Aug 5, 2014

Posted by in ESEU

Caius Traian DRAGOMIR – Filozoful – existența sa și aceea a poporului sãu

Acest text se doreşte a fi un eseu despre eroism şi nobleţe dar, gîndind asupra liniilor după care să dezvolt principalele teme ale unui asemenea demers, am ajuns la unele reflecţii privind personalitatea celebrului, bine ştiutului împărat şi filozof – o condiţie la care spera să ajungă, însumînd calităţi şi oportunităţi apărute divin, cît mai mulţi dintre conducători, spera, de bună seamă Platon, rămas doar filozof, dar situîndu-se deasupra tuturor celor care îşi doriseră a fi din aceeaşi dedicare spirituală precum şi el – un conducător al Romei şi Imperiului, poate singurul împlinind cel puţin formal speranţa şi aspiraţia platonică, deci Marc Aureliu. Ultimul mare stoic, trăind un secol mai tîrziu decît Seneca şi fiind născut la 121 d. Cr., cu şaptezeci de ani după venirea în lume a lui Epictet, Marc Aureliu alcătuieşte, împreună cu aceştia, triada întrutotul glorioasă, sub raportul scrierilor filozofice, a şcolii romane de gîndire denumită şi caracterizată curent, drept „Stoicismul imperial’’. În volumele sale de „Cugetări’’, dar şi de memorii – între care, bine cunoscuta scriere „Către mine însumi’’ – împăratul filozof, devenit împărat prin adoptarea sa de către Antoninus, sub numele de Marcus Aurelius Antoninus, îşi arată convingerile sale stoice, ivite în gîndirea filozofică odată cu dezvoltarea, începînd din anul 300 în Cr., a şcolii lui Zenon din Citium, sosit la Atena şi învăţînd pe cei dornici să îl asculte în „Porticul (Stoa) cu picturi’’ şi, totodată, dă lectorilor săi sfaturi practice, alcătuind unul dintre cele mai demne sisteme de etică ale gîndirii precreştine sau, odată adoptate şi transmise lumii de împărat, ale eticii necreştine. Toate acestea sînt lucruri larg cunoscute – opera scrisă a lui Marc Aureliu (după Ion Luca Caragiale: „Marc Aoleriu’’) este frecvent republicată, în numeroase traduceri pînă în prezent şi, cu siguranţă, va continua să fie publicată astfel. Mi-am pus problema dacă personalitatea lui Marc Aureliu ne învaţă ceva cu privire la eroism şi la nobleţe. A purtat campanii militare, consolidînd Imperiul, împotriva parţilor şi a germanilor; a fost un bun organizator al Imperiului ce i-a revenit la moartea lui Antonius. A avut, probabil, şi sentimente umaniste cel puţin semnificative – în lumea marilor cruzimi din spectacolele de circ romane, dacă sînt avute în vedere fie şi numai luptele de gladiatori – Marc Aureliu a introdus, ca obligativitate, plasa de protecţie pentru acrobaţii lucrînd la trapez sau, oricum, la înălţimi mari, în numere primejdioase.

Despre modul în care Marc Aureliu ajunge să fie împărat al Romei pentru aproape douăzeci de ani (161-180 d.Cr.) se ştiu mai toate detaliile – rămîn însă unele aspecte relative neclare. Un asemenea fapt nu poate fi considerat nici neobişnuit, nici sigur vinovat; el ia în căsătorie pe Annia Galeria Faustina, fiica împăratului Antoninus. Aceasta duce o viaţă contrazicînd tot ceea ce, fie şi după o etică oricît de permisivă, ar putea trece drept vag tolerabil – descompunerea moralei sale este totală şi, în plus, bine cunoscută în Roma sau, probabil, în Imperiu. Marc Aureliu este sfătuit de către cei apropiaţi să o repudieze – el, împăratul, răspunde că nu poate face aşa ceva, întrucît, dacă ar repudia-o ar trebui să dea înapoi „dota’’ – această, dotă, însemnînd, evident, Imperiul. Fiul rezultat în căsătoria lui Marc Aureliu cu Faustina, Comodus, complet detracat şi, în plus, deosebit de crud, este asociat de împăratul filozof la domnie începînd din 177, deci la trei ani înaintea morţii sale. Succesorul nedemn este asasinat de către gărzile sale, cu acceptul Senatului, în 192, după o domnie nu excesiv de scurtă – de cincisprezece ani în totul: doisprezece petrecuţi drept unic imperator şi Augustus. Ce înseamnă eroism, demnitate şi nobleţe pentru un împărat, în cel mai civilizat şi mai evoluat istoric stat al unei Antichităţi strălucite? Interesul personal şi puterea pot ajunge să treacă înaintea demnităţii, iar interesul de familie înaintea binelui public, înaintea interesului statului care îţi este încredinţat şi, în fapt, se resemnează a-ţi fi încredinţat.

Mai grav, şi încă mult mai grav, este comportamentul neîndreptăţit filozofic al unui împărat în relaţie cu existenţa în Imperiu a unor importante comunităţi creştine. Se pare că Marc Aureliu nu a agreat niciodată creştinismul şi credincioşii creştini – acest lucru nu poate fi considerat ca neobişnuit în vremea sa. O vreme el este, însă, chiar relativ tolerant faţă de membrii cultului creştin. La un moment dat, greu de stabilit cum se întîmplă şi cînd schimbarea lui, el devine un adversar decis al creştinismului. Conform opiniei unor istorici, Marc Aureliu nu a ordonat, el însuşi, persecuţii, ci doar a acceptat ca astfel de crime să se producă, pe cînd alţii afirmă că unele dintre acestea, cel puţin, ar fi fost practicate chiar la comanda sa. Indiferent cum au stat lucrurile, aspectul lor cel mai sinistru constă în pretenţia filozofului că martirajul este suportat de către creştinii acelor timpuri tragice din emfază, vanitate, aroganţă – aici traducerile şi interpretările termenilor pot diferi, dar acestea exprimă, toate, dispreţul unui tiran pentru suferinţele şi moartea unor supuşi ai săi pe care o minimă omenie a sa ar fi făcut să îi apere şi, oricum, să îi compătimească.

Oamenii au calităţi şi defecte în toate societăţile, nivelurile sociale şi de cultură personală civilizaţiile şi etniile – ştim bine însă că există caractere nobile şi eroice, drept valori personale şi există popoare sau perioade în istoria unor popoare care, fără fie, în ansamblu, demne, eroice, nobile, sau, dimpotrivă, ignobile, necunoscînd eroismul şi lăsînd cu uşurinţă la o parte demnitatea; sînt însă civilizaţii care au cultivat cu precădere valorile eroismului, nobleţei, demnităţii şi altele care au trecut cu relativă indiferenţă pe lîngă astfel de comandamente. Ceea ce aparţine, drept calitate sau defect, preceptelor unei civilizaţii nu aparţine şi principiilor comportamentale ale reprezentanţilor acestora. Ni s-a spus – în una dintre cele mai mari cărţi ale lumii creştine, o carte constitutivă a Bibliei – că,, este preferabil să fii un cîine viu decît un leu mort’’. Sînt însă mulţi cei care au ştiut că leul mort a fost cîndva un leu viu şi a murit ca un leu, iar cîinele viu îşi va sfîrşi la un termen anume, viaţa sa, mai curajoasă ori mai umilă, într-o lume pentru cei mai mulţi amară şi ostilă. Martirajul nu ar fi putut să se practice fără o astfel de înţelegere, ori răspîndirea credinţei creştine a avut ca vector esenţial, în lumea pămîntească, modelul oferit de martiri.

În „Odiseea’’, Achile îi vorbeşte, în Infern, lui Ulise, spunîndu-i că este preferabil să fii „porcar în lumea celor vii, decît prinţ în lumea umbrelor’’. Versurile lui Homer, prin demnitatea personajelor „Iliadei’’, dar şi ale „Odiseei’’, i-au făcut pe greci ca la Maraton, la Plateea şi la Salamina, în Revoluţia de eliberare din deceniul III, al secolului XIX să lupte fără să se întrebe în ce lume vor fi porcari sau prinţi, la sfîrşitul bătăliilor, ci să aibă în vedere doar felul în care, prin sacrificiul lor, sau poate doar prin riscul lor, va arăta lumea în viitor.

Eroism însemna a acţiona ştiind că există valori mai mari decît viaţa ta – eventual chiar şi numai, sau, poate, în primul rînd, viaţa altora. Nobleţea înseamnă o vizibilă şi permanentă disponibilitate pentru eroism – aceasta constă, ca fapt indubitabil şi legătură infailibilă cu estetica unui comportament – estetică imposibil să se trădeze pe sine, fie şi în momentul celei mai grele încercări şi, astfel, eroismul să fie şi el permanent asigurat, garantat. Nobleţea şi eroismul persoanei, sau al civilizaţiei, poate depăşi oricînd cultura prin care este oferit lumii, dar această cultură – a eroismului şi nobleţei – este punctul central de susţinere a demnităţii şi esteticii lumii umane.

Revista indexata EBSCO