Aug 5, 2014

Posted by in ARTE

Adrian PALCU – Sãrbãtoarea vienezã a muzicii

Capitala Austriei găzduieşte în fiecare primăvară un amplu festival artistic de anvergură internaţională. Din mai pînă spre finele lui iunie, de obicei incluzînd şi închiderile de stagiune ale instituţiilor de spectacol, aici are loc celebrul Wiener Festwochen (săptămînile festivaliere vieneze). Înfiinţat în anul 1951 ca „expresie a voinţei Austriei de a supravieţui” (după cum spun organizatorii în toate pliantele publicitare ce însoţesc evenimentul ca şi pe site-ul dedicat manifestării), de-a lungul deceniilor festivalul şi-a cîştigat o binemeritată reputaţie lărgindu-şi permanent aria domeniilor artistice (şi nu numai) pe care le plasează cu consecventă determinare în centrul de interes al publicului. Se mizează pe inovaţie, pe evoluţie, pe un dinamism adesea şocant (menit să disloce încremeniri estetice şi stagnări în forme de mult canonizate ale unui public ultra-conservator) . Se valorizează dialogul fertil între arte ca şi între creatorii înşişi şi publicul lor. E vorba, aşadar, de o veritabilă sărbătoare a spiritului care celebrează creativitatea, un fel de creuzet unde se adună ideile proaspete, se potenţează viziunile îndrăzneţe, un loc de întîlnire pentru artiştii cu voce distinctă în peisajul cultural european (şi nu numai). Sînt antrenate în primul rînd instituţiile de spectacol vieneze, muzeele vieneze, spaţiile ce conservă imensul tezaur istoric al capitalei imperiale. Dar cum rosturile oricărui festival e de a fi o fereastră deschisă spre lume, şi acesta promovează diversitatea culturală în varii forme prin invitarea unor ansambluri sau creatori individuali, expoziţii sau scriitori din toate colţurile lumii. Sînt favorizate originalitatea şi specificităţile artei contemporane indiferent de genul sau locul ei de provenienţă.

Au trecut peste şase decenii de la prima ediţie, iar astăzi – cînd „afirmarea voinţei de supravieţuire” capătă noi forme de expresie, schimbîndu-şi paradigma iniţială odată cu evoluţia societăţii în ansamblu – Wiener Festwochen devine terenul fertil unde efervescenţa actului artistic întîlneşte bucuria necrispată a receptării lui, unde impulsurile inovative îşi găsesc ecoul în meditaţia asupra sensurilor profunde ale existenţei, ale armoniei în diversitate şi chiar ale plăcerii estetice pure (uneori, suficientă în sine). Se doreşte un spaţiu unde viitorul se conturează ca un forum al coexistenţei umane sub semnul spiritului iluminist pe care numai arta la cel mai înalt nivel, cultura în general, le pot furniza. Să recunoaştem că vienezilor le reuşeşte din plin acest deziderat…

Voi consemna cele cîteva evenimente la care am fost prezent în miez de iunie anul acesta în cadrul festivalului vienez, anume cele din cadrul secţiunii de muzică clasică, o parte din suita de concerte pe care le-a găzduit celebra sala aurită de la Musikverein. În programul festivalier susţinut de Musikverein – Gesellschaft der Musikfreunde in Wien (bicentenara Asociaţie a Amicilor Muzicii din Viena) s-au regăsit, ca şi în anii precedenţi, ansambluri renumite. Bineînţeles partea leului a revenit celebrissimei Wiener Philharmoniker – cu trei programe diferite, fiecare girat de cîte o legendă a baghetei: Riccardo Muti, Daniel Barenboim, Mariss Jansons (acesta din urmă înlocuit în ultimul moment, pe motive de sănătate, de finlandezul Mikko Franck care a păstrat însă programul iniţial ?ostakovici – Dvorak) şi nu mai puţin faimoasei Wiener Symphoniler cu un dirijor oaspete în mare ascensiune la nivelul circuitului mondial dirijoral, Vladimir Jurowski. Alte trei ansambluri de calibru greu au fost invitate spre a da consistenţă şi atractivitate agendei festivalului: Orchestre de Paris (cu directorul ei artistic Paavo Jarvi), Staatskapelle Berlin (cu Barenboim), Orchestra Operei din Paris (cu Philippe Jordan). Programul iniţial cuprindea şi trei seri cu Orchestra Mozart din Bologna, ansamblu construit de Claudio Abbado în deceniul din urmă, printr-o riguroasă selecţie de tineri instrumentişti precum şi de nume consacrate din orchestrele europene. Moartea lui Abbado (director artistic al orchestrei) în ianuarie anul acesta a făcut ca prezenţa bolognezilor la Viena să fie anulată. Vedete solistice invitate în programele Wiener Festwochen: legenda pianisticii ultimei jumătăţi de secol Maurizio Pollini, reputatul pianist vienez Rudolf Buchbinder, violonistul super star Leonidas Kavakos, baritonul Thomas Hampson, violoncelista Tatjana Vassilieva şi mulţi alţii.

Trebuie să menţionez că periplul meu a început totuşi la Konzerthaus, cea de-a doua mare casă a muzicii simfonice în Viena, care a găzduit recitalul pianistului Andras Schiff. Sala Mozart – vîndută integral cu o săptămînă înainte de concert – s-a dovedit a fi ambientul ideal pentru seria de 7 recitaluri cuprinzînd integrala sonatelor pentru pian de Beethoven pe care marele pianist ungur a derulat-o aici pe durata întregii stagiuni 2013-2014. De altfel, Schiff a înregistrat întreg ciclul beethovenian cu cîţiva ani în urmă pentru o renumită casă de discuri, după ce îl prezentase cu nedezminţit succes în peste 20 de centre muzicale pe întreg mapamondul. Ultima seară a ciclului vienez, cea la care m-am aflat şi eu în audienţă a cuprins – cum era şi firesc, Schiff fiind adeptul cronologiei în derularea integralei – ultimele trei sonate, celebrele op.109, 110 şi 111. Viziunea este una sobră, tuşeul unul de mare fineţe. Sentimentalitatea este rafinat sublimată în expresie sonoră. Îmi place să-l aşez pe Schiff într-o suită de mari interpreţi beethovenieni alături de legendarii Alfred Brendel şi Radu Lupu, personalităţi artistice ce favorizează mai degrabă subtilităţile de detaliu, fineţea articulării decît ostentaţia virtuozităţii pasionale. Primirea entuziastă a publicului, insistenţa cu care i s-a cerut bis după acest program copleşitor şi solicitant în sine, l-au făcut pe Andras Schiff să cadorisească audienţa cu un supliment fabulos – prin întindere, prin ambitusul emoţional, prin jocul pianistic – el parcurgînd integral cele patru mişcări ale Sonatei în Si bemol major D 960 de Schubert. Un supliment de 40 de minute, practic o altă jumătate de recital! A fost probabil un fel de preambul la următorul său ciclu de recitaluri pe care îl are în vedere pentru stagiunea următoare, anume un serial de patru concerte fiecare cuprinzînd cîte una din ultimele patru sonate pentru pian ale corifeilor vienezi: Haydn, Mozart, Beethoven şi Schubert. O energie cu totul specială a circulat între scenă şi sală pe durata întregii seri, o energie ne-isterică, ci oarecum olimpiană, care a răspîndit un inconfundabil parfum de cea mai pură esenţă vieneză. Un debut de sejur vienez sub semnul celor mai întremătoare auspicii…

Maurizio Pollini şi-a anulat doar cu cîteva ore înainte apariţia sa pe scena de la Musikverein. Directorul instituţie , Dr. Thomas Angyan, a apărut în faţa publicului la ora anunţată pentru debutul recitalului scuzîndu-l pe Pollini, un prieten de cursă lungă al casei, care era aşteptat cu febrilitate aici (anunţase un program Schumann – Chopin), cum că ar fi avut o uşoară accidentare ce l-ar împiedica să evolueze la întreaga capacitate fizică cerută de un asemenea recital. Ni s-a spus şi in germană şi în engleză – pentru că în sală se afla un public internaţional venit special pentru acest eveniment (lîngă mine, spre exemplu, o coreeancă rămasă perplex la aflarea veştii că Pollini a anulat, după ce ea zburase de la Seoul special pentru a-l asculta live) – că maestrul repetase întreaga după amiază cu pricina sperînd să poată da în cele din urmă concertul, dar că exigenţele unei astfel de apariţii îl fac totuşi indisponibil. Pentru a salva seara, în ultimul moment s-a recurs la aducerea unui alt pianist din circuitul mare, tînărul Igor Levit, virtuoz de origine rusă , actualmente stabilit în Germania, care a debutat (la 26 de ani!) pe scena de la Muskverein în 2013 ca rising star, recomandat de numeroasele premii de interpretare obţinute în prestigioase competiţii pianistice de anvergură internaţională („Arthur Rubinstein” – Tel Aviv, „Maria Callas” – Atena, Hamamatsu – Japonia). Levit a primit o notificare cu două ore înainte, a intrat fără repetiţie şi a salvat ce se mai putea salva din seara respectivă. Evident, repertoriul a fost altul decît cel anunţat. Am ascultat din nou ultimele două sonate beethoveniene (op.110 şi op.111). Desigur, o altă viziune, un alt unghi de introspecţie. Iată cum o seară cvasi-ratată (prin abandonul lui Pollini) se constituie într-o bună oportunitate de a compara doi pianişti complet opuşi – un maestru la vîrsta deplinei maturităţi artistice (Schiff a împlinit anul trecut 60 de ani fiind sărbătorit cu fast la Londra într-o serie de concerte la Wigmore Hall) şi un tînăr virtuoz în plină ascensiune în căutarea definirii propriei personalităţi artistice, la distanţă de doar două zile în acelaşi repertoriu. Ambiţios demers să intri pe scena de la Musikverein, în faţa exigentului public vienez, fără repetiţie într-un program atît de solicitant. E deja o performanţă! Ceea ce s-a putut auzi a fost o viziune perfect articulată (mai ales în op.110), impecabil controlată tehnic, pe aceeaşi linie a unui tuşeu moale, aproape suav, sugerînd detaşarea de tumultul lumesc. Un strigăt stins al Titanului împăcat cu sine, o privire către noi şi serene orizonturi. Pentru partea a doua a programului Levit a ales o lucrare contemporană (Frederic Rzewski –, 36 Variations on The People United Will Never Be Defeated”) foarte actuală, de mare solicitare pianistică, o construcţie pe tehnica variaţională, probabil cu consistentă susţinere teoretică (Levit a şi prezentat-o cîteva minute înainte de a o interpreta propriu-zis), dar… muzica contemporană cu greu poate suplini aşteptarea la cote maxime de a-l reasculta pe Pollini. Oricît de briliantă i-ar fi alcătuirea!

În fine, al treilea recital de pian din miezul de iunie vienez l-a adus pe favoritul publicului de aici, pe Rudolf Buchbinder cu un program pe care îl stăpîneşte de decenii bune, un calup de ambiţioasă expresie romantică. Buchbinder vehiculează o pianistică robustă, cu izbucniri virtuoze, parcurgînd teritorii repertoriale variate. E pianistul exprimărilor dramatice, ardente, virtuoze. Nu se refugiază în spatele unei reţineri academice, tuşeul e ferm, are zvîcnet, participare emoţională. Trăieşte intens muzica, nu o interpretează distant. Nu sunetul graţios stă în centrul filosofiei sale interpretative. Evident, predilecţia pentru compozitorii germani, pentru toposul adresării directe, pătimaşe, învolburat romantice, se vădeşte a fi o caracteristică dominantă a apariţiilor lui scenice. Studiile simfonice de Schumann au căpătat în acest sens o viziune de amplă desfăşurare, favorizînd ambitusul emoţional, tumultul, efervescenţa unu şuvoi sonor cuceritor, diferenţiind fiecare din numere dar păstrînd coerenţa întregului, linia mare a demersului pianistic. Fantezia în Do major a aceluiaşi compozitor german a părut mai puţin contrastantă, mai puţin liberă în jocul pianistic, dar nu mai puţin inspirată în componenta ei afectivă, în filonul emoţional. Programarea în debutul serii să fi fost cauza uşoarei tatonări iniţiale, timpul necesar acomodării, intrării în atmosfera de comunicare cu sala? Între aceste două monumente ale creaţiei schumanniene, înainte de pauză o bijuterie lisztiană parcă spre a flata gustul pentru bravura pianistică al publicului vienez şi – de ce nu? – pentru a pune în valoare latura spectaculos virtuoză a personalităţii sale pianistice. Parafraza pe teme din Rigoletto a stîrnit furtună de aplauze. Suplimentele oferite cu generozitate unei săli pe deplin încîntate de prestaţia pianistică ce i-a fost oferită, de asemenea s-au circumscris cam aceluiaşi teritoriu. Mai întîi Valsul Capriciu no.6 din ciclul „Serbările Vienei”, veritabil şlagăr de virtuozitate compus de Liszt pe motive melodice schubertiene, iar mai apoi – parcă pentru a aşeza o linişte sufletească peste tumultul schumannian – Buchbinder a ales tot o bijuterie lisztiană Widmung (Dedicaţie) făcută de Liszt cuplului proaspăt căsătorit Robert & Clara. Buchbinder, ne amintim, este un oaspete obişnuit al Festivalului enescian de la Bucureşti. Anul trecut în septembrie a propus în două seri la Atheneu integrala concertelor de Beethoven pentru pian şi orchestră în compania Filarmonicii bucureştene asumînd atunci dificila postură de dirijor şi solist. Poate la una din ediţiile viitoare şi publicul bucureşean va avea ocazia să-l aplaude în ipostaza de recitalist.

Şi pentru că nu poţi să te afli la Viena în plin festival la Musikverein fără să asculţi şi un concert simfonic în toată regula, am să închei amintind o seară fabuloasă oferită de Wiener Symphoniker, ansamblul vienez care aprovizionează stagiunile simfonice ale capitalei austriece, asigurînd de fiecare dată gradul de excelenţă cerut de tradiţia locului. De data aceasta falanga simfonică vieneză l-a invitat la pupitru pe Vladimir Jurowski, tînărul sef de orchestră rus care conduce de ani buni London Philharmonic Orchestra. El a optat pentru şlagăre bine verificate ale repertoriului simfonic. Fiind la Viena, ce altceva mai nimerit decît „Eroica” lui Beethoven şi Uvertura „Coriolan”. Două opusuri executate impecabil, cu o precizie de ceasornic elveţian, într-o transpunere minuţios calibrată a partiturii în fapt sonor. E de făcut aici o mică remarcă, anume că versiunea ascultată era o reorchestrare realizată de Mahler, în fapt o amplificare a aparatului orchestral, o uşoară augmentare a conţinutului timbral. Solistul serii – Leonidas Kavakos în nu mai puţin solicitantul Concert pentru vioară şi orchestră no.2 de Karol Szymanowski . Kavakos este astăzi, la nivelul de vîrf al circuitului concertistic internaţional, unul din artiştii emblematici pentru violonistica de substanţă. Deşi are în palmares victoria la concursul „Paganini”, interpretările lui evită ostentaţia virtuozităţii atingînd profunzimi de muzicalitate absolută. Acurateţea intonaţională e uluitoare. Frazările au claritate şi o naturaleţe impresionantă, sînt exact atît cît trebuie să fie – nici mai mult, nici mai puţin. Dinamica e una calmă, şlefuirea la amănunt sporeşte frumuseţea întregului. În precedenta mea cronică vieneză îmi exprimam entuziasmul la interpretările violonistului grec în repertoriul brahmsian – concertul de vioară şi dublul concert pentru vioară şi violoncel – pe care le-a parcurs, în noiembrie trecut, alături de celebra Gewandhaus Orchester Leipzig sub bagheta lui Riccardo Chailly. Îmi menţin aprecierile superlative, chiar dacă de data aceasta, concertul de Szymanowski nefiind mai puţin dificil ca omologul său brahmsian, se prezintă totuşi mai puţin atractiv, mai greu de receptat, mai ancorat în solul muzical al secolului XX.

Revista indexata EBSCO