Aug 5, 2014

Posted by in ARTE

Cãlin CIOBOTARI – Oidip, eseu despre om…

Plouă în Colonos. Auzi ploaia lovind frunzele măslinilor despre care se vorbeşte şi un vag ecou de Grădină Ghetsimani îţi dă tîrcoale. Oidip, bătrîn şi înfrînt, umbră a regelui de odinioară, a ajuns, însoţit de fiicele sale, în cetatea lui Tezeu, dumbrava sacră în care îşi doreşte să moară… Aşa începe spectacolul lui Silviu Purcărete, „Oidip”, cu premiera în Festivalul Internaţional de Teatru de la Sibiu, o întoarcere, cum spune regizorul, la mai vechile sale preocupări pentru tragic.

E un Sofocle adus în plin secol XX. Greu de spus cînd anume, însă cu siguranţă în post-belic. Poate în anii 50, cu o „societate” omniprezentă, îmbrăcată în parpalace cenuşii, cu pălării şi bastoane, subtilă trimitere către Siguranţa statului şi către practicile de supraveghere cetăţenească. Impresia este întărită de frînturi dintr-o muzică ce aminteşte de songuri ale anilor 60 (muzica spectacolului o semnează Vasili Şirli), dar şi de alte elemente ce ţin în special de costume. E foarte complexă simbioza ce se produce între trecutul recent, familiar, în tonuri vintage, şi trecutul străvechi, cel al personajului sofoclian. Ca şi cum, în faţa unui televizor, ai urmări un documentar despre o cronică a familiei tale, cu un Oidip pe care îl simţi ba ca pe un bunic, ba ca pe un părinte, ba ca pe un călător din alte vremuri, rătăcit într-un timp incert şi irelevant, dar înrudit cu tine prin cine ştie ce ironie a sorţii.

De ce Oidip, şi  nu Oedip? Pentru că, spune regizorul, forma aceasta ce dă numele spectacolului este mai apropiată de numele originar, grecesc. Este, din nou, o situaţie paradoxală: un personaj eminamente grec, bulversînd apele şi aşa agitate ale unui secol XX. M-am întrebat adeseori, pe parcursul spectacolului, dacă nu cumva însuşi acest secol încetează să se comporte ca timp, apărîndu-ne mai degrabă ca topos, o Tebă a noastră, a tuturor, cu dezastrele sale, cu războaiele sale, cu vinovaţii fără de vină, cu ucigaşi şi victime, cu orori şi, mai cu seamă, cu un omenesc ieşit din matcă, revărsat peste ruinele unui univers din care provenim… Farmecul spectacolului ţine şi de libertăţile hermeneutice pe care ţi le dă, alimentîndu-ţi imaginaţia cu diverse scenarii, potenţîndu-le şi niciodată negîndu-le.

„Oidip” începe şi se termină cu paravanul specific teatrului de animaţie, înfăţişîndu-ne personajele de la brîu în sus, de parcă mai multe mîini, nevăzute, ar mînui aceste păpuşi care ne vorbesc. E un efect puternic, o metaforă a predestinării, însă, în acelaşi timp, ai senzaţia, privind decupajele corporale, că urmăreşti ecranul unui televizor, iar cineva a setat imaginile în formatul acesta. De altfel, cum însuşi Purcărete sublinia, componenta cinematografică a acestei montări este semnificativă. Într-adevăr, ai frecvent impresia unei succesiuni de cadre, o fluiditate a scenelor lucrate parcă de un regizor montajist.

Adus la zi  printr-o traducere proaspătă (Constantin Georgescu, Simona Georgescu, Theodor Georgescu), textul lui Sofocle îşi scutură asperităţile arhaice. Nimic strident, nimic nearmonios, fiecare cuvînt fiind integrat într-un ansamblu cu sens. E o simplitate frumoasă, ce nu atentează cu nimic la mizele profunde ale textelor iniţiale („Oedip Rege” şi „Oedip la Colonos) şi care, mai mult, potenţează pe alocuri o poeticitate remarcabilă. O tragedie antică scrisă… recent. Spectacolul debutează, cum spuneam, cu începutul celei de-a doua piese, continuă cu „Oedip Rege” şi se încheie, circular, cu moartea eroului la Colonos. Nu este inedit acest mod de a-l livra pe Oedip în întregul destinului său. La Iaşi, bunăoară, în 1994, Mircea Marosin propunea un scenariu similar, realizat prin contopirea celor două piese (cu Emil Coşeru în rolul lui Oedip).

O constantă notă de familiaritate domină spectacolul. Povestea aceasta a lui Oidip şi a nefericirii sale uriaşe te implică. Discret, aluziv, aproape pe furiş! Cert este că nu poţi asista detaşat la înlănţuirea de fapte scenice. Eşti rezervat la început, poate nu ai fost niciodată la Colonos, poate nu te privesc pe tine toate astea, poate semnele nenorocirii, aşa cum se manifestă ele în cetatea tebană nu au nimic de-a face cu viaţa ta ordonată, de om al cărui  singur oracol este cursul valutar sau fluctuaţiile de la bursă, poate tot arsenalul de sunete şi şoapte te ocoleşte… Treptat, însă, scena se prelungeşte, iar tu, spectatorul, devii unul dintre orăşenii care privesc din spatele ferestrei, înghesuindu-se, cu voluptate şi îngrozire, să fie martorii celui mai nefericit dintre concitadinii săi. Scenele se succed una după alta, figuraţia acţionează uneori coral, alteori se desface, eliberînd cîte un personaj cu funcţie particulară (păstorul, Tiresias, vestitorul, petrecăreţii de la Colonos, trimişii Tebei veniţi să-l readucă pe Oidip în cetatea natală etc.); aerul e încărcat nu doar de nenorocire, ci şi de tensiuni erotice nezăgăzuite, traduse în metafore intense, precum şampania ca lichid seminal, o Iocastă de carne şi tremur, făcută pentru a iubi şi a fi iubită, apoi cele trei dame de companie sumar îmbrăcate, scena masturbatorie ce intensifică grozăvia incestului, senzualitatea lutoasă a eriniei ce îi dă tîrcoale lui Oedip şi aşa mai departe. O conjuncţie fatală de eros şi thanatos traversează neîncetat spaţiul de joc.

Zeii lipsesc din Teba şi din Colonos. Omenescul, „prea omenescul”, cum spunea Nietzsche, îşi poartă singur de grijă. Una dintre liniile de forţă este superba progresie a îndoielii, cu suişurile şi coborîşurile unor adevăruri a căror evidenţă finală va fi devastatoare. Purcărete optează pentru întruparea fizică a acestei îndoieli: un personaj cu trăsături indistincte (Eriniile), fără de sex, asemenea unei mumii sumbre, îi dă tîrcoale lui Oidip. Stările psihologice ale protagonistului sînt fidel oglindite de relaţia acestuia cu făptura nelumească; o urmărim cum i se urcă în spate, cum trupul ei îl copleşeşte, cum gura ei caută să muşte din creştetul lui Oidip, cum se retrage şi revine, asemenea unui dureros flux de conştiinţă.

Decorul lui Dragoş Buhagiar este exact ceea ce trebuia să fie, o prelungire fizică a gîndurilor regizorale. Fie că e minimalist, ca în scenele de spaţiu închis, cu o cişmea, un pat, o fereastră, o uşă ce se întredeschide arătîndu-ne un copac întunecos, fie grandios, ca în secvenţele în care scena se deschide în adîncime, lăsîndu-ne să privim bacantice depravări, pădure foşnindă, natură ce dublează, în contrapunct, natura umană.

În Oidip, Constantin Chiriac face probabil cel mai important rol de pînă acum. În mare parte, sentimentul de familiaritate despre care scriam mai sus i se datorează. E multă sinceritate în jocul său, un firesc şi o căldură umană care decid aproape într-un sens creştin personajul. Actorul nu face risipă de mijloace, chiar şi în momentele de maximă intensitate. Îi simţim, însă, concentrarea, forţa, sensibilitatea şi, mai ales, credinţa. Multă vreme după spectacol m-a urmărit ideea unui Oidip christic, ispăşind pentru poporul său vinovăţii ce nu-i aparţin. Între ochii însîngeraţi ai lui Oidip şi palmele sfîrtecate de cuie ale lui Hristos se decide destinul unei lumi. Iar imaginea în care, pe fundalul unui monumental apus, Oidip trage după sine, mergînd spre mormînt, un copac, poate trimite cu gîndul la crucea înfrunzită şi ofilită a lui Iisus. Oidip nu va învia, însă, a treia zi. Mai mult, nimeni nu va şti unde este mormîntul său. Poate pentru că Oidip a fost mai om decît Hristos. Distanţarea de paradigma christică unde totul este iertare se face la finalul spectacolului: proiecţii video ne înfăţişează prăbuşiri ale „cetăţii” moderne, consecinţă a blestemului, a neputinţei de a ierta şi de a înţelege…

Revenind la Chiriac, o componentă esenţială a jocului său actoricesc mi se pare a fi vocea. O voce caldă, poetică, dar percutantă, ce transmite fiecare nuanţă într-un mod direct, o voce care, înainte de a fi adresată publicului, îşi este adresată sieşi, întoarsă spre cel ce vorbeşte. În fine, lui Chiriac i-a mai reuşit o foarte fină îmbinare între solemnitatea rostirii versului antic şi firescul cerut de prezent. Un personaj greu de uitat…

Îl secondează, în dublu rol, Ofelia Popii. Mai întîi, o Iocasta în care femeia e definită ca eros, apoi o Antigona smerită, făcîndu-şi, cu fruntea plecată, datoria de fiică, îndurînd umilinţele, însă, foarte discret, părînd, într-o secvenţă pasageră, tentată de viaţa depravată de la curtea lui Tezeu. O ereditate problematică şi complicată… Nu cred că mai surprinde pe cineva această actriţă atît de specială, capabilă să performeze în absolut orice rol, o actriţă universală cum rar cred că se mai găseşte în teatrul românesc actual.

Întreaga distribuţie evoluează prompt, fără greş, reconfirmînd cît de diversă şi valoroasă este trupa teatrului sibian.

Conchizînd, aş spune că, mai mult decît despre fatalitate şi predestinare, spectacolul lui Purcărete este un ciudat, fascinant studiu antropologic, un eseu despre om, despre singurătate, despre vină şi lut. Tocmai de aceea rănile lui Oidip ne dor, de parcă ar fi rănile noastre, deşi numai el, cel care „nu a făptuit cît a îndurat”, le poartă. Sîngele său, crud, aprins, mînjind decorul auster, grafică trandafirie a păcatului şi a ispăşirii, este şi sîngele nostru. Ne este atît de milă de el, încît ni se face milă de noi înşine. Cel puţin asta cred că a vrut să ne transmită Silviu Purcărete. Sau cel puţin asta mi-a transmis mie spectacolul său…

Teatrul Naţional „Radu Stanca” Sibiu – „Oidip”. Scenariul: Silviu Purcărete, după „Oidip Rege” şi „Oidip la Colonos”. Traducerea: Constantin Georgescu, Simona Georgescu şi Theodor Georgescu. Regia: Silviu Purcărete. Scenografie şi light design: Dragoş Buhagiar. Muzica originală: Vasili Şirli. Distribuţia: Constantin Chiriac, Ofelia Popii, Diana Văcaru Lazăr, Diana Fufezan, Cristian Stanca, Adrian Matioc, Florin Coşuleţ, Ioan Paraschiv, Eduard Pătraşcu, Pali Vecsei, Emoke Boldizsar, Veronica  Arizancu, Cristina Stoleriu, Cristina Ragos. Data premierei: 13 iunie 2014.

 

Revista indexata EBSCO