pe mare. Literatură pe care o scrie Păun Condruţ este una atipică. Spun atipică pentru că nu este ficţiune nici un pic şi totuşi este atît de bulversantă şi de dramatică. Am citit puţină literatură scrisă în asemenea mod. Doar cartea lui Nicolae Bacalbaşa, A muri pe mare, sigur, viaţa văzută de astădată de un medic de slujbă pe un vas, şi nu chiar de un marinar care are o altă responsabilitate acolo. Descrierile, pigmentate mai mereu cu destul de mult umor, cu un limbaj, deloc trucat, frust, aproape ca la faţa locului, îl face pe cititor să aibă sentimentul că asistă, în direct, la derularea acţiunii şi nu doar ca lector. Păun Condruţ ştie să articuleze coerent această lume, să clădească scenele gradual, pagină cu pagină, construind un adevărat film. Călătoriile prin porturi, întîlnirile cu alte lumi, alte civilizaţii şi alţi oameni sînt extrem de interesante şi de plastic prezentate. Latura psihologică, comportamentul uman, individual sau în grup, constituie o altă ipostază pe care reuşeşte autorul să o redea cu maximă emoţie. Păun Condruţ se înscrie un familia, destul de selectă de memorialişti, care au ştiut să se folosească la maximum de experienţa de viaţă şi să redea cititorului întîmplări, atît de provocatoare pentru cititor aşa cum sînt aceste întîmplări petrecute de marinari. O lume de cîştigat este această lume pentru cititor, o lume redată cu fidelitate de un prozator înzestrat, aşa cum este Păun Condruţ.

 

Constantin Radu, Nebănuitele chemări, Editura PIM, Iaşi, 2013, 140 p.

După lecturarea acestei cărţi de poezie, ne putem da seama care sînt chemările pe care le invocă, în poemele sale Constantin Radu, deşi el ne sugerează cum că aceste chemări ar fi nebănuite. „ Acestea toate sînt „nebănuitele chemări” pe care le-am ars odată cu trecerea mea; marea trecere a fiecăruia din noi prin acest cîmp al purificării, ce este dat tuturora, pentru a cunoaşte măcar, începuturile veşniciei” spune autorul într-un cuvînt de justificare a actului său de a scrie şi de a publica o carte de poezie. Pe Constantin Radu îl ştiu din vremuri îndepărtate, de pe vremea cînd la Iaşi funcţionau cenaclurile literare. Cu timpul s-a retras departe de lumea atît de zbuciumată a oraşului şi s-a apucat să predea lecţia de poezie copiilor dintr-un sat din Moldova. Prin această lecţie despre poezie el îşi construieşte un univers aparte. Fiecare poem din această carte care ca formă dar şi ca fond este de sorginte blagiană, construit cu migală ca un costum de mire, ca o haină de sărbătoare, în care lasă să se înţeleagă că se îmbracă spre a rosti un adevărat discurs la Academia de ţărînă românească, spălîndu-se, aşa cum spune într-un poem al său, „cu rouă caldă amirosind a flori proaspete de primăvară”. Construite într-un dulce stil clasic poemele lui Constantin Radu sînt scrise în buna tradiţie a bucolismului românesc, dar şi preluînd calmitatea sau năvălnicia unor mari poeţi, cum ar fi: Nichifor Crainic, Lucian Blaga, Ion Gheorghe, Nicolae Labiş, Ioan Alexandru, Adrian Păunescu şi lista ar putea continua cu Gheorghe Istrate, George Alboiu sau Gheorghe Pituţ. Măria Sa ţăranul român îşi găseşte trăirile, bucuriile, durerile, dragostea şi amarul în universul liric la care a cioplit, cu migală, ani la rînd, un om care s-a jertfit pentru poezie, aşa cum a făcut Constantin Radu. Bunul simţ, teama, încrîncenarea se pot descoperi în multe dintre aceste nebănuite chemări, ca de exemplu: „Nu ştiu cum să mă adresez în iubire,/ Sînt termeni mulţi şi uzaţi/ Şi tu devii mai subţire…// Ne va da cineva gardu-n alb şi apoi/ Casa şi hainele toate;/ şi de mînă, tîrziu, ne vom lua amîndoi/ şi la altă intrare vom bate”. De remarcat şi în acest poem Flăcău tomnatec dar şi în altele din Nebănuitele chemări este naturaleţea cu care vorbeşte despre viaţa de aici şi de dincolo. Faptul că poetul trudeşte la jugul greu al versului clasic nu este o întîmplare ci este profundul respect pe care îl poartă ţăranului român, cititorului săi şi sieşi. El ştie că toţi la un loc sînt: „Dumnezeul minţii trezit de căutarea/ Acestei ierbi plăpînde în univers crescută;/ Se scoală, suflă-n stele, pe altele le-aprinde/ Amplificîndu-i glasul în camera lui mută”. Poezia din această carte este scrisă de un om care a avut răbdare, ştiind că va învinge şi timpul şi ignoranţa multora, pentru că el este convins că: „Poartă o haină albastră-ncheiată-n cuvînt/ iar cînd se pierde se regăseşte-n pămînt” şi se regăseşte pentru că ştie să scormonească în scrinul minţii şi a sufletului ţăranului cel care spune: „De port rădăcina, sînt mîndru cînd, seara/ Îmi va da pentru toate…un pumn de pămînt” un pumn de cuvinte aduce în dar semenilor săi Constantin Radu prin aceste Nebănuite chemări.

Revista indexata EBSCO