Aug 5, 2014

Posted by in Panoramic editorial

Peregrinus – Edituri moldave/ autori moldavi

Bogdan Petriceicu Hasdeu, Istoria toleranţei religioase la români, ediţie îngrijită şi indice general de Alexandrina Ioniţă, Casa Editorială Demiurg, Iaşi, 2014, 126 p

Cu ceva ani în urmă căutam nişte date despre comunitatea armeană din România. Aşa am ajuns la o plachetă semnată de Hasdeu (publicată, scria autorul, întîi în ziarul „Românul”, apoi într-o versiune franceză, prescurtată, în „foaia franceză” „La Revue de la Roumanie”), apărută în 1868, la „Tipografia Lucrătorilor Associaţi”, în Bucureşti, intitulată Istoria toleranţei religioase în România.

Editura Demiurg o retipăreşte, într-o grafie „adaptată” celei utilizate azi, cu note şi indice, pentru a o face mai uşor accesibilă.

În „Introducere”, Hasdeu notează că, pornind şi de la „mesajul domnesc” cu care s-a deschis la 3 ianuarie 1868 sesiunea Parlamentului român, de la discuţiile care au avut loc ulterior în acest for, care „atinseră toate şi fiecare pe rînd, mai mult sau mai puţin chestiunea toleranţei religioase în România, anume din punctul de vedere istoric”, a ajuns la ideea de a scrie aceste pagini. A urmărit în scrierea sa „să ţinteze a îmbrăţişa, în sensul cel mai vast, istoria întreagă a toleranţei religioase în România, trecînd într-o revistă completă atitudinea străbună, atît de dincolo, precum şi dincoace de Milcov, în privinţa tuturor confesiunilor fără deosebire”. Şi adaugă: „Numai astfel Europa o să poată dobîndi o convingere deplină că o naţiune ca a noastră, să fi fost pe malurile Senei, n-ar fi alungat pe hughenoţi, în Spania n-ar fi măcelărit pe mauri, în Anglia n-ar fi produs pe puritani, în Germania n-ar fi dat naştere anabaptiştilor, şi pe ţărmul Dunării nu se va apuca niciodată de a goni legea lui Moise”.

Structura cărţii (după Introducere), I. Religia românului, II. Protestanţii în România, III. Catolicismul în România, IV. Mahomedanismul în România, V. Armenii, VI. Lipovenii, VII. Iudaismul în România, Epilog, O nota bene, apoi, în final, Indice general.

Răsfoind aceste pagini cititorul poate să se apropie (şi să-şi facă o opinie, pornind de la text, nu de la cele spuse/ scrise pro şi contra) nu doar despre gîndirea lui Hasdeu, ci şi (sigur, prin prisma modului de a gîndi al autorului; notele de subsol ale editorului pot ajuta să se înţeleagă mai limpede anumite aspecte) despre modul în care erau privite (aşa cum vedea el) diferitele comunităţi (mai ales, dar nu doar legat de religia lor) de către români, şi cîte ceva despre cum vedea istoricul comportamentul membrilor acestora pe teritoriul ţării noastre.

 

Livia Ciupercă, Alexandru Lascarov – Moldovanu. Încorsetările unei vieţi, prefaţă de Lucian Chişu,  Editura Doxologia, Iaşi, 2013, 336 p.

 

Livia Ciupercă nu este la primul demers pe această cale a „restituirilor”, a readucerii în atenţia cititorilor de azi a numelui şi faptelor unor oameni care au făcut pentru neamul lor care să merită ceva amintit. În rubrica noastră am semnalat pînă acum, dintre cărţile de acest gen semnate de Livia Ciupercă: Scriitori gălăţeni de ieri şi de azi, 2012, O carte cît o istorie, 2012 (evocare vieţii, operei şi activităţii a medicului Dominic Stanca), Teodor Al. Munteanu. Popas în timp, 2013. Acum se opreşte asupra unui alt intelectual, poate un nume mai puţin cunoscut, „om al legii, politician, scriitor, publicist, traducător, Alexandru Lascarov-Moldovanu, 1885-1971. Autoarea îl citează pe Nicolae Iorga, care scria despre „personajul” acestei cărţi (în Istoria literaturii române contemporane, 1934, capitolul despre povestitori): „Format întîi la Tecuci, la Bîrlad, apoi la Iaşi, dl. Alexandru Lascarov-Moldovanu aduce întîiu amintirile răzeşilor bîrlădeni între cari i s-au petrecut copilăria”.

Structura cărţii: întîi un grupaj de texte (despre cine a fost Alexandru Lascarov-Moldovanu, activitatea lui ca „slujitor al şcolii”, cea radiofonică, cea de subprefect (a fost judecător de plasă, în Dobrogea, la Babadag, administrator de plasă la Tulcea, fostul judeţ Covurlui, al României Mari, apoi avocat şi jurisconsult la Focşani ş.a.), despre scrierile sale legate de Dobrogea, situaţia veteranilor, Basarabia etc.), apoi din scrierile acestuia, grupate în secţiunile: În braţele Thaliei, Literatura pentru copii, Povestitorul, Elogiu, Romancierul, Elogiul familiei creştine, Istorie şi credinţă, şi, în final, Bibliografie de autor.

Închei, reiterînd cele prilejuite de cărţi de acest tip (care re-desenează şi altfel detaliile dintr-o epocă) – Istoria”, adică ceea ce ajungem noi să „ştim” peste ani, are felul ei de a „nivela”, de a „desena” un fel de înşiruire a faptelor care au condus la o situaţie dată la un moment dat, acoperind însă cu haina uitării multe dintre „detaliile” care au contribuit mai mult sau mai puţin la creionarea tabloului unei epoci. Datoria noastră este să recuperăm aceste detalii, pentru a şti cu adevărat cine sîntem, de unde venim şi la ce să ne aşteptăm dacă mergem în acest fel spre viitor.

Demersuri de acest fel sînt binevenite.

 

Lilya Gazizova, Oameni de februarie, poeme, în româneşte de Leo Butnaru, Editura Timpul, Iaşi, 2014, 64 p.

 

Pentru mine întîlnirea cu Lilya Gazizova şi cu poezia sa a fost interesantă din mai multe puncte de vedere, începînd, să spunem, cu acela al apartenenţei la un spaţiu cultural cu valenţe bogate.

Autoarea s-a născut în oraşul Kazan (considerat de mulţi cel mai important centru al culturii tătare, străvechi nod comercial), azi capitala Republicii Tatarstan, membră a Federaţiei Ruse. A publicat mai multe volume de versuri (inclusiv în Rusia), a fost tradusă şi peste hotare (Polonia, România), traduce la rîndul ei poezie tătară în limba rusă.

În Crimeea, am discutat de mai multe ori despre poezia tătarilor din diverse locuri. Am ajuns şi la poezia din Tatarstan, fie cea veche, înscrisă în marile circuite ale culturilor care s-au „intersectat” pe acele meleaguri (arabă, tătară, slavă, fino-ugrică ş.a.), fie a marilor nume care şi-au legat cumva destinul de acele locuri ( între care Marina Ţvetaeva).

Selecţia, apărută în versiunea română sub semnătura lui Leo Butnaru (în timp, am semnalat mai multe traduceri ale sale din poezia din spaţiul ex-sovietic) cuprinde poeme din volumele „Kanafer” şi „Oamenii de februarie”.

Structura volumului – poemele sînt grupate în cîteva „secţiuni/ cicluri” – Kanafer, Schiţă pentru un scenariu de film, Fără a privi în urmă, Oraşul anost, Oameni de februarie.

Dacă la tătarii din Crimeea vedem în poezia celor din generaţiile mai vechi (şi, sub alte forme, şi a celor mai noi) ecouri ale surghiunului, ale deportării, ale evenimentelor care au dus la ce este azi (cum va fi acum, după ce teritoriul a fost din nou „alipit” la Rusia?), poezia Lilyei Gaziziva este departe de această tematică. De pildă, scrie despre viaţă, despre clocotul şi frumuseţea ei, chiar după patruzeci de ani – „Să scrii despre o iubire nesăbuită/ la patruzeci de ani/ parcă ar părea oarecum ridicol./ Grijile pentru cei apropiaţi/ şi pentru pîinea cea de toate zilele/ devoră disperarea.//…// Însă aşa îţi vine, Mama dracului,/ Să scrii despre o iubire nesăbuită/ la patruzeci de ani/ Şi chiar să o încerci tu însăţi!” – Fără a privi în urmă.

Scrie despre poet, care a fost creat de Domnul „gata îndrăgostit”, despre kanafer, liliacul tătăresc, despre adevăr şi minciună, „legile visului şi ale construcţiei” clipelor noastre mai mult sa mai puţin frumoase. Scrie într-un fel al ei şi despre copilărie, despre cum în fiecare din noi este cîte un copil ori cum, dezvăţîndu-şi fiica de greşelile de copil, o „dezvaţă de copilărie”… Scrie despre iubire (mai ales despre iubire, în varii ipostaze), despre oraşul ei, despre basm, despre cum poţi „prelua” de la celălalt, care (doar) pare că îţi e alături, „maniera de a tăcea”, despre o ţigaretă singuratică, într-o cafenea, din fumul căreia culege un poem. Sau, desigur, despre oamenii de februarie…

Lilya Gaziziva scrie o poezie alcătuită, parcă, din fraze oarecum piezişe (dar în care găseşti şi imagini originale, metafore aparte), parcă ar fi rămurele cu muguri încă nedeschişi cu totul (şi, de aici, pare că mai degrabă trebuie să citeşti înlăuntrul lor, pentru a înţelege cu totul ce vrea să spună autoarea) tăiate de foarfeca grădinarului din gîndurile care dau lăstari. Citindu-i versurile, pare că sînt multe nespuse, care stau în spatele cuvintelor aşteptînd cititorul să le simtă, să le înţeleagă. Multe nuanţe ale gîndului, ale înţelesurilor, ale celor nespuse dar simţite.

O poezie interesantă din spaţiul unei limbi/ culturi mai puţin cunoscute la noi.

 

Constanţa Apetroaie, Harmonies, ediţie bilingvă  română – franceză, traduction de Ruxandra Apetroaie-Brunet, Illustrations de Marie Claude-Brunet, Editions Blue Harmonies, Gex, France, 2013

 

Constanţa Apetroaie locuieşte de ceva ani într-un orăşel din Franţa, nu departe de graniţa cu Elveţia, drept pentru care comunitatea românească din regiune, cîtă este, e „arondată” uneia din regiunea limitrofă din ţara vecină.

Înainte de a pleca din ţară a publicat mai multe volume de versuri (Ana lui Manole, Semne astrale, Spre Astralia, Izvor de cer – pe care am semnalat-o şi în rubrica noastră –, Dezleagă-mă, ş.a.) despre care au scris la vremea lor, între alţii,  Ioan Holban, Florin Faifer, Magda Ciopraga.

În 2013 a apărut cu o carte şi în Hexagon, la o editură din oraşul în care locuieşte acum. Este, de fapt, în mare, o selecţie din alte volume apărute anterior în România, cărora li se adaugă versiunea franceză, cu ilustraţii, într-o prezentare grafică/ tipografică cu dorinţa realizării unei ediţii îngrijite.

Scriam, cu privire la Izvor de cer, că între o perpetuă, parcă, dorită aşteptare, şi o perpetuă căutare, „fără hartă şi popas”, înlăuntru şi prin „Albastrul de Cer”, între dorinţă şi frămîntare doreşte şi încearcă să îşi construiască universul poetic Constanţa Apetroaie.

Autoarea este o poetă a sentimentului, a zicerii în vers adesea de nuanţă incantatorie, sau, uneori, a confesiunii/ discursului confesiv care pare a avea şi hainele rugii, nu neapărat cu gîndul la religios. Universul ei poetic, gîndurile ei sînt alcătuite ca o „pendulare” între mundan şi celest, între aşteptările de la  ce poate oferi viaţa aici, între oameni, cu durerile, bucuriile şi căutările lor, şi ce poate „veni” dinspre „ceruri”, căci, spunea ea  „binecuvîntată fie/ clipa în care/ Dumnezeul-om/ m-a făcut aripă,/ m-a făcut pom,/ A stat cu mine la sfat…!”.

Astfel, îşi scrie trăirile şi pornind de la nevoia unui tip de vocabular (fără a folosi un limbaj sofisticat, chiar dimpotrivă), în versuri  scurte, în care caută şi simbolul, pe care îl dăruie şi cu sensuri personale, în care, cum am spus şi altă dată, începutul, sfîrşitul, aşteptarea, „izvorul de cer”, „dorul imens” capătă greutate dinăuntru. Iubirea (fără să i se dea un chip concret), fie ea mundană sau întru Domnul (de pildă: „trimite-mă/ în toată lumea/ să Te caut…!/ Şi-o voi înflori/ cu lumea Ta…!// Eşti regele/ Tărîmului meu/ de iubire”), este văzută ca un drum spre absolut, spre ideal, iar poemul ca o cale de „zicere” a sinelui (căci „în toate era poezie”). Dorul e un sentiment mistuitor, o stare/ un fel de a fi – „am ars ca pîinea în cuptor/ un dor cum n-a mai fost alt dor”. Trecerea implacabilă a timpului, sentimentul curgerii clipelor către un sfîrşit, fie şi al unei etape din ce înseamnă viaţa, al evanescenţei individului uman e un alt sentiment despre care scrie, în varii nuanţe, de la „sînt o stare/ de cîmp înflorit” la „am uitat că ascund încă-n mine/ rămăşiţe de lut”; sau, pe un alt palier: „voiam să ştiu/ dacă păsările/ în zborul lor/ şi cîntecul lor/ îşi amintesc de mine”. Am putea spune şi că „reţeta” după care îşi alcătuieşte discursul în vers este una a intimizării, a reflectării întregului „împrejur” în oglinda sinelui, într-un registru uneori cumva în nuanţe spre patetic, alteori cu arderi (ingenui sau în flăcări domolite) ale fiinţei.

Pentru Constanţa Apetroaie poate că mai de preţ decît multe este liniştea, împlinirea întru armonie, în pacea sufletului şi a inimii, într-o viaţă care să aibă un sens al ei, aşa cum şi-l imaginează şi îl caută, şi cum îl descrie în acest poem – „Inimă./ aur curat/ şi regat,/ Cuvînt vechi/ şi nou,/ Cuvînt dezlegat./ În pacea-ţi adîncă/ iubirea e cheia./ Doar ea/ suspină prin ploi/  armonia.” – Armonia. În final, subliniem şi dorinţa autoarei ca, odată plecată din ţară, să nu se despartă şi de dorinţa de a-şi spune în vers sentimentele şi trăirile, şi să nu plece şi din limba română.

 

George Petrone, Doriţi să zîmbiţi? Apăsaţi tasta unu…, versuri umoristice, Fabule, Epigrame, Editura PIM, Iaşi,

 

Autorul, care, cum se prezintă singur pe coperta a patra, „face umbră pămîntului de la data de 14 aprilie 1936, cînd a venit pe lume în oraşul Paşcani”, este unul dintre cei mai cunoscuţi în lumea epigramiştilor de la noi. Este membru fondator al cenaclului de umor de la ziarul „Flacăra Iaşului”, care, după revoluţie, s-a numit Academia Liberă „Păstorel”. Ales preşedinte al primei grupări „organizate” de epigramişti ieşeni, de la 11 februarie 1975, ţinută pe strada V. Alecsandri, la ce se numea atunci Casa Presei, a condus peste 30 de ani „acest conclav de literatură”.

În timp, a publicat mai multe volume, pe care le amintim: M’en fiche, duo caniche (în colaborare cu Aurel Brumă), poezii satirice şi epigrame, 2002, Potcoave de cai verzi – schiţe şi tablete umoristice (în al cărei prolog spunea că scrie epigrame de cînd purta pantaloni scurţi şi trăgea cu praştia după vrăbii), 2006, Scîrţ! catrene epigramatice, 2006, Recviem pentru capra vecinului – selecţie de proză scurtă umoristică, poezie satirică şi epigrame, 2010.

A fost răsplătit pentru creaţia sa cu numeroase premii. A considerat că anii au trecut, şi a venit la un moment dat vremea să predea ştafeta conducerii puternicei grupări a umoriştilor şi epigramiştilor de la Iaşi, dar umorul nu l-a părăsit. Dovadă şi cartea de faţă, pe coperta patra a căreia stă cît mai aproape de cer, o epigrama a sa: „Au umorul cel mai fain/ Şi pe scenă şi-n alcov/ Caragiale, Swift, Mark Twain,/ Show, Voltaire, Ilf şi Petro… ne!”.

Încheiem cu cîteva epigrame semnate de George Petrone. Şi, zicem noi, că tot este o rubrică în „Convorbiri”…: „Unui erudit, după căsătorie” – „La ce-ţi ajută, bunăoară,/ Că ştii trei limbi pe dinafară,/ Cînd tu în casa ta, nu poţi,/ Nici un cuvînt măcar să scoţi?”; Că tot vin „europarlamentarele” – „Starea sănătăţii naţiunii” – „E alarmant procentul ridicat/ De stări de-angoase, claustrofobie,/ Astm bronşic, TBC, boli de ficat/ Şi-n ani electorali – de miopie”; Cum televizorul a devenit o „tribună” pentru politicienii de azi, mulţi uitînd pentru ce se află acolo: „Calomniaţi, calomniaţi, ceva tot mai rămîne!” (Richelieu) – „În palate sau pe gîrlă,/ Bîrfa detestabilă,/ Ca şi coada de şopîrlă,/ E regenerabilă.”.

 

Ion Gheorghe Pricop – 70, ediţie realizată de Lina Codreanu şi Livia Andrei, Editura Sfera, Bîrlad, 2014, 120 p.

 

            Semnalăm un frumos dar de suflet la împlinirea vîrstei de 70 de ani, pe care îl fac Lina Codreanu şi Livia Andrei, poetului şi prozatorului Ion Gheorghe Pricop, de ani buni colaborator al revistelor ieşene, trăitor pe meleagurile satului Novaci-Duda, nu departe de dealurile din apropierea Huşilor. Despre opera sa, cum se vede şi în paginile acestei cărţi, au scris, cu diverse prilejuri, între alţii, Theodor Codreanu, Cristian Livescu, Al Dobrescu, Vasile Barbu, George Bălăiţă, Ştefan Oprea, Emilian Marcu, Teodor Pracsiu, Valentin Talpalaru, Viorel Dinescu, Mircea Dinutz, Lina Codreanu, Daniel Dragomirescu ş.a.

Cartea cuprinde secţiunile: 1. Pro amicitia, 2. Ion Gheorghe Pricop – scriitorul, 3. La aniversară, 4. Alte referinţe critice, 5. Tabel cronologic şi, în final, o secţiune foto, File din Albumul prieteniei.

Îi urăm şi noi colegului nostru viaţă lungă şi cerneală-n călimară.

Revista indexata EBSCO