Aug 5, 2014

Posted by in ARTE

Ștefan OPREA – Confesiunea ca mãrturie necesarã

Înainte de a deschide cartea Emil Coşeru, actorul nostru…*, pe care mi-a oferit-o recent neobositul confrate Călin Ciobotari, am aruncat (mental) o privire rapidă asupra personajului titular, încercînd să reconstitui o imagine sintetică a sa… De cînd îl cunosc, ce ştiu despre el, în ce roluri l-am văzut (mai uşor mi-ar fi fost să menţionez în ce roluri nu la-m văzut – dacă va fi existînd aşa ceva!), ce comentarii am făcut de-a lungul celor 45 de ani de cînd joacă pe scena Naţionalului, etc. Miniprofilul obţinut arată aşa: Emil Coşeru (n. 1947), absolvent al IATC Bucureşti, 1969. Repartizat la T.N. Iaşi, îşi desfăşoară aici întreaga sa carieră artistică, devenind component de bază al trupei Naţionalului. Are o evoluţie mereu ascendentă, de la debutul din 1969 (cu rolul Treplev din „Pescăruşul” de Cehov, în regia Cătălinei Buzoianu), pînă la importantele roluri actuale. în total circa trei sute de personaje interpretate în teatru şi film. (Întîmplarea face ca rolul cel mai recent în care l-am văzut jucînd să fie tot într-o piesă de Cehov – „O cerere în căsătorie”, pe scena Ateneului Tătăraşi).

În 1990 a militat pentru reînfiinţarea Facultăţii de Teatru din Iaşi, la care apoi a devenit profesor la disciplinele Arta actorului, Improvizaţie, Practică pedagogică ş.a. A îndrumat şi coordonat lucrări de licenţă. Şi-a susţinut doctoratul în 2005 la Universitatea „Al.I. Cuza” şi a publicat volumele „Dramaturgia românească pe scena Teatrului Naţional de la origini pînă în 1916” şi „Repertoriul Teatrului Naţional «Vasile Alecsandri» de la începuturi pînă în 1916”. Începînd din 2008 a coordonat Departamentul de Teatru de la Universitatea de Arte „George Enescu”. Între 1999 şi 2003 a fost profesor şi regizor în Italia, la Gubbio (PG). Cu studenţii săi din cele vreo şapte promoţii a realizat circa 25 de spectacole cu care a efectuat turnee în ţară şi străinătate (Germania, Italia, Grecia, Serbia, Rusia ş.a.).

Ca actor de film a interpretat roluri în „Ciprian Porumbescu”, „Burebista”, „Vlad Ţepeş”, „Drumul oaselor”, „Trandafirul galben”, „Dimitrie Cantemir” ş.a.

A obţinut mai multe premii de interpretare.

Într-o perioadă dificilă, a fost director adjunct al Teatrului Naţional.

Pentru ca profilul (fie el şi mini) să se întregească ar trebui să adaug textele critice pe care le-am scris despre el în cei 45 de ani de cînd îi urmăresc evoluţia scenică şi cinematografică. Dacă nu o fac e nu numai pentru că mi-ar trebui un spaţiu de multe pagini, ci mai ales pentru că o parte dintre el sînt reproduse în cartea lui Călin Ciobotari – la care, în sfîrşit, ajung după această introducere. Şi, îndată ce ajung, reţin ideea utilităţii unei asemenea lucrări – idee pe care eu însumi mi-am luat-o drept scop de împlinit atunci cînd am scris şi am publicat cartea despre Teofil Vâlcu (2007), dar şi altele prin care am încercat să umplu „nepermis de multele goluri” din istoria Teatrului Naţional (cum zice mai tînărul şi mai eficientul nostru coleg Călin Ciobotari). La acest scop el mai adaugă: convingerea că actorul Emil Coşeru este deopotrivă un personaj reprezentativ pentru teatrul şi pentru comunitatea ieşeană – un personaj a cărui memorie individuală trebuie salvată pentru ca, prin ea, să fie salvată mai complexa memorie colectivă, utilă comunităţii. Asta vrea să fie, deci, cartea şi, în fapt, asta şi este. A mai făcut Călin Ciobotari şi alte demersuri editoriale asemănătoare şi e bine să nu le uităm, fie şi numai pentru faptul că ele alcătuiesc un program al criticului şi istoricului de teatru. Numai în patru ani (2010-2013) el a publicat cîteva substanţiale „capitole” ale acestui program: O „istorie” dialogată a Teatrului Naţional Iaşi, Cornelia Gheorghiu între „Ciocîrlia” şi „Sarah Bernhardt”, Istoria unei stagiuni (2009-2010), Semen de scenă, Regizorul, acest… Actualul volum, despre Emil Coşeru, continuă acest alert exerciţiu critic, exerciţiu în care recunoaştem (încă o dată!) nu doar aplicaţia deosebită a autorului în materie de interviu, de convorbire substanţială, la obiect şi, în acelaşi timp, foarte agreabilă şi de larg interes, ci şi de disponibilităţile partenerului – ale personajului principal – de a se confesa (pe cît de degajat, tot pe atît de implicat în viaţa şi activitatea instituţiei pe care o slujeşte). Rezultatul este cel aşteptat: îl cunoaştem pe Emil Coşeru mai deplin, mai adînc şi mai complex decît credeam că îl cunoaştem – pe Emil Coşeru actorul, dar şi pe omul care se află dincolo de profesie, dincolo de măştile vesele şi triste pe care le poartă profesional. Asta conferă cărţii un parfum particular care face lectura mai mult decît agreabilă.

Am mai scris şi altă dată despre abilitatea, ba chiar despre ştiinţa lui Călin Ciobotari de a scormoni cu insistenţă şi cu folos în personalitatea partenerului de dialog, de a sonda, de a-l investiga, de a-l cerceta pînă în cele mai ascunse unghere ale fiinţei, în aşa fel încît nimic din cea ce este el în fond să nu ne rămînă necunoscut nouă care citim cartea; îl „aflăm” deci pe Emil Coşeru în toate dimensiunile sale – profesionale şi civile. Ce roluri a jucat şi ce probleme a avut cu fiecare personaj interpretat, cu ce regizori a lucrat şi cum îi apreciază, cît şi cum ţine la colegii din teatru, cum a trecut prin marile evenimente ale vieţii şi ce i-a rămas în fiinţă din toate prin cîte a trecut, ce oameni, ce personalităţi a preţuit în viaţa lui, cum s-a simţit în preajma lor, ce a învăţat de la ei. Foarte substanţial e capitolul „Oameni care contează” din care aflăm lucruri inedite despre Emil Botta, Marietta Sadova, N. Carandino, Ion Omescu, Mihai Ursachi. Ca unul care i-a cunoscut pe toţi, pot depune mărturie că microprofilurile pe care Emil Coşeru le schiţează sînt foarte exacte şi foarte sincere. De altfel, sinceritatea confesiunilor e marea calitate a dialogului. După care trebuie adăugată exactitatea informaţiei care reiese din aceste confesiuni: despre viaţa şi munca în teatru, despre evenimente (inclusiv politice!), despre şcoala de teatru. Mereu însă îţi revine – ţie, cititor şi bun cunoscător al vieţii teatrale – reflexul de a te întoarce la capitolul „La braţ cu personajul…” pentru că aici se conturează adevărata, esenţiala imagine a actorului. Îl am în memorie şi acum pe Treplev din „Pescăruşul” şi scenele lui cu Violeta Popescu şi cu Ion Lascăr. Punîndu-l acum faţă în faţă cu bătrînul bărbos şi pişicher din „Cererea în căsătorie”, îmi dau seama că între ei se află o viaţă întreagă de actor – o viaţă presărată cu roluri, cu vise, cu succese (nu zic şi eşecuri pentru că nu au fost, cel puţin nu au fost din cele „de reţinut”). Cum se numesc acestea? Ar însemna să adaug aici o listă de curca trei sute de nume! Dar cîteva titluri de spectacole tot voi adăuga: „Războiul vesel”, „La Celestina”, „Bolnavul închipuit”, „Chiajna”, „Petru Rareş”, „Povestea Unirii”, „Poveste de iarnă”, „Don Juan sau dragostea pentru geometrie”, „Burghezul gentilom”, „Tangou”, „Vînătoarea regală a soarelui” şi mai dincoace – „Scadenţa”, „Ivona, principesa Burgundiei”, „Variaţiuni enigmatice”, „Căsătorie cu de-a sila”, „Maestrul cîntăreţ”, „Nō, cinci poveşti de dragoste”, „Aici, la porţile beznei”, „Rinocerii” şi atîtea altele pe care protagonistul cărţii el evocă, alături de numeroase altele pe care nu le mai cităm din motive lesne de înţeles. Capitolul despre piese şi roluri va servi, desigur, la completarea informaţiei celui care se va încumeta să scrie, totuşi (odată şi odată), istoria Teatrului Naţional.

Nu pot încheia fără a menţiona rolul Danei – soţia lui Emil Coşeru – la împlinirea acestei cărţi. Ea a fost şi este nu doar partenera de viaţă a actorului, ci bună colegă, sfătuitoare şi însoţitoare devotată în toate momentele decisive ale profesiei. Iar în dialogul consemnat în carte are intervenţii remarcabile, făcînd precizări, evocînd, adăugînd amănunte semnificative. Intervenţiile ei sînt „pete de culoare” sau sonuri tot pe atît de plăcute pe cît sînt de utile. (Zice Emil Coşeru despre ea într-un moment important al discuţiei: „E mai mare cu un an decît mine. Şi, de multe ori, am impresia că e şi mai deşteaptă decît mine!”)

O carte frumoasă, o confesiune egală cu o mărturie absolut necesară trecutului, prezentului şi viitorului.

 

 

_________________________

* Călin Ciobotari – „Emil Coşeru, actorul nostru…”, Editura Opera Magna, Iaşi, 2014.

Revista indexata EBSCO